VICTOR NEUMANN
Membru al Academiei Europei
O idee despre avangarda viitorului[1]
Sunt mulți istorici care sunt convinși că identitatea Europei ar trebui să fie una care se revendică de la mituri și simboluri, de la amintiri și tradiții. În fapt, într-un astfel de scenariu, vorbim de ideea națională, nu însă și de cea europeană. În cazul discutării ideii de Europa, istoricul nu trebuie să pretindă simbolistici asemănătoare acelora din anii formării statului națiune. Problema este cum imaginăm și cum generăm o nouă identitate, respectiv aceea europeană. Este adevărat că nu putem creiona mituri fondatoare precum ziua Bastiliei și nici ceremonii pentru un altar european al regilor și sfinților așa cum pretind unii (vezi Anthony Smith, ‘National identity and the idea of European unity’, în International Affairs, 1992, 68, 1, p.73). A vorbi despre Europa, dar și despre structura numită Uniunea Europeană, înseamnă a privi viitorul, a încuraja întrucâtva gândirea speculativă. Aceasta pentru că trebuie să avem în vedere o nouă statalitate. Modernizarea - care a pretins o dinamică economică și tehnologică - nu e echivalentul modernității. Modernizarea e omniprezentă în lume, pe când modernitatea trimite la reflecție și autoreflecție și e doar europeană (Sverker Sörlin, ‘Signalement av Europa…’ 1990, apud The History of the Idea of Europe’, Contributors Pim den Boer, Peter Bugge, Ole Woever, Edited by Kevin Wilson&Jan van der Dussen, Routledge, London&New York, 1993, p. 205). Este adevărat că ideea de Europa și de identitate europeană include multe incertitudini, dar ele nu ne împiedică să formulăm propriile noastre interogații și răspunsuri. Cât despre înțelesul conceptului de Europa, acesta pornește de la istorie și de la diversitatea culturilor profesate pe continent, referințele istorice devenind utile dialogului și ipotezelor privind viitorul.
Este istoria Europei suma istoriilor ei particulare? Există o contradicţie ireconciliabilă între idealul pacifist şi cosmopolit al secolului luminilor şi mythos-ul naţional, separatist, al romanticilor ? Ce pondere are ideea naţională în societatea contemporană a Europei? Au fost depăşite consecinţele tragediilor secolului al XX-lea? Este multiculturalitatea o politică a recunoaşterii ? Cum anume contribuie dialogul plurilingv şi transcultural la definirea europeanului? Ce înseamnă asumarea ambivalenţelor culturale? Are Europa o identitate multiplă ? Dacă da, ce semnificaţii incumbă conceptul de identitate multiplă? Este necesară remodelarea conceptului de naţiune în contextul în care aspiraţia politică proclamă unitatea Europei?[2] . Pornind de la aceste întrebări, voi încerca să formulez cîteva ipoteze de lucru pentru o teorie identitară a Europei, din care nu vor lipsi perspectivele relaţiei Est-Vest.
Falsa dichotomie european-naţional.
Despre multi- şi transculturalitatea Europei
Într-un studiu despre transculturalitate[3], Harvey Siegel dezvăluie motivele care i-au determinat pe adepţii teoriei multiculturale să îmbrăţişeze o singură manieră de legitimare, potrivit căreia idealurile filozofice şi educaţia ar fi în mod necesar specifice. Mai precis, legitimarea idealurilor şi a forţei lor nu ar fi cu putinţă dincolo de frontierele culturii în interiorul căreia ele sînt profesate[4]. Din unghiul de vedere al pedagogiei multiculturale am fi obligaţi să ne asumăm o existenţă multiculturală şi, în funcţie de contextul în care ne aflăm, să tratăm alte culturi ca pe a noastră proprie, iar pe membrii acestora cu deplin şi justificat respect. S-ar pune mare preţ pe moralitatea acestui mod de comportare. Siegel sesizează că de aici rezultă “coerenţa îndemnului multicultural”.
Conform avocaţilor tezei multiculturale trebuie luate în considerare cererile de recunoaştere ale abolirii dominaţiei culturale, scopul fiind acordarea respectului cuvenit fiecărei culturi. Replica naţionalistului monocultural la o asemenea teză este următoarea: s-ar putea ca dominaţia şi marginalizarea să fie greşite din punctul de vedere al culturii celuilalt, dar ele sînt bune din perspectiva culturii majorităţii[5]. Harvey Siegel îşi pune mai multe întrebări şi avansează cîteva ipoteze de lucru. Mai întîi, i se pare că este necesară reformularea cererilor multiculturaliste. În al doilea rînd, el apreciază că este nevoie de un anume context pentru a putea respinge monoculturalismul. În sfîrşit, promovarea aspiraţiei transculturale devine foarte importantă pe măsura acceptării idealurilor ce transcend o cultură anume[6]. Harvey Siegel invocă între altele strălucitul exemplu al caracterului transcultural al unor acte normative, situaţie în care forţa argumentelor este aceea care impune recunoaşterea şi adoptarea lor de către două sau mai multe comunităţi[7].
În opoziţie cu această înţelegere, Richard Rorty spune că pragmaticii pot şi trebuie să privilegieze propriul lor grup. După Rorty, etno-centrismul ar fi acela care se referă la solidaritatea noastră. Poziţia sa a atras speculaţii în virtutea cărora specificitatea ar fi utilă (ea singură) definirii conceptelor fundamentale privind valorile culturale. Universalismul nu ar fi decît proiecţia sau impunerea valorilor locale, în vreme ce europenismul ar fi victoria lui unu în detrimentul multiplului sau, victoria naţionalului în dauna supranaţionalului. În consecinţă, ar trebui să admitem că valorile nu pot fi universale ori europene, ci numai locale. În cazul nostru, homo europaeus ar fi cel mult suma trăsăturilor locale, respectiv, naţionale. Nicidecum o cultură deschisă, capabilă să se reprezinte pe sine drept simbol unitar şi multiplu în acelaşi timp. Să fie particularităţile naţionale cu adevărat dominante în istoria veche şi nouă a Europei? Dacă da, în ce măsură au acoperire aspiraţiile europene? Să fie grupul, comunitatea, naţiunea, structuri sociale determinante, în absenţa cărora să nu se poate vorbi despre comunitatea europeană sau să nu se poată proiecta viitorul comun al Europei? Este suficient interesul economic spre a ne asuma ideea de unitate continentală? Sînt voci care susțin că “e nevoie de multă graţie socială, de mare fineţe psihologică şi...de o mare subtilitate metafizică” pentru a accepta deopotrivă diferenţa şi similitudinea, respectiv pentru a fi de acord că “diferenţa care ne desparte e secundară faţă de umanitatea care ne uneşte”[8]. Rezervele de acest fel faţă de unitatea continentală se pot exprima în mai multe formule sofisticate. Sînt situaţii în care ideea de Europa devine un bun pretext pentru motivarea perpetuării valorilor etnonaţionale ori pentru mimarea dialogului Est-Vest. În fiecare stat sînt personalităţi ale vieţii intelectuale ce conservă un astfel de crez, eurosceptiscismul lor fiind molipsitor pentru grupurile intelectuale care nu au disponibilitatea necesară înțelegerii unei teme vechi și noi totodată. În orice caz, perspectivele de acest fel subliniază mai mult diferenţele decît interferenţele şi similitudinile; ignoră faptul că majoritatea aşa-ziselor diferenţe sînt creaţii artificiale ale secolului naţionalităţilor și națiunilor. Aşezaţi în propria familie lingvistică şi tradiţională, intelectualii din amintita categorie par să nu fie de acord cu valorile rezultate din amalgamul de idei religioase, civice, etnografice ce conferă substanţa vitală a Europei.
Chestiunea alterităţii merită o examinare atentă, mai ales că de modul în care o vom înţelege şi o vom identifica în propriul nostru bagaj intelectual depinde formarea gîndirii politice europene. Efortul proiectării într-o alteritate conferă şansa descoperirii celuilalt, adică, a laturii noastre morale. Evitarea discriminării prin recunoaşterea celuilalt este complementară aspiraţiei potrivit căreia istoriile şi culturile noastre se întîlnesc într-un colectiv singular. Acest colectiv singular este cu adevărat esenţial în cunoaşterea şi asumarea întregului. Nu văd de ce aş refuza „fineţea psihologică” ori „subtilitatea metafizică”, de îndată ce mulţumită lor pot atinge un grad acceptabil de expresivitate, recunoaştere reciprocă şi identificare cu un unu multiplu. E vorba deopotrivă de stima socială, de un sentiment de încredere în mine şi în celălalt, în temeiul căruia fiecare dintre noi se poate aşeza în ambele ipostaze în acelaşi timp (şi nu pe rînd), adică, de minoritar şi majoritar, de estic şi vestic, de englez (francez, italian, german, român) şi european.
O dată descoperite asemenea asocieri, tendinţa redefinirii identitare va deveni nu doar o noutate culturală ci şi o pedagogie socială. Să privim la argumentele lui Siegel formulate în polemica sa cu Rorty[9]. Mai întîi, dichotomia universal-local, aidoma dichotomiei european-naţional, rămîne problematică şi aceasta pentru că în aşezarea idealurilor, universalistul sau europeanul este liber să identifice sau nu particularităţile. Principiile, valorile şi idealurile nu trebuie concepute doar în relaţie cu particularităţile locale. Siegel este încredinţat că dichotomia invocată este falsă şi din cauză că universalitatea (europenitatea) nu poate fi respinsă în temeiul idealurilor locale. În sfîrşit, de legitimitatea transculturalului nu se poate face abstracţie, mai ales atunci cînd interogaţiile trimit la un scop al cunoaşterii[10]. Potrivit lui Siegel, idealurile transculturale sînt posibile. În ceea ce priveşte multiculturalitatea, aceasta este pe deplin compatibilă cu recunoaşterea idealurilor filozofice şi educaţionale transcendente.
Examinînd diversitatea culturală europeană, Leo Frobenius e cucerit de complementaritatea valorilor. Asumarea identităţii europene multiple depinde de înţelegerea setului de valori născut din eforturi de gîndire comune. “Orientul şi Occidentul european sînt de neînţeles numai prin unul din cele două fenomene originare, fiecare din acestea este de nedespărţit de spaţiul terestru care l-a născut, dar şi steril, cîtă vreme celălalt nu a azvîrlit în el paideuma mecanicistă ajunsă în stadiul de sămînţă coaptă”[11]. Pînă şi în culturile care neagă evidenţele, există idealuri europene. O demonstrează viaţa spirituală şi aspiraţia intelectuală. Ele probează similarităţi incontestabile în privinţa principiilor călăuzitoare, conferind Europei un statut propriu în raport cu alte continente.
Văzute prin prisma relaţiilor interpersonale şi intergrup, societăţile europene de astăzi pot fi definite ca avînd origini cultural-comunitare multiple şi, deci, fiind marcate de o diversitate de valori. Trecerea dintr-o cultură într-alta e relativ simplă şi ea depinde de abilitatea comunicării. Impresionante sînt întîlnirile, influenţele reciproce, comunitatea de valori. Încărcătura simbolică a religiilor dezvăluie similaritatea idealului de viaţă. Crezul şi normele sociale, juridice, pedagogice interferente ale luminismului au promovat cel dintîi sensus communis în Europa modernă, de care va fi de dorit să ţinem seama atunci cînd discutăm ideea de unitate și de Uniune Europeană. Dincolo de agresivitatea limbajelor şi de radicalismul mişcărilor de emancipare, fragmentarea rezultată din politicile de secol al XIX-lea are şi părţile ei bune. De acolo izvorăşte atenţia noastră pentru plurilingvism şi pentru gestionarea moştenirilor istorice multiple ale lui homo europeaus. Doar că accepţiunea în care vom valorifica diversitatea va fi de dorit să fie rataşată viziunii cosmopolite şi nu aceleia naţionaliste.
Plurilingvismul a fost nu doar temelia naţionalizării Europei, dar şi mijlocul intelectual ce a facilitat întîlnirea, confruntarea şi amalgamarea valorilor umane de pe continent. El a suparvieţuit în regiunile transfrontaliere, acelea care au înfruntat naţionalismele şi purificarea etnică de după primul război mondial, au rezistat (atît cît au putut) dislocărilor de populaţii şi s-au împotrivit împărţirii politice şi culturale a cetăţenilor pe criteriile de majoritate şi minoritate. Sînt oraşe şi regiuni în Europa Centrală unde trecerea dintr-o limbă într-alta şi dintr-o cultură într-alta era un mod de a fi, un adevărat meltingpot. Sînt zone în care asumarea a două sau trei limbi şi culturi în acelaşi timp a fost și este o realitate. E vorba de regiunile de graniţă, de culturile frontaliere și transfrontaliere. Respinsă ori condamnată la tăcere de statele naţionale, folosită ca motivaţie pentru războaiele civile şi interstatale ale secolului al XX-lea, această lume este un posibil model al înţelegerii identităţii multiple a Europei de mîine. De exemplu, spaţiul fostului Imperiu habsburgic şi al fostei Monarhii Austro-Ungare se remarcă pînă astăzi prin mulţimea ambivalenţelor[12], prin eterogenitatea populaţiilor urbane şi prin idealurile sale transculturale. Cînd nu le-a ignorat sau condamnat, etno-naţionalismul i-a minimalizat meritele[13]. Astăzi mi se pare foarte important să ştim să recunoaștem și să gestionăm moştenirile trecutului, valorizînd elementele credibile ori fecunde ale coabitării plurale. Exemplul înnoirii cultural-demografice a Europei mediane petrecută în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sub patronajul Casei de Habsburg este unul dintre acestea[14].
Originile plurale ale populaţiilor din statele Europei moderne trebuie să devină tema unei ample reflecţii istorice și cultural-filozofice. Într-o carte de referinţă, Gerard Noiriel a stăruit asupra amalgamului francez generat de numărul mare de imigranţi. Circa 20% dintre francezi (10-12 milioane de locuitori) au prin ascendenţă paternă ori maternă o origine culturală diferită de aceea franceză, ceea ce exprimă o idee nouă asupra identităţii naţionale. Nu doar astăzi, ci în tot evul modern populaţia Franţei a fost una dintre cele mai amestecate populaţii europene[15]. Ea nu e definibilă pe criterii etnografice ori naţionale în sensul promovat de cultura germană. De aici şi posibilitatea descoperirii şi asumării de către statul francez a diversității, a amalgamării valorilor cultural-religioase și a identității multiple[16]. La o scară mai mică sau într-un ritm mai puţin spectaculos decît acela francez, lucrurile evoluează asemănător în state precum Marea Britanie, Olanda, Belgia, ori, mai recent, în Germania, Italia şi Spania. În genere, Occidentul a trecut la înnoirea substanţială a populaţiei, fapt ce este posibil să devină similar şi în statele Europei Centrale și de Est. Transferul de populaţii este un factor al înnoirii, respectiv al europenizării. În aceste condiţii, noţiunile de multiculturalitate şi multiconfesionalitate presupun nu numai recunoaşterea diferenţelor, ci şi cultivarea şi acceptarea rezultatului interferenţelor. Conservarea particularităţilor cultural-istorice ale unui grup sau ale altuia va continua să marcheze generaţiile viitoare, fără a refuza însă coabitarea cu alterităţățile.
Problemele celeilalte Europe (de Est)
Instituţiile ştiinţifice şi culturale din fosta Europă comunistă conservă la loc de cinste teoria Volksgeist-ului, orientînd identitatea statală în funcţie de grupul etnic majoritar. E o reminiscenţă a gîndirii totalitare ce provoacă imense presiuni pentru asocierea indivizilor la un grup anume. Binomul majoritar-minoritar este o referinţă culturală aproape obligatorie în statele amintite. Exploatat intens în anii 1980-1990 în România, Bulgaria și Serbia de Nicolae Ceauşescu, Todor Jivkov și Slobodan Miloșevici, el are o continuitate vizibilă în organizarea şi funcţionarea instituţiilor administrative, politice şi cultural-statale. În orientarea multor reprezentanți ai partidelor politice. Aidoma Greciei, eliberarea documentelor de identitate de către serviciile ministerului de interne din România presupune obligativitatea exprimării apartenenţelor de cetăţenie, religie şi naţionalitate. Problema derivă din aceea că declararea apartenenţei la o minoritate se transformă într-un handicap al recunoaşterii sociale, profesionale şi civice. Aceasta mai cu seamă în situaţia în care minoritatea e insignifiantă numeric sau e una marginalizată pe considerente cultural-lingvistice, religioase sau rasiale. În condiţiile invocate, a avea ascendenţi provenind din două grupuri religioase şi/sau etnografice diferite reprezintă un lucru cu totul ininteligibil pentru administraţie. Obişnuită cu gesturi şi înregistrări simplificatoare, ea respinge dreptul declarării-înregistrării ambivalenţelor culturale. În aceste condiţii recunoaşterea este una formală, demagogia naţionalist-populistă putînd prospera fără reţineri.
Acest fel de politică este legat de stereotipul cultural practicat în sistemul educaţional. Deşi catastrofa Iugoslaviei s-a petrecut în regiunea învecinată, separatismul socio-cultural în funcţie de originile etno-rasiale şi religioase continuă să fie actul de legitimare cel mai important în statele Europei de Sud-Est[17]. Persistența etnicismului – Miloşevici s-a folosit de el, ştiind că sub pojghiţa ideii federale se conservă expresia radicală a identităţii etnice – arată cît de puternic s-au imprimat ideile romantice, cît de departe se poate merge cu ideologia neotribalistă[18]. Ceea ce nu s-a înţeles îndeajuns în zona la care fac trimitere este că în realitate culturile nu îmbracă nicicînd o cămaşă de forţă spre a se separa una de cealaltă, iar viaţa spirituală a omului nu se identifică doar prin intermediul unei singure tradiţii. Forţarea termenilor – cultura a fost întotdeauna o anexă a discursului politic în spaţiul invocat - a produs limbaje şi ideologii extreme[19], emigrări masive şi dezechilibre demografice. Totuşi, acolo unde lucrurile nu au luat o turnură radicală precum în România şi Bulgaria, criza economică ar putea determina invitarea forţei de muncă străine provenind din Moldova şi Ucraina, dar şi din Asia şi Africa. Probabil, o asemenea schimbare va produce în timp așterptatele înnoiri de mentalitate[20].
Limitele teoriei multiculturale pot fi depăşite acceptînd teza potrivit căreia toate culturile trebuie să fie de acord cu legitimitatea existenţei celorlalte. Ca un pandant al acestui mod de a vedea lucrurile, vom admite că propriile noastre valori pot deveni şi ale altora. Adică, transculturale. Chiar dacă nu întotdeauna este posibilă desprinderea de o cultură locală şi integrarea în alta, aceasta nu atrage după sine speculaţia conform căreia valorile şi idealurile sînt relevante doar în cazul aplicării lor la o comunitate istorică specifică. Oare monolingvismul să fie o formă obligatorie de prezervare a identităţii, în vreme ce plurilingvismul o formă contribuind la pierderea relaţiei cu tradiţia? Există în Europa localităţi, regiuni, state, naţiuni definibile doar prin prisma apartenenţei la o singură limbă, cultură, religie, tradiţie? Sînt persoane care se regăsesc doar într-o singură formă cultural-comunitară, religioasă sau etnografică? Pot ele să se recunoască doar într-o singură ipostază? Multiculturaltatea văzută prin prisma separatismelor de tot felul (rasiale, etno-culturale, religioase, lingvistice) este lipsită de relevanţă[21]. În încercarea de formulare a alternativei la gîndirea politică actuală, rolul intelligentsiei din Europa Est-Centrală va putea fi semnificativ cu condiţia eliberării discursului de partizanate. Presupusa formă ideală de expresie şi de existenţă aflată în minoritate nu poate fi construită în absenţa dialogului bi- şi transcultural. Diferitele provocări ale lumii de astăzi aflată într-un proces de schimbări foarte rapide depind adesea de interogaţiile şi/ sau aspiraţiile persoanelor şi grupurilor aflate în minoritate[22].
Kulturnation-Volknation vs. Europa
Liniile de frontieră între naţiunile şi culturile europene sînt artificiale. Geneza statelor-naţiune după primul război mondial a făcut ca adesea minorităţile discriminate pînă atunci să devină majorităţi discriminatoare. Noile centre de decizie nu au ţinut seama de moştenirile plurale, bogăţia culturilor şi importanţa mai multor limbi în fiecare regiune. Statul-naţiune şi regimul politic unic generat de acesta au favorizat persoanele majorităţilor etnice, impunînd în mod arbitrar supremaţia lor în toate domeniile. Procesul acesta a fost favorizat de împărţirile teritoriale dictate de marile puteri, de schimbarea centrelor politico-administrative şi impunerea programelor educaţionale uniformizatoare în detrimentul oricărei diversităţi. A fost momentul în care Europa a devenit locul celor mai aprige dispute pe criterii etnice, rasiale, naţionale şi geografice[23].
În perioada interbelică, experienţa creuzetului francez nu s-a repetat în Germania. În locul integrării, respectiv, asimilării, Germania promovase cultura diferenţialismelor, a marginalizărilor și a excluderilor. Cît priveşte cazurile Poloniei, Iugoslaviei, României, Bulgariei, Greciei, ele sînt simptomatice pentru rupturile sociale petrecute în secolul al XX-lea. Cu o menţiune importantă privind particularitatea lor: modelul etno-diferenţialist s-a impus pe fondul în care civismul populaţiilor lor era într-o fază incipientă. Dacă în exemplul german exista o societate plurală a burg-urilor (la care s-a revenit după al doilea război), lumea Europei de Est a șters asemenea modele. În locul modernizării şi urbanizării obştii satelor, a avut loc dislocarea populaţiilor urbane. Singurul lucru considerat util a fost impunerea aşa-numitei “specificităţi” etnografice a majorităţii în dauna diversităţilor. Vechile identităţi urbane, regionale, de grup şi personale și-au pierdut propria istorie şi propriul habitat. În cea mai mare parte, intelligentsiile noilor state-naţiuni au fost contributori de prim rang la acest proces, ele conlucrînd cu administraţiile centraliste și amendînd limbajele, ideile și cercurile virtuale cultivînd pluralitatea social-politică[24].
Confuzia acestora are consecinţe pe termen mediu şi lung: transplantul artificial al culturii comportamentale săteşti în mediul oraşenesc a ruralizat oraşele fără a genera o cultură a relaţiilor sociale. În concluzie, procesul de instituire statal-naţională din Europa de Est e legat de un demers potrivit căruia o Völkischekultur devine o Volknation sau o Kulturnation[25]. Conceptul de Volk sau de etnie – preluat din cultura germană a Sturm und Drang-ului - indică structurarea unei identităţi ce nu ţine seama de formarea spiritului civic ori de etica relaţiilor interumane. Trăsături fundamentale precum individualitatea, sensibilitatea, demnitatea, solidaritatea, responsabilitatea - adică toate cele ce au generat o minima moralia în Europa occidentală -, sînt dificil de identificat astăzi în mai multe dintre societăţile fostelor ţări comuniste. Prin urmare, nu există nici o asemănare cu Franţa, nici o comparaţie cu “misterul grefei” înţeles ca asociere a grupurilor de imigranţi depunînd o mărturie inconfundabilă privind originile pluraliste ale culturii franceze.
În statele Europei de Est şi de Sud-Est gradul distrugerii sociale a putut fi văzut atît sub fascism[26], cît şi sub comunism[27]. Cu nuanţele ori diferenţele de rigoare. Acest aspect nu a fost luat în considerare de cercetătorii care au abordat tema integrării europene a zonei. În condiţiile în care fenomenul social a fost şi a rămas unul insuficient studiat şi înţeles, asimilismul şi/sau diferenţialismul etnicist inspiră principala doctrină identitară. De aici, ignorarea de şcoală şi familie a construcţiei plurale ce defineşte de secole geografia culturală europeană. Pe parcursul secolului al XX-lea, administraţia statal-naţională construită pe criterii etnice a operat cu terminologia diferenţialismului cultural, susţinînd proiecte iraţionale în materie de convieţuire a multiplelor identităţi: purificări etnice, schimburi de populaţie, marginalizări şi excluderi forţate. Singura alternativă acceptată era asimilarea în condiţii prescrise. Potrivit acesteia, se făcea schimbarea de religie, de limbă maternă şi de nume. În caz contrar, avea loc marginalizarea şi pregătirea momentului excluderii. În acest sens, fascismul şi comunismul din România au avut multe elemente în comun.
Atunci cînd a fost vorba de certificarea individului în sensul recunoaşterii apartenenţei sale la o colectivitate, criteriul consangvinităţii fusese aplicat în dauna oricărei evidenţe contrare. Degenerarea relaţiilor dintre două sau mai multe grupuri autodefinite ca etno-naţionale în interiorul statelor-naţiune a fost posibilă prin promovarea idealurilor monoculturale ale majorităţii puse în circulaţie prin cărţi, reviste, ziare, tv, radio şi curriculum îmbrăţişat de oficialii şcolii. Din toate acrestea a absentat – adesea absentează și astăzi - interesul pentru diversitate confesională, pluralitate comunitară, împrumuturi, „grefe”, valori amalgamate şi ambivalenţe culturale. Adică, interesul pentru integrare, pentru Europa. Discursul partizan - în sensul propagandistic - a subminat actul cultural autentic. În jurul ego-ului colectiv imaginat a fi fiind specific s-a construit monocultura necesară segmentului social-politic dominant, fapt ce a stimulat “arderea etapelor” într-un moment în care procesul de înrădăcinare în modernitate trebuia să devină prioritatea absolută.
Homo europaeus şi conceptul de identitate multiplă
Este conceptul de identitate multiplă consecinţa interferării a două sau mai multe culturi? Este identitatea multiplă o provocare pentru filozofia politicii? Studiind istoria mai multor culturi naţionale, înţelegem că idealurile europene pot fi definite mai bine prin prisma interferenţelor. Din acest punct de vedere, regiunile de frontieră sînt pilduitoare. Situate între state cu identităţi lingvistice distincte, ele s-au remarcat – uneori se remarcă și astăzi - prin bilingvism sau trilingvism. Trăind între două religii şi două naţiuni, locuitorii lor au învățat de mici ce înseamnă arta compromisului. Relativitatea discursului lor identitar este îndatorată multiculturității locale, dar mai ales amestecului de oameni şi de valori. Geografia şi demografia Europei conţin numeroase asemenea exemple. Prin ele se observă că identitatea europeanului trimite în primul rînd la tradiţiile mixte, adică la ceea ce este definitoriu dincolo de limba maternă, de geografia locului şi de istoria grupului. O atare schimbare de perspectivă este înnoitoare şi ea ar putea contribui la redefinirea europeanului. Teoria potrivit căreia similarităţile sînt trăsătura constantă a culturii continentale e una care va surclasa pretenţia unicităţii lingvistice şi istorice a comunităților naționale europene, pretenţie care a alimentat îndelung ideologia separării etnice, naţionale şi statal-naţionale și care a contribuit decisiv la instaurarea regimurilor politice totalitare, provocînd marile tragedii din ‘secolul extremelor’. A nu cunoaște ori a omite faptele petrecute și ideologiile care le-au animat, înseamnă a nu fi cercetat și a nu fi înțeles particularitățile istoriei recente a Europei.
Spre deosebire de monoculturalitate pe de-o parte şi de multiculturalitate pe de altă parte, conceptul de identitate multiplă are, mai ales din perspectiva integrării diversităţii comunităților naționale ale Europei, o încărcătură pozitivă. Interferenţele mai multor comunităţi au contribuit la construirea societăţii civice plurale, cu neputinţă a fi departajată pe criterii de specificitate, etnicitate, apartenenţă rasială, unicitate. Europa se confundă adesea cu un melting pot, în interiorul căruia orizonturile fuzionează în mod firesc[28]. Exceptînd statele naţionale cu rădăcini culturale multiple, sunt numeroase comunităţi regionale care se autodefinesc astfel. Conceptul de identitate multiplă este unul în deplină corespondenţă cu realităţile comunitar-umane continentale, putînd contribui la identificarea unui homo europaeus al timpului viitor. Avangarda viitorului european sînt indivizii, familiile, comunităţile şi naţiunile mixte din punct de vedere cultural şi religios. Europa poate fi văzută - cu mult beneficiu pentru proiectul unificării ei – prin prisma tipului de apartenenţe multiple. Recunoaşterea identităţii persoanelor în funcţie de regiune face parte din aceeaşi filozofie politică precum recunoaşterea drepturilor minorităţilor lingvistice şi religioase.
Ce este de reţinut ca fiind fundamental în conceptul de identitate multiplă? În primul rînd, posibilitatea oricărei persoane de a deveni coparticipantă la activităţile din sfera publică fără limitări de ordin etnic, rasial, religios, lingvistic. În al doilea rînd, libertatea de opţiune a fiinţei umane de a se regăsi identitar ori nu într-unul din mediile în care trăieşte. Într-un asemenea caz, asocierea cu unul, două sau trei grupuri lingvistice, culturale sau religioase în acelaşi timp sau în succesiune (firescul naturii umane admite aceasta fără pierderea valorilor morale) este un aspect ce trebuie luat în considerare. Deşi forţate să se identifice cu un singur model, deobicei cu acela central sau majoritar, societăţile regiunilor transfrontaliere nu fac abstracţie de propriile lor date interferente. De aici și necesitatea înţelegerii mai nuanţate a multi- şi interculturalităţii[29]. Identitatea regională priveşte existenţa umană în baza unui acord tacit cu privire la setul de valori comune. Un concept ca acela de identitate multiplă este mai lesne de admis deîndată ce operăm prin înţelegerea formelor culturale regionale. Cîteva trimiteri pot fi lămuritoare, aşa că le voi semnala în paragraful următor.
În lumea franco-germană din Alsacia folosirea concomitentă a limbilor franceză, germană şi alsaciană indică o realitate multiculturală nu în sensul diferenţelor, ci în acela al diversității și al interferențelor. Adoptarea a două culturi în acelaşi timp a fost nu doar posibilă, dar şi utilă. Controversa istorică asupra Alsaciei fusese creată de statul-naţiune, respectiv de intenţia ocupării şi asimilării ei la una sau alta dintre culturile şi politicile celor două state învecinate, Franţa şi Germania. O situaţie asemănătoare este de văzut în controversele polono-germană, ceho-germană, slovaco-maghiară, albanezo-sîrbă, bulgaro-turcă, ungaro-română ş.a. Compromiterea relaţiilor fireşti şi crearea stării conflictuale la scara regiunilor a pornit de la interesele acelora care revendicaseră teritoriul, nu şi de la realitatea intern-comunitară. Atentatele la tradiţiile de convieţuire din Tirol, Dalmaţia adriatică, Cehia sudetă, Gorizzia italo-slovenă şi Klagenfurt-ul austro-sloven atrag atenţia asupra rolului fundamental al interpretării critic-raţionale a istoriei, a tradiţiilor şi a culturii europene. Căutînd adevărul, vom ajunge să cădem de acord că identităţile belgianului, olandezului, elveţianului sînt parte a unei evoluţii social-culturale multiple ori rezultatul vieţii într-o Europă transfrontalieră. În același sens, comunităţile Dunării de mijloc şi ale bazinului carpatic au trasee inconfundabile. Croaţia, Bosnia, Kosovo, Macedonia, Transilvania, Rumelia, Voivodina, Banat sînt regiunile est-central şi sud-est europene în care definirea identităţii pe baza conceptului de etnicitate a generat îndelungi dispute teritoriale. Coexistenţa grupurilor făcuse mult timp imposibilă definirea pe criterii etno-naţionale a regiunilor în cauză. În locul cunoaşterii realităţilor sociale multiple şi convergente favorizînd integrarea europeană, politicile statelor etnonaţionale moderne au impus ideologia diferenţialismului[30]. Temeiul numeric invocat de ele prin apelul la statisticile istoricilor şi sociologilor, precum şi la tezele etnografice a indus partizanatul. Un motiv în plus să nu judecăm lucrurile doar prin prisma amintitelor cercetări.
Ceea ce nu s-a reţinut suficient (instrucţia şcolară este responsabilă pentru această ignoranţă) este că, aidoma persoanei, grupurile au interese comune, schimbă reciproc valori, experienţe sociale şi economice. Şi, ceea ce este şi mai important, ele coabitează pînă la nivelul mariajelor mixte, al transferului de obiceiuri şi culturi religioase, al împrumuturilor. Mediile sociale moştenind asemenea ambivalenţe au fost însă întotdeauna ţinute sub supraveghere de administraţiile naţionale centraliste; au fost tratate ca fiind nesigure ori neloiale majorităţii. În realitate, societăţile cu origini culturale şi religioase plurale/multiple puseseră accentul pe setul de valori care a stat la baza familiei şi a societăţii civice mai mult decît o facuseră comunităţile etnografice disputîndu-şi întîietatea teritorială pe baza nobleţei sîngelui. Conceptul de township invocat de Tocqueville cu trimitere la spaţiul american a avut şi în Europa regiunilor şi burg-urilor rolul său de coagulare şi de modernizare socială, culturală şi juridică. Acolo unde interferenţele au fost asumate şi unde au făcut posibilă respingerea sau uitarea ideologiilor separatiste în favoarea integrării comunitar-civice, acolo s-a născut o bürgerlichegeselschaft, o “civic society” sau o “comunita del popolo”. Acolo, ‘orizonturile au fuzionat’. De multiplicarea unei asemenea pedagogii e nevoie pentru creionarea personalităţii unui homo europaeus contemporan[31].
Transculturalitatea presupune dreptul dezvoltării relaţiilor transurbane, transregionale şi transnaţionale. Conceptul arată că în orice proces integrativ avem de-a face cu o corelare între educaţie şi idealurile filozofice. Cît priveşte conceptul de identitate multiplă, el se particularizează în raport cu acelea de multiculturalitate şi transculturalitate prin faptul că pune accentul pe negarea teoriei valorilor absolute, subliniind că nimic nu ne îndreptăţeşte să operăm ierarhic şi exclusivist prin mijlocirea termenilor identitari preferaţi. Dacă prin transculturalitate Siegel dezvăluia “idealuri care transcend culturile individuale”, atunci, prin identitate multiplă, eu vorbesc despre similitudinile valorilor umane, originile lor comune, asumarea pluralismului prin revendicarea apartenenţei la mai multe culturi în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, argumentez relativitatea oricărui ideal, de unde și presupoziţia potrivit căreia ar trebui să avem în orice moment o perspectivă comparativă asupra evoluţiei valorilor primn mijlocirea cărora s-a format personalitatea individului, perspectivă ce poate orienta societatea. Conceptul de identitate multiplă stimulează ieşirea din zona prejudecăţilor cărora gîndirea politică îi este încă tributară.
Concluzii
Ipotezele formulate necesită cîteva precizări spre a evidenţia importanţa teoretică şi practică a temei supuse atenţiei. Identitatea europeană este tributară transculturalităţii şi identităţii multiple. Aceasta înseamnă că adeptul unei culturi este de acord să îmbraţişeze atît propriile valori cît şi pe acelea aparţinînd unei lumi diferită de a sa. Transculturalitatea şi interculturalitatea contribuie la fuziunea orizonturilor aparent distincte, putînd fi un suport în profesarea pedagogiei multiculturale. Amintitele concepte favorizează comunicarea pe orizontală, precum şi geneza identităţilor personale, comunitar-civice, regionale, multiple de care poate beneficia o viitoare federație a Europei. Şi tot graţie lor înţelegem că în cazul lui homo europaeus este vorba de o unitate de destin, una în care avem de-a face cu egala asumare a diverselor rădăcini cultural-lingvistice și religioase. Prin urmare, dichotomia naţional-european – aidoma dichotomiei local-universal - nu îşi are rostul de vreme ce însăşi existenţa spirituală umană probează că idealurile şi valorile asimilate transcend particularităţile de orice fel. Adică, sînt prin excelenţă transculturale. În cazul nostru, europene.
[1] Articolul are la bază mai vechi cercetări privind istoria intelectuală europeană, continuitatea și discontinuitatea ideii de Europa în epocile premodernă și modernă. Vezi Victor Neumann, The Temptation of Homo Europaeus. An Intellectual History of Central and Southeastern Europe, Translated by Dan Miu and Neil Titman, Edited, revised and updated, Scala Publishers, London, 2020, 320 p.; Idem, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, Curtea Veche, București, 2003; 2005; RAO, București, 2015, 220 p.; Idem, Conceptualizarea istoriei și limitele paradigmei naționale, RAO, București, 2015, 215 p.
[2] Rescrierea istoriilor naţionale este utilă în măsura în care ea va furniza reperele pentru o istorie a demos-ului Europei. Istoricul devine nu doar mediator, evaluator şi interpret critic-corectiv al trecutului unei colectivităţi, ci şi descoperitor al similarităţilor social-culturale, capabil să compare şi să integreze particularităţile sociale într-un întreg, adică, în cazul nostru, într-un context cultural acceptabil tuturor europenilor. Perspectiva naţională a indus ideea unui partizanat obligatoriu, ceea ce a compromis obiectivitatea cercetării în ştiinţele sociale. Progresul ştiinţific al cunoaşterii este îndatorat criteriului raţional. Adică, verificării critice a ipotezelor de lucru. Dominaţia acestui criteriu raţional este mai rar vizibilă în ştiinţele sociale decît în ştiinţele naturii, ceea ce face ca ideologiile să distorsioneze adevărul. Vezi Karl Popper, Despre cunoaştere şi ignoranţă, în Idem, În căutarea unei lumi mai bune. Conferinţe şi eseuri din trei decenii (Auf der Suche nach einer bessere Welt. Vorträge und Aufsätze aus dreisich Jahren, Piper, München-Zürich, 1987), traducere de Anca Rădulescu, București, 1998, pp. 50-52, p. 53.
[3]Harvey Siegel, Multiculturalism and the Possibility of Transcultural Educational and philosophical Ideals, in “The Journal of the Royal Institute of Philosophy”, Cambridge, vol.74, nr.289, 1999, pp. 387-409. Pentru detalii privind istoria conceptelor care definesc comunitățile naționale europene vezi Victor Neumann, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, ediția a III-a, RAO, 2015; cf. și Victor Neumann, Armin Heinen (editori), Istoria României prin concepte.Perspective alternative asupra istoria limbajele social-politice, Iași, 2010.
[4] Harvey Siegel, l.c., p.393-394.
[5] Ibidem, p.396.
[6] De pildă, sînt centre urbane în care valorile culturale şi spirituale s-au amalgamat, integrarea socială şi cetăţenia fiind mai importante decît conservarea identitară pe criterii etnografice ori monolingvistice. În Europa Centrală şi Est-Centrală, în oraşe precum Kosice, Timişoara, Bratislava, Lwow, Trieste, Gorizzia ş.a., definiţiile etnice de astăzi minimalizează ori distorsionează realitatea culturală moștenită și care reflectă pluralitatea și nu specificitatea. Exegezele scrise în numele unei naţiuni sau etnonaţiuni nu ţin seama de asemenea realităţi. Naționalismele și etnonaționalismele marginalizează sau au exclud pluralitatea de orice fel.
[7] Harvey Siegel, l.c., p. 402.
[8] Andrei Pleşu, Toleranţa şi intolerabilul. Criza unui concept, în Idem, Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, București, 2006, p. 97.
[9] Harvey Siegel, Multiculturalism and the Possibility of Transcultural Educational and Philosophical Ideals, în “The Journal of the Royal Institute of Philosophy”, Cambridge University Press, vol.74, nr.289, 1999, pp. 402-403. Vezi şi Charles Taylor, The Politics of Recognition, în Idem, Multiculturalism. Examining the Politics of Recognition, Edited and Introduces by Amy Gutmann, Princeton, 1994.
[10] Ibidem, p.404; “…Goldberg`s (and Rorty`s) denial of universality relies upon the presupposition that values, in order to be universal or transcultural, must be grounded in some impossibly neutral perspective. He argues, in effect, as follows: 1.Universal (moral) principles and values must be grounded on, or derived from, a `transhistorical or supersocial Godly` perspective. 2. There is no such perspective. 3. Therefore, there can be no universal principles or values. If `universal` is understood in this way, then I agree with Goldberg and Rorty that there can be no such universal values, principles or ideals. But we need not and should not understand the term in this way”. Pentru învăţaţii din familia lui Rorty, interferenţele, revendicarea izvoarelor comune, bi- şi plurilingvismul, familiile mixte şi moştenirile istorice ambivalente sînt imposibile şi de nedorit.
[11] Leo Frobenius, Paideuma. Schiţă a unei filozofii a culturii, Traducere de Ion Roman, Bucureşti, 1985, p. 147.
[12] Vezi Victor Neumann, The End of a History. The Jews of Banat from the Beginning to Nowadays, Bucharest, 2006; Idem, Conceptually Mystified. East-Central Europe Torn Between Etnonationalism and Recognition of Multiple Identities, Bucharest, 2004; Moritz Csáky, Ambivalenz des kulturellen Erbes Zentraleuropa în vol. Ambivalenz des Kulturelles Erbes. Vielfachcodierung des historischen Gedächtnisses. Paradigma Österreichs, editori Moritz Csáky şi Klaus Zeyringer, Studien Verlag, Innsbruck-Wien-München, 2000, pp. 27-51; Csáky Móric, Ideologie der Operette und Wiener Moderne. Ein Kulturhistorisches Essay zur Österreichischen Identität, Boehlau Verlag, 1996 (cartea a fost tradusă şi în maghiară sub titlul Az operett ideológiája és a Bécsi modernség. Kulturtörteneti Tanulmány, Budapesta, 1999).
[13] Victor Neumann, Identités multiples dans l’ Europe des Regions. L’Interculturalité du Banat, Timişoara, 1997. Idem, Die Interkulturalitaet des Banats, Berlin, 2015.
[14] Pe toată durata secolului al XVIII-lea, Imperiul habsburgic a promovat o pace socială în interior şi a asigurat echilibrul de putere la nivel continental, fiind cea mai de seamă forţă politică şi militară situată între Marea Britanie şi Imperiul ţarist.
[15] Gerard Noiriel, Le creuset français. Histoire de l’immigration XIX-e – XX-e siècle, Éditions du Seuil, 1988, cf. Annexes statistiques, pp. 405-426.
[16] Naționalismul cultivat prin intermediul limbii nu numai că nu servește pluralismului, dar generează frica față de tot ce este ori pare străin.
[17] Grupurile politice promovînd idealul etnicist exprimă opţiunea unei majorităţi în state precum România. Nu doar formaţiunile politice extremiste gen Partidul România Mare al liderului ultranaţionalist Corneliu Vadim Tudor şi Partidul Noua Generaţie al fundamentalistului populist Gigi Becali, dar şi partidele cu o orientare democratică se bazează pe criterii etniciste atunci cînd vine vorba de atragerea electoratului ori de promovarea intereselor cetăţenilor. Exprimarea centralistă a puterii de decizie a favorizat şi ea amintita opţiune.
[18] Moderatorul unei populare emisiuni TV din România, mimînd în public gestica democratică, îmi spunea că promovarea în media a unor persoane aparţinînd minorităţilor sau al căror nume trădează o apartenenţă diferită de aceea majoritară face să scadă rating-ul. Motivul ? Publicul refuză să o urmărească doar la auzul numelui. Nu putem cataloga o astfel de idée, decît ca perpetuînd discriminarea prin utilizarea grilei etnocentrice. În Europa de est, național-comunismul a contribuit la supravieţuirea unei asemenea ideologii. România lui Ceauşescu, Serbia lui Milosevici și Bulgaria lui Jivkov sînt exemple care arată că politica în Balcani este încă una profund marcată de ideea identității colective foprmulată în secolul al XIX-lea.
[19] Tocmai de aceea am considerat că studiul şi conceperea unui lexicon al noţiunilor cheie din culturile est-europene va fi un foarte bun instrument de lucru, util eliberării limbajelor social-politice de vechile stereotipii ce au indus ideologiile autoritariste şi totalitare pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Pornind de la modelul lansat de istoricul Reinhart Koselleck, împreună cu prof. Armin Heinen de la Universitatea din Aachen şi cu prof. Christian Manner de la Universitatea din Mainz ne-am gîndit la un proiect ce va avea în vedere redactarea unui lexicon al termenilor fundamentali din istoria culturală şi politică a României.
[20] Pentru moment, cel mai reprezentativ segment de imigranţi angajaţi în producţie în România provine din Moldova. Ceea ce, deocamdată, este de natură să conserve aceeaşi direcţie etnonaţionalistă.
[21] Structurile administrative medievale de sorginte orientală ale Imperiului Otoman conservaseră separarea grupurilor în funcţie de religie. Chiar şi aşa, pînă în pragul modernităţii, ortodoxia fusese liantul populaţiilor din Balcani. Aşa-zisele trăsături etnografice (datorate cercetătorilor romantici germani şi italieni), precum şi descoperirea particularităţilor de limbă, vor contribui la trasarea frontierelor dintre greci, turci, bulgari, sîrbi, albanezi şi români.
[22] Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj poate reprezenta un proiect pentru re-gîndirea problemelor identitare. Statuarea de comun acord a normelor privind coabitarea culturală şi multilingvă poate fi fecundă în sensul stimulării dialogului Est-Vest şi al integrării europene a regiunii şi a zonei. Cf. şi Victor Neumann, ‘Civic Education and Human Rights in an Intercultural Perspective. The Case of Romania’, în Idem, Between Words an Reality. Studies on the Politics of Recognition an the Changes of Regime in Contemporary Romania, Translated from the Romanian by Simona Neumann, The Council for Research in Values and Philosophy, Washington, D.C., pp. 89-134; despre Universitatea Babeş-Bolyai, pp. 112-117.
[23] Vezi Marc Mazower, Dark Continent: Europe’s Twentieth Century, London, 1999.
[24] Mă refer la diminuarea drastică a minorităţii germane din Cehia, Slovacia, România, Ungaria, Iugoslavia, Ucraina, Rusia; forţarea asimilării ori a emigrării turcilor din Bulgaria în timpul regimului comunist al lui Jivkov; eliminarea (în timpul războiului) ori vînzarea (în timpul comunismului) evreilor din aproape toate statele central, est şi sud-est europene, etc.
[25] Una dintre controversele de astăzi se petrece în jurul mesajelor teoretice privind identitatea naţională formulate de Johann Gottfried Herder. Vezi, Damon Linker, ‘The Reluctant Pluralism of J.G. Herder’ în The Review of Politics, Notre Dame, Spring, 2000, pp.1-14 şi Victor Neumann, ‘Volk (Popor) şi Sprache (Limbă) în gîndirea lui Herder. Teoria speculativă a etnonaţiunii’, în Idem, Neam, Popor sau Naţiune. Despre identităţile politice europene, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, pp. 47-84; ediția a III-a, Bucure;ti, 2015, pp.41-78.
[26] Pogromul de la Iaşi: 28-30 iunie 1941. Prologul Holocaustului din România, ediţie îngrijită de George Voicu, Iaşi, 2006.
[27]Traian Ungureanu, Despre securitate. România, ţara “ca şi cum”, Bucureşti, 2006. Pentru evoluţia generală a zonei în perioada de după război vezi Victor Neumann, ‚National political cultures and regime changes in East-Central Europe’, in volumul History of Political Thought in National Context, Iain Hampsher-Monk & Dario Castiglione (eds), Cambridge 2001, pp. 228-246.
[28] Charles Taylor, op.cit., pp.66-67. …’The <fusion of horizons> operates through our developing new vocabularies of comparison, by which we can articulate these contrasts. But what the presumption requires of us is not peremptory and inauthentic judgments of equal value, but willingness to be open to comparative cultural study of the kind that must displace our horizons in the resulting fusions’, Cf. Idem, op.cit., p.75.
[29] Vezi Victor Neumann, The End of a History. The Jews of Banat from the Beginning to Nowadays, Bucharest, 2006.
[30] De exemplu, vezi Hans Dipplich, Rumänisch-Deutsche Kulturbeziehungen im Banat und Rumänische Volkslieder. Relaţiile culturale romano-germane în Banat, Freiburg, 1960; Victor Neumann, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului. Identites multiples dans l`Europe des Regions. L`Interculturalité du Banat, Timişoara, 1997. Abordarea fenomenului identitar prin prisma regiunilor şi mai ales a acelora de graniţă, poate promova un alt mod de înţelegere a evoluţiilor naţional-statale. Studiind minorităţile polonă şi germană din regiunea de graniţă Flatow-Zlotow, Mathias Niendorf a ajuns la concluzii similare cu acelea ale cercetărilor noastre despre Banat. El a văzut foarte bine cum abordarea naţionalistă, rigidă, specifică secolului al XX-lea şi susţinută de statul-naţiune este falsă. Cf. Mathias Niendorf, Minderheiten an der Grenze: Deutsche und Polen in den Kreisen Flatow (Zlotow) und Zempelburg (Sepolno Krajenskie) 1900-1939, Deutsches Historisches Institut Warschau. Quellen und Studien, vol.6, Wiesbaden, Harrasowitz, 1997.
[31] Vezi numeroase referințele intelectuale din epocile premodernă și modernă la Victor Neumann, ‘The Transitions from Medieval to Modern Era: Echoes of the Renaissance in East-Central Europe and the Balkan Peninsula’; Idem, ‘Religious Reform and the Crisis of Conscience: From Theophilos Corydalleus to Dimitrie Cantemir’; Idem, ‘A Diaspora that Creates Convergence? Judaism in Central and Southeastern Europe’; Idem, ‘Homo Europaeus and the Intellectual Revolution of the Enlightenment’; Idem, ‘<Cultural Channels> in East-Central Europe: Books and Libraries in Transylvania, Banat, Hungary and Serbia’ în Victor Neumann, The Temptation of Homo Europaeus. An Intellectual History of Central and Southeastern Europe, Translated by Dan Miu and Neil Titman, Edited, revised and updated, London, 2020, pp. 41-74; 75-102; 103-150; 151-174; 175-235.
