Emil Constantinescu
Marți, 28 februarie 2023, ministrul și profesorul universitar Victor Babiuc va fi înmormântat la Mănăstirea Cernica și regret profund că participarea la o conferință internațională mă împiedică să-l conduc pe ultimul său drum pământesc. Tristețea este copleșitoare pentru că ne despărțim de un om care a lăsat o amprentă puternică nu numai asupra oamenilor care l-au cunoscut, ci și asupra epocii sale.
Eram student în anul I la Facultatea de Drept când am auzit vorbindu-se cu admirație și certitudinea că va avea un viitor strălucit despre un student din anul al II-lea: Victor Babiuc. A fost, într-adevăr, mai întâi un jurist și un profesor strălucit, și apoi, în mai multe rânduri, un ministru strălucit.
S-a numărat printre cei care au trasat parcursul euro-atlantic al României și au făcut pașii necesari pentru ca integrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană să devină un vis împlinit. Cu inteligență, clarviziune și indubitabilă competență și-a împărtășit viziunea în cartea „O singură direcție: Apusul”, apărută în anul 2000.
În vara anului trecut, când s-au împlinit 25 de ani de la lansarea Parteneriatului strategic cu Statele Unite, boala necruțătoare l-a împiedicat să participe la conferința organizată de Fundația Română pentru Democrație și Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului pentru a celebra acest eveniment major al istoriei recente, dar a transmis un mesaj, datat 5 iulie 2022, care se încheie astfel:
Privind în urmă la acei ani, consider că România de astăzi este în mare măsură rezultatul valorilor și reformelor politice promovate în perioada 1997-2000 și mă simt mândru că am făcut parte din acel guvern. Chiar dacă nu am fost perfecți – nici nu cred că se putea – și în ciuda faptului că au existat și erori, iar unele schimbări se puteau face mai repede și mai bine, am deschis împreună un drum nou pentru România. Drum care până atunci era dorit, dar improbabil, iar noi am arătat că este posibil. Am fost actorii unui timp unic, prin care am prefigurat viitorul României.
Victor Babiuc și-a îndeplinit cu prisosință datoria față de țară și Partidul Democrat din care a făcut parte în anii 90, chiar dacă invidia și ranchiuna din apropierea lui au ajuns, peste ani, să mânuiască o falsă sabie a dreptății. Dar, mai presus de toate, Victor Babiuc și-a îndeplinit datoria față de idealurile și credințele sale, față de destinul său.
„Am fost actorii unui timp unic, prin care am prefigurat viitorul României”
Victor Babiuc
Consider importantă și utilă întâlnirea noastră de astăzi; este nu numai plăcut să ne reamintim evenimente politice la care am participat împreună acum un sfert de secol, în calitate de actori ai, probabil, celei mai importante guvernări a întregii perioade postcomuniste; este important și util să le reamintim și celor care au trăit în acele vremuri, dar, mai ales cred, că este important să le prezentăm generațiilor mai tinere, inclusiv rolul special pe care l-a avut guvernarea 1996-2000 pentru postcomunismul românesc. Este o nouă ocazie de meditație asupra destinului istoric al României.
Situația României la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut nu era de invidiat, nici pe plan intern și, cu atât mai puțin în plan internațional. Societatea românească se afla în plin proces de degradare economică și socială, ca urma a dezechilibrelor financiare și a inflației, a pierderii masive a piețelor interne și internaționale de către industria românească și a distrugerii infrastructurii fostei agriculturi socialiste în urma privatizării cooperativelor agricole (CAP-uri). Privatizarea, considerată a fi singura soluție pentru reconstruirea economiei românești ca economie de piață liberă și sustenabilă, era blocată din lipsă de capital intern, dar și de lipsa condițiilor necesare atragerii capitalului străin. România nu putea opri procesele de degradare internă și de construcție a unei noi societăți pentru că nu avea resursele necesare. Și nu le avea din cauza situației dificile în care se afla statul român în relațiile sale internaționale, adică a lipsei de încredere a elitelor politice, financiare și economice occidentale în elita politică românească al cărei lider era Ion Iliescu. Aveau în schimb încredere în cele trei importante partide politice ale opoziției: CDR, PD și UDMR. În 1996 devenise deja clar, inclusiv românilor, că fără o înlocuire a guvernării PDSR cu o guvernare condusă de CDR, perspectivele României de a se integra în structurile politice, economice și de securitate ale Occidentului dezvoltat erau minime. Chiar și o importantă victorie internațională a guvernării PDSR din perioada 1992-1996 – reacordarea clauzei națiunii cele mai favorizate de către SUA României – nu a avut loc decât după ce președintele CDR Emil Constantinescu a acceptat să semneze alături de Ion Iliescu o scrisoare adresată de România Congresului SUA în care se solicita acordarea clauzei.
Victoria președintelui CDR în alegerile prezidențiale din noiembrie 1996 a produs o cotitură radicală în relațiile dintre România și Occident și în postcomunismul românesc, cotitură justificată de programul politic al noii guvernări, întemeiat pe sistemul de valori al democrației liberale. Am făcut parte din această guvernare de la începutul ei, în decembrie 1996. Ca ministru al Apărării până în martie 2000, am fost totodată membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și am avut prilejul să fiu în contact cu cele mai importante și dificile probleme ale guvernării: acelea care puteau afecta securitatea țării, stabilitatea guvernării și continuitatea programului de reformă în toate domeniile vieții economice și sociale ale României. Au fost patru ani extrem de dificili, în principal pe plan intern. În ultimul deceniu de guvernare comunistă, urmați de șase ani ai unei guvernări de centru-stânga (FSN/PDSR), România acumulase dezechilibre structurale majore în economie, în societate și în relațiile sale internaționale. De aceea, administrația Emil Constantinescu a declanșat un vast program de reforme economice, sociale și în relațiile internaționale menite să pregătească România pentru viitoarea sa integrare în structurile Occidentului. A fost greu și, pe alocuri dur, dar până la urmă succesul acestui program a fost consacrat la nivel internațional prin decizia Consiliului European de a începe negocierile (Helsinki, decembrie 1998) de aderare a României la UE. A fost probabil cea mai importantă cotitură care a avut loc în întreaga istorie a României – primul pas pe drumul care scotea țara noastră din periferia continentului european pentru a o așeza în interiorul celei mai dezvoltate regiuni a lumii – regiunea Nord-Atlantică.
Au fost și factori care au permis acest succes. Cel mai important a fost încrederea populației că noua guvernare este capabilă să ducă România în UE și NATO. Asta a permis guvernării să negocieze cu sindicatele, cu societatea civilă și cu opinia publică sprijinul pentru reformele pe care le preconiza, precum și acceptarea noii ordini sociale și politice ce se contura. Esențială a fost și susținerea politică a UE, a SUA și a NATO pentru programul de reforme. În primul rând, pentru legitimarea guvernării și a membrilor săi; în al doilea rând, pentru susținerea de către instituțiile financiare internaționale (FMI, Banca Mondială, BERD) a nevoilor de finanțare ale reformelor economice și, mai ales pentru încurajarea marelui capital internațional să investească în România (investiții fără de care vastul proces de privatizare era puțin probabil să reușească). Nu în ultimul rând, a contat faptul că opoziția de stânga a fost convinsă să susțină măcar parțial programul de reforme. Criticându-l, desigur, capitalizând electoral nemulțumirile sociale pe care consecințele negative ale reformelor economice le-au avut asupra populației, dar obligând, în același timp, următoarea guvernare de stânga să continue programul de reforme inițiat de noi.
În ceea ce mă privește, ca ministru al Apărării am avut un foarte dificil program de reforme și de depășit câteva momente critice. Cel mai dificil și mai important a fost, desigur, programul de restructurare al armatei, pentru a o transforma dintr-o armată construită pe baza filosofiei participării întregului popor la apărarea patriei, într-o armată profesionistă – condiție indispensabilă folosirii unui armament superior tehnic celui avut anterior în dotare – de circa trei ori mai mică și compatibilă cu standardele militare ale NATO. Ceea ce însemna practic schimbarea a tot: de la teoria militară, doctrină și regulamente, la organizare, recrutare, pregătire, specializare, relația cu societatea și relațiile internaționale și, nu în ultimul rând la dotări. Procesul începuse încă din momentul aderării României la Parteneriatul pentru pace al NATO, dar schimbările aveau loc relativ lent din cauza multiplelor probleme pe care le întâmpinam și a bugetului restrictiv. Și nu în ultimul rând, din cauza lipsei unei perspective politice clare de aderare la NATO (la întâlnirea la nivel înalt a NATO de la Madrid din 1997, România nu a fost invitată să adere).
Dintre momentele critice o să amintesc aici doar două, ambele având loc în 1999: mineriada din ianuarie și intervenția NATO în Iugoslavia din martie-iunie. Unii dintre dumneavoastră cred că își amintesc că în urma programului de închidere a minelor din Valea Jiului, imediat după revelionul din 1999, circa 15.000 de mineri, susținuți de populația din Valea Jiului și din Oltenia, au început un marș spre capitală și, după ce au destrămat pe parcurs trupele de intervenție ale Ministerului de Interne, au pus în pericol Bucureștiul, stabilitatea guvernamentală și regimul politic democratic din România. În condițiile stării de urgență declarate de președintele României am ordonat armatei să blocheze avansul minerilor pentru ca guvernul să poată negocia cu aceștia o soluție politică. Momentul critic a constat în faptul că în cazul în care minerii ar fi atacat armata, aceasta ar fi fost nevoită să riposteze, ceea ce în loc să rezolve criza ar fi amplificat-o. Au fost decizii riscante, luate de președintele României împreună cu guvernul, dar criza a fost rezolvată înainte de a lua o întorsătură dramatică.
Intervenția NATO în Iugoslavia a necesitat un alt tip de „mers pe sârmă”, de data asta la nivel internațional, întrucât NATO a solicitat utilizarea spațiului terestru și aerian al României pentru forțele sale aeriene, ceea ce România a acceptat, iar Rusia a dorit acces liber în spațiul aerian al României, ceea ce România nu a acceptat. Dar decizia privind utilizarea spațiului terestru și aerian al României de către forțele NATO putea fi considerată de Iugoslavia ca o agresiune a țării noastre. A fost o decizie riscantă, la care am participat, și care s-a dovedit corectă, căci a contribuit cinci ani mai târziu la accesul României la NATO (2004).
Privind în urmă la acei ani consider că România de astăzi este în mare măsură rezultatul valorilor și reformelor politice promovate de guvern în perioada 1997 – 2000 și mă simt mândru că am făcut parte din acel guvern. Chiar dacă nu am fost perfecți – nici nu cred că se putea – și în ciuda faptului că au existat și erori, iar unele schimbări se puteau face mai repede și mai bine, am deschis împreună un drum nou pentru România. Drum care până atunci era dorit, dar improbabil, iar noi am arătat că este posibil. Am fost actorii unui timp unic, prin care am prefigurat viitorul României.
05.07.2022
