„Cu Nizami despre etică și alte întrebări importante” (With Nizami on Ethics and Various Important Questions) este titlul conferinței dedicată poetului și filosofului medieval mult prețuit în Azerbaidjan, organizată de Centrul Internațional „Nizami Ganjavi”.
Conferința a fost structurată în trei paneluri, în care au fost abordate, pe rând, teme precum valorile etice și justiția socială, situația femeilor și calea spre atingerea înțelepciunii. Ultima temă este cu atât mai interesantă cu cât poetul Nizami Ganjavi, cu 880 de ani în urmă, a fost cunoscut drept Hakim- Înțeleptul.
Prezent în cadrul panelului dedicat înțelepciunii, președintele Emil Constantinescu i-a invitat pe cei prezenți să facă un exercițiu de imaginație și să încerce să-l transpună pe Nizami Ganjavi în secolul XXI.
EMIL CONSTANTINESCU
Un minoritar pe cale de dispariție – ÎNȚELEPTUL
Psihologia cognitivă a identificat la jumătatea secolului XX un fenomen social prezent mai ales în universul mental al adolescenților și al scriitorilor de ficțiune sub forma unui personaj: „Prietenul imaginar”.
Supuși stresului cauzat de izolarea impusă de Pandemia COVID, mulți oameni confruntați cu absența relațiilor interpersonale pierdute în realitatea fizică exterioară au simțit nevoia unui „Prietenul imaginar”.
Un astfel de „prieten imaginar” ar fi putut fi Nizami Gandjavi, cunoscut cu aproape nouă secole în urmă drept Hakim-Înțeleptul, și mărturisesc că am fost motivat să particip la această conferință de faptul că o sesiune a fost dedicată „Înțelepciunii”.
Acum câteva luni, când ne-am întâlnit într-o discuție online dedicată moștenirii culturale lăsate de Nizami Ganjavi, am pus o întrebare retorică: „Ce ar fi crezut Nizami Ganjavi despre anul 2021?” Acum vă propun un exercițiu de imaginație - să îl transportăm pe Nizami în secolul XXI.
Cred că ar fi fost atent la cei din jurul său. S-ar fi bucurat văzând că atâta lume știe să scrie și să citească și că în secolul XXI femeile inteligente, care nu se numesc Leyla, au acces la cunoaștere în aceeași măsură cu bărbații. S-ar fi întristat că atât de puțini înțeleg, totuși, ceea ce citesc… S-ar fi bucurat că oamenii au mai multe posibilități materiale de a-și depăși condiția în care s-au născut, dar s-ar fi cutremurat și de cât de ușor ajung persoane lipsite de cultură și moralitate să preia puterea.
Nu știu dacă Nizami Ganjavi ar fi avut o catedră universitară sau un post de decizie în administrație. Cel mai probabil nu, dar cred că ar fi folosit cu bucurie mijloacele mass-media pe care secolul XXI le oferă: Facebookul, Instagram și Zoom.
Îmi imaginez că pe un canal Youtube ar fi avut milioane de like-uri, așa cum o simfonie de Beethoven, postată acum câțiva ani, a adunat nu mai puțin de 34 de milioane de vizualizări, pentru că, odată cu globalizarea, elitele rămânând minoritare pot deveni mai cunoscute. Câți dintre acești auditori ar fi urmat ideile lui Ganjavi? Probabil foarte puțini, care să fi rezistat tentațiilor de putere efemeră, faimă facilă și orgoliu mărunt. Fără îndoială, ar fi fost și persoane, chiar colegi, care și-ar fi dorit ca Ganjavi să fie decredibilizat, și nu este exclus să se fi inventat povești calomnioase, cu probe mincinoase pentru a-i submina prestigiul.
Pentru a fi înțeles, Nizami ar fi vorbit probabil și engleza, cum facem noi acum, și dacă ar fi fost considerat un „influencer”, discursurile sale ar fi fost traduse în toate limbile pământului. Niște PR-iști buni l-ar fi sfătuit să își ofere lumii înțelepciunea picătură cu picătură, în sticluțe mici, cu ambalaje atrăgătoare, prin mesaje scurte pe Tiktok și zilnic să posteze câte un scurt pasaj de înțelepciune pe rețelele de socializare. Mulți probabil nu l-ar fi înțeles cu adevărat, dar după ce ar fi citit pe sărite și pe diagonală cuvintele lui despre idealuri și despre viață, inima unora s-ar fi deschis. Omul de astăzi – și nu mă refer doar la omul occidental – în această iluzie de libertate absolută pe care viața virtuală o amplifică – și-a pierdut reperele și rădăcinile și trăiește ca o ființă aeriană, suspendat între cer și pământ, cel mai adesea incapabil de a-și defini adevăratele visuri și aspirații, dar foarte dornic ca lumea din jurul său să se schimbe, pentru ca să-l încapă. În Evul mediu, condițiile de viață erau mult mai precare, dar oamenii își înțelegeau rostul în viață, aveau anumite tipare de gândire și de comportament care îi țineau bine ancorați în lumea lor. A fost și un timp al Întunericului, dar acesta era la vedere cu cruzimea lui. Acum Întunericul nu a dispărut, doar s-a ascuns și cuvintele lui Nizami i-ar fi învățat pe oameni să nu se teamă și prin povestea lui Majnun și a Leylei ne-a învățat să privim cu ochii care văd frumusețea ascunsă în fiecare om.
Într-o lume în care, de la începuturile sale, relațiile interumane s-au bazat pe putere – fie că vorbim despre putere în plan politic-militar, religios sau material – Înțeleptul, chiar dacă nu a deținut-o, a avut mereu un rol luminos. Înțeleptul contrabalansează puterea divină, care, la rândul ei, contrabalansează puterea politică. Rolul lui este să ofere o viziune asupra unei administrații bazată pe meritocrație și o strategie de dezvoltare coerentă a societății.
Poate, înspăimântat de uriașele așteptări ale oamenilor din secolul XXI, s-ar fi retras din viața publică, însoțit doar de câțiva discipoli și și-ar fi scris operele, sperând că odată și odată niște suflete din secolele viitoare vor fi la fel de însetate de dragoste, pace și frumusețe, pentru că înțelepciunea nu se pierde odată cu plecarea unuia sau altuia dintre cei înțelepți, ci călătorește de-a-lungul veacurilor ca o lumină.
Societatea postmodernă contemporană se ocupă în mod lăudabil cu pasiune și abnegație de salvarea speciilor vegetale și animale amenințate cu extincția, de protejarea patrimoniului natural și imaterial, de drepturile minorităților. Din păcate, nu am auzit aproape pe nimeni să se neliniștească în fața amenințării cu dispariția a unei minorități umane, altădată la mare cinste – cea a înțelepților.
Până la urmă, de ce am avea nevoie în timpul unei crize, înainte de ea sau după ce ea s-a consumat, de „înțelepciune” și de „înțelepți”, acum când avem atâția specialiști, tehnici de investigație și de comunicare și putem cuantifica rapid performanța academică prin numărul de citări?
Răspunsul meu: avem acum mai multă nevoie ca oricând de ajutorul celor înțelepți.
Cele trei crize care au afectat primele două decenii ale secolului XXI - globalizarea terorismului, criza financiară mondială și recenta criză sanitară - au zdruncinat încrederea în capacitatea actualului sistem politico-administrativ, a grupurilor financiar bancare și a complexului militaro-industrial care le-au produs și gestionat.
După eșecul soluțiilor bazate pe metoda clasică, încercare-eroare, prin conectarea la o problemă pereche, plasarea într-un context eliberat de experiențele blocante din trecut poate duce la un răspuns mai bun decât cele care repetă greșelile pentru care nimeni nu și-a asumat responsabilitatea.
Mesajul pe care Nizami Gandjavi ni l-a transmis este „Înțelepciunea se află în noi”. În mod paradoxal, accesul rapid și facil la un volum uriaș de cunoștințe i-a făcut pe oamenii de azi să nu mai fie autorii și regizorii scenariului vieții lor și nici măcar actorii inteligenți ai acestuia, transformându-se de la vârste fragede în spectatori într-o lume în care cei care controlează rețelele de socializare, inteligența artificială și robotizarea știu mai multe despre noi decât știm noi înșine.
Dacă definim înțelepciunea ca un mod de a ne folosi cunoștințele pentru o înțelegere superioară a lucrurilor, avem nevoie de acea „capacitate de interiorizare” pe care societatea postmodernă a pierdut-o prin dezumanizare și care ne poate ajuta să descoperim relația cauză-efect într-un context neașteptat, cum este cel în care Pandemia COVID ne-a introdus în mod brusc și brutal.
O cale pentru descifrarea naturii interioare a fenomenelor poate fi redescoperirea perspectivei intuitive pe care grecii o numeau „noesis”. O percepere neașteptată a esenței și semnificației lumii înconjurătoare prin reinstalarea sacrului în sfera profanului poate fi epifania de care are nevoie timpul pe care îl trăim.
