Prof.dr. Tasin Gemil
OCCIDENT ŞI ORIENT LA ÎNCEPUT DE MILENIU[1]
În secolele XI-XIII, lumea occidentală-creştină şi cea orientală-islamică au intrat în contact direct şi sistematic, pe multiple planuri. Mai bine zis, desfăşurarea unor procese complexe şi de lungă durată a împins cele două lumi una către cealaltă. Faptul a avut consecinţe din cele mai însemnate pentru destinul întregii omeniri. Lumea modernă datorează mult mai mult lumii de la începutul mileniului doi, decât se crede în mod obişnuit. Nu este exagerată afirmaţia că, fără convulsiile umane uriaşe din primele veacuri ale mileniului ce de curând s-a încheiat, nu ar fi fost posibile schimbările şi progresele din secolele următoare care, în mod curent, sunt apreciate drept temeiuri ale civilizaţiei moderne.
,,Anul o mie, copleşit de spaimele milenariste ale sfârşitului lumii – scria R. Fossier – a cunoscut însă şi lumina zorilor unei epoci noi: trezirea, naşterea Europei”, care s-a realizat însă – adăugăm noi – în dauna lumii răsăritene, cu o civilizaţie mai veche şi net superioară atunci faţă de cea a lumii apusene. Dar, in acel timp, Europa occidentala tocmai depăşea epoca marilor mişcări de populaţii şi căuta făgaşul stabilităţii şi prosperităţii. Aceste căutări nu au fost scutite de căderi şi spaime. Aşa a apărut ideea unităţii lumii creştine (occidentale) în ceea ce s-a numit până târziu Res Publica Christiana. Era vorba, în fond, de un ideal, pe care abia acum, după mai bine de o mie de ani, ţările europene -- de bună seamă tot occidentale – caută să-l transpună în realitate, fireşte într-o formă adaptată situaţiei apărută după o altă experienţă istorică eşuată a omenirii – cea a comunismului. Ca şi acum, ideea unităţii occidentale a apărut şi atunci, cu un mileniu în urmă, ca o reacţie la presiunile venite din partea lumii răsăritene. Lumea apuseană se afla în acel timp pe calea descătuşării unei energii, pe care întregul răsărit nu a descoperit-o decât foarte târziu, fără a reuşi însă să o folosească eficient. Este vorba aici de uriaşa putere creatoare a omului liber.
La începutul mileniului trecut, Europa apuseană a cunoscut transformări social-economice multiple, care au condus în final la emanciparea producătorului direct. Libertatea individuală a orăşeanului şi dreptul colectiv al oraşului, pe care statele apusene au ştiut să le asigure în acea vreme, constituie – alături de marile mişcări novatoare ale Renaşterii şi Reformei – „secretul” progresului şi prosperităţii lumii occidentale.
Aceeaşi lume occidentală a reuşit - este adevărat, după multe frământări dramatice - să găsească şi calea către limitarea puterii Principelui; la început, prin intervenţia bisericii, apoi a stărilor sociale. Credem că obârşia procesului, care în vremurile mai noi a dobândit forma dualismului putere-opoziţie, se află în micul oraş Canossa, din nordul Italiei, unde împăratul romano-german Henric al IV-lea a fost nevoit, în ianuarie 1077, să ceară cu umilinţă iertare papei Grigore al VII-lea, recunoscând astfel existenţa unei contraponderi la puterea imperială.
Reuşitele fundamentale ale Occidentului, din primele trei veacuri ale mileniului trecut, au fost obţinute şi prin contribuţia, fie şi involuntară, a Orientului. Fenomenul complex şi fără precedent al Cruciadelor, declanşat la sfârşitul secolului al XI-lea, a îndreptat în afara lumii apusene energiile care nu îşi găsiseră încă mediul propice amortizării în procesul creaţiei. Aceste energii au fost dirijate deliberat în afara propriei lumi, cu scopul de a se domoli acolo, prin războaie şi distrugeri. La conciliul de la Charroux (989), episcopul Guy d`Anjou ceruse tuturor apusenilor să devină „fii ai păcii”, iar la conciliul de la Poitiers (1000), ducele Wilhelm cel Mare propusese ca diferendele să nu se mai rezolve cu armele, ci prin justiţia seniorială. Dezideratul explicit formulat ca pacea să constituie o stare normală, o stare permanentă era o cucerire importantă pentru acele vremuri dure. Se înţelege că acest deziderat privea doar lumea occidentală, iar formularea lui sugerează o stare de satisfacţie socială, cel puţin la nivel superior, ştiut fiind faptul că societăţile sărace sau în criză sunt deosebit de agresive.
De la această „pace a lui Dumnezeu”, cum a fost numită ideea în epocă, s-a ajuns relativ uşor la ideea, amintită mai înainte, a unităţii creştine apusene, concepută atunci şi mai târziu ca un bloc opus şi ostil lumii răsăritene, în primul rând față de cea islamică. Ideea „păcii lui Dumnezeu” nu era extinsă în afara lumii creştine occidentale. Dimpotrivă, se credea că această lume avea datoria divină de a lupta împotriva celor din afara ei, chiar până la nimicirea acestora. Astfel a apărut şi noţiunea de „război drept” şi cea de „război sfânt”, care au stat la baza iniţiativei de cruciadă. La conciliul de la Narbonne (1054), războaiele dintre creştini (apuseni) au fost calificate drept „războaie fratricide”, iar cei care mureau în „războaie drepte (sfinte)”, adică în luptele duse în afara lumii occidentale, erau aşezaţi în rândurile martirilor Crucii. Ideea pacifistă a unităţii europene, exprimată - de papa Silvestru al II-lea (de origine franceză) şi elevul său împăratul romano-german Otton al III-lea – în formula „Res Publica Christiana”, a născut unul dintre cele mai teribile paradoxuri ale istoriei: asaltul repetat şi îndelungat al întregii lumi creştine apusene împotriva întregii lumi islamice, în primul rând, dar şi împotriva lumii creştine răsăritene, socotită „schismatică”, precum şi a comunităţilor evreieşti (cruciadele au început prin masacrarea evreilor din țările occidentale). Fenomenul a marcat profund mentalul colectiv al acelor lumi, până în zilele noastre. Cruciadele au produs nu numai falia dintre lumea creştină (apuseană) şi cea musulmană, dar şi ruptura dintre biserica creştină romană şi cea constantinopolitană.
Dacă lumea apuseană de acum o mie de ani era marcată de teama că sfârşitul lumii avea să vină odată cu împlinirea mileniului, lumea orientală era răvăşită atunci de marea mişcare a populaţiilor din Asia Centrală către ariile de înaltă civilizaţie ale islamului arabo-persan. Nu numai devenirea istorică a lumii răsăritene, ci şi cea a lumii apusene au fost puternic influenţate de două fenomene mari, de aceeaşi sorginte central-asiatică, anume: marea migraţie a turcilor oguzi către Orientul Mijlociu şi Orientul Apropiat, începând cu veacul al XI-lea, şi marea invazie mongolă, din secolul al XIII-lea, asupra spaţiului eurasiatic. Victoria de la Dandanakan (1040), obţinută de turcii selciukizi împotriva gaznevizilor, a deschis celor dintâi porţile Khorasanului şi ale întregii lumi islamice. Iar biruinţa de la Manzikert (Malazgirt), obţinută de aceiaşi turci selciukizi, la 26 august 1071, asupra bizantinilor, a garantat reuşita procesului de turcizare a Anatoliei. Practic, în decurs de mai puţin de un secol, întregul Orient islamic şi cea mai mare parte a Anatoliei bizantine intraseră sub stăpânirea tinerei şi viguroasei puteri a turcilor. Reacţia Occidentului, prin Cruciade, a fost îndreptată în primul rând împotriva noii puteri turce care se instala atunci temeinic în zona de influenţă a Islamului. Cruciaţii apuseni s-au confruntat îndeosebi cu forţele statelor turceşti, atât în Anatolia şi Orientul Apropiat, cât şi în Africa septentrională, mai târziu.
Marea migraţie către sud-vest a turcilor (turkmenilor) şi convertirea lor în masă la Islamul de rit sunnit a salvat, practic, ortodoxia musulmană, supusă atunci puternicei presiuni şiite. In esenţă, fenomenul islamizării turcilor (oguzii deveniţi musulmani au fost numiţi, de către persani, turkoman sau turkemen) se aseamănă, prin efectele sale, cu cel al creştinării slavilor de răsărit, în aceeaşi vreme de la cumpăna veacurilor X şi XI. Dacă slavii răsăriteni trecuţi la creştinism au devenit o forţă foarte importantă de susţinere politico-ideologică a Constantinopolului ortodox, în rivalitatea acestuia cu Roma papală, turkmenii au constituit puterea politico-militară de care avea atâta nevoie atunci Califatul abbasid de rit sunnit de la Bagdad, pentru a face faţă cu succes expansiunii Califatului fatimid de rit şiit de la Cairo.
Confruntarea multiseculară dintre lumea islamică şi cea creştină (catolică) a fost câştigată în final de către cruciaţii apuseni, deşi puseul turco-osman, din veacurile imediat următoare, a pus o vreme sub semnul întrebării această mare reuşită a Occidentului asupra Orientului. Biruinţa cruciaţilor este inventariată nu atât la capitolul militar (unde, până la urmă, cei care purtau crucea pe mantie au fost înfrânţi), cât la domeniile politic, economic şi social-cultural. Cruciadele au arătat mai limpede occidentalilor drumul pe care se află. Contactul, la început violent, cu intenţii manifeste de nimicire, din ambele părţi, a ajuns cu timpul la căutarea unui „modus vivendi”. Principiul toleranţei a fost acceptat drept calea folositoare pentru desfăşurarea dialogului şi cooperării economico-comerciale. Nu se ştie care ar fi fost rezultatul final al acestui proces de apropiere dintre cele două lumi (în ciuda opoziţiei vehemente a Sf. Scaun), dacă nu ar fi intervenit atât de brutal marea invazie mongolă, de la jumătatea veacului al XIII-lea. Se cuvine făcută însă precizarea că armata genghishanidă era compusă în cea mai mare parte (2/3) din elemente nemongole, inclusiv musulmani turcici și iranieni, creștini slavi și asiatici (nestorieni). Invazia mongolă a împins sau a atrenat către apus imense mase de turcici islamizaţi sau nu, atât din Asia Centrală, cât şi din Orientul Apropiat, inclusiv din Anatolia.
Dincolo de distrugeri şi masacre, invazia mongolă a avut şi consecinţe din cele mai importante, atât pentru evoluţia istorică a Orientului, cât şi pentru cea a Occidentului. In Orient, mai bine zis în lumea turco-islamică, năprasnica lovitură mongolă a slăbit vechile structuri arabo-persane, înlesnind penetraţia şi reuşita elementelor de tradiţie mongolă şi, îndeosebi, turcică. Iar în Occident, impactul mongol a subminat structurile feudale cu tente centrifuge, favorizând procesul de centralizare a statelor şi, prin extensie, însuşi procesul de dezvoltare a societăţii apusene. In ultimă instanţă, lovitura mongolă, combinată cu efectele în timp ale Cruciadelor, a contribuit la naşterea şi propăşirea statelor moderne apusene. Problema este extrem de complexă şi ea este studiată cu multă atenţie, mai cu seamă în Occident[2]. În acest sens au fost relevate deja unele din consecinţele pe plan economic ale relaţiilor dintre Occident şi Orient. Aceste legături au fost de natură să încurajeze dezvoltarea oraşelor–state italiene şi a sistemului financiar-comercial occidental. Efectele lor s-au prelungit şi pe plan politico-social, ca urmare a slăbirii forţei centrifuge a feudalilor apuseni, antrenaţi în Cruciade şi în luptele cu armatele conduse de mongoli (inclusiv distrugerea domeniilor feudale de către invadatori).
Pe lângă mătăsuri, mirodenii, rafinament culinar, maniere, universități şi multe altele, cruciaţii au luat din Orient şi spiritul de toleranţă, dimpreună cu o mai largă libertate a cugetului. Nu este întâmplător faptul că mişcarea de înnoire spirituală promovata de Renaştere a apărut după pornirea Cruciadelor. Influenţa Orientului musulman şi a Răsăritului creştin au marcat un adevărat reviriment în gândirea apuseană, în sensul că au stimulat puterea ei creatoare, au ridicat calitatea manifestărilor intelectuale şi au lărgit orizontul spiritului. Dar, spre deosebire de Orient, Occidentul a ştiut să se dezvolte cumulativ, inclusiv pe baza inovaţiilor ştiinţifice şi tehnice preluate chiar din lumea islamică medievală.
Suflul proaspăt care a cuprins Occidentul în primele veacuri ale mileniului trecut nu era complet străin de spiritul Islamului clasic. Doctrina originală musulmană nu umileşte omul; dimpotrivă, îi apără demnitatea, încurajează afirmarea personalităţii sale. Contrar celor susţinute de o propaganda antiislamică primitivă, Islamul promovează emanciparea individului prin ştiinţă, susţine dorinţa naturală a omului de a se ridica prin cunoaştere, afirmând libertatea şi egalitatea tuturor credincioşilor. Aici rezidă, de altminteri, explicaţia succesului civizaţiei islamice clasice. Ulterior, din varii motive, conţinutul primar al ideologiei islamice a fost denaturat, ceea ce a dus la o societate îngrădită de norme şi dogme rigide şi repudiante.
Europa apuseană a preluat gândirea, încă nealterată grav, a răsăritului musulman, altoind-o pe pornirea şi putinţa ei de a elibera individul prin procesul creaţiei. Marile universităţi occidentale s-au înfiinţat sau s-au reorganizat tot în vremea Cruciadelor. „Latinii trebuie să treacă prin această Poartă a ştiinţei, a cunoaşterii vechilor limbi, prima dintre toate; în teologie, ca şi în filozofie, ei nu au alte texte pentru învăţătura lor decât cărţile scrise în ebraică, greacă şi arabă”, scria Roger Bacon, chiar în secolul al XIII-lea.
Numai prin influenţa spiritului islamic poate fi explicată, de pildă, diferenţa fundamentală dintre două concepţii filozofice apropiate în timp între ele, dar despărţite de poziţiile lor faţă de gândirea islamică. Astfel, dacă pentru Bernard de Clairvaux (1091-1153) - care nu a cunoscut spiritul musulman – filozofia era religie, pentru Bernard de Chartres (1114-1191) – care pătrunsese în gândirea islamică – filozofia era raţiune bazată pe cercetare. Numai sub influenţa spiritului islamic pur – care, la rândul lui, nu a fost străin de gândirea Greciei antice - filozofia occidentală s-a putut îndrepta spre cunoaşterea omului, spre un univers format din oameni vii. Nu mai rămăsese decât un pas până la concepţia pragmatică modernă, pe care Europa apuseană l-a făcut relativ uşor, pe când lumea răsăriteană, îndeosebi cea islamică, nu a reuşit să-l facă cum trebuie nici până astăzi. Cele două lumi se despărţeau din nou, de această dată Orientul se situa din ce în ce mai mult în urma Occidentului.
Contactul cu spiritul, pe atunci relativ flexibil, al lumii islamice, ca şi denaturarea caracterului iniţial religios al Cruciadelor, a produs în Europa o oarecare slăbire, cel puţin în unele cercuri, a credinţei în biserică, în capacitatea ei de a organiza şi conduce lumea. In străduinţele ei de a-şi reimpune autoritatea incontestabilă, biserica romană a găsit un neaşteptat şi deosebit de eficient instrument de manevră, mai întâi în marea invazie inițiată și condusă de mongolii genghisizi, din secolul al XIII-lea, apoi în expansiunea turco-osmană în spaţiul european-creştin, din veacurile următoare. Sf. Scaun a ştiut prea bine să se folosească de aceste fenomene de sorginte asiatică, prezentandu-le drept pedepse trimise de Dumnezeu împotriva celor care se abătuseră de la dreapta credinţă. Propaganda desfăşurată în acest sens în zeci de mii de biserici catolice a fost aprigă, sistematică şi de lungă durată. Efectele ei au fost, în mare măsură, cele scontate de Sf. Scaun. Dar, în acelaşi timp, această campanie intolerantă a lărgit spaţiul despărţitor dintre Apusul creştin şi Răsăritul musulman; iar efectele ei s-au prelungit până în zilele noastre.
Demonii zămisliţi de Cruciade nu au fost încă exorcizaţi în Occident, după cum imaginea cruciatului de bestie cu chip de om nu a fost ştearsă nici acum din memoria colectivă a comunităţilor islamice şi nu numai. Din nefericire, în accepţiunea unor cercuri islamiste radicale, raporturile dintre Occidentul creştin şi Orientul musulman, de la începutul mileniului ce de curând a început, par asemănătoare cu cele de acum o mie de ani, cel puţin în privinţa unor repere. De aici şi vehemenţa cu care aceste grupuri islamice extremiste ripostează la ceea ce ei consideră a fi o reeditare a Cruciadelor.
Există acum pericolul ca cele două lumi să se distanţeze şi mai mult una faţă de cealaltă, cu toate consecinţele ce ar putea decurge de aici pentru întreaga omenire. Dar, după părerea mea, Islamul nu mai are capacitatea de a se măsura cu lumea occidentală, nici măcar în războaie asimetrice. Agresiunile izolate, dar repetate, ale extremiștilor musulmani, îndeosebi asupra populației civile, au avut ca urmare nu numai pierderea forței eugenice a Islamului, dar și subminarea coeziunii lui interne. Obiectivele celor care au plănuit și instrumentat astfel de acțiuni cred că au fost atinse întocmai. In orice caz, musulmanii care bat acum la porțile Europei creștine nu sunt nicidecum migratorii barbari înarmați de altă dată. Dar, la fel ca aceștia, și ei au fost atrași acolo de strălucirea bogăției și lumina civilizației. Numai că, noii migratori (emigranți) nu au alte mijloace pentru deschiderea porților decât rugămintea și supunerea. Se afirmă în ultima vreme că musulmanii aflați în Occident au devenit „noii evrei” ai lumii creștine, adică sunt priviți cu suspiciune și sunt supuși persecuțiilor. Contestațiile pașnice și violente, revoltele organizate și sporadice sunt și efectele acestor percepții și acțiuni.
Orientul nu se reduce însă la lumea islamică. Aceasta este doar o parte a Orientului, dar una mai puțin puternică, în prezent. Dar, lumea islamică este și va fi tot mai mult implicată în desfășurarea bipolarismului Occident-Orient, care tinde să concentreze toate rivalitățile și confruntările bi sau multipolare, deoarece fiecare parte este reprezentată acum de forțe comparabile și globale. Sunt deja vizibili liderii celor două mari părți ale omenirii: SUA și China. Problema majoră este de care parte se vor situa factorii care nu sunt încă angajați, mai cu seamă lumea islamică și cea creștin-ortodoxă. Aceasta din urmă cred că se va înregimenta în întregime sau parțial, mai devreme sau mai târziu, de partea occidentală, pe când lumea islamică, numărând astăzi peste 1,3 miliarde de musulmani, reprezintă un obiectiv economic și geostrategic de primă însemnătate pentru ambele tabere, cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a rezervelor naturale de gaze și petrol se află în țările islamice.
UE este un club exclusivist creștin, preponderent de spirit catolic și reformat. Prin această prismă, UE nu este de natură să trezească simpatia oficialilor din statele islamice; dar, tot mai mulți musulmani privesc UE ca pe un tărâm al fagăduinței. În termen scurt și mediu cred că este foarte important modul în care UE va ști să se raporteze nu numai la emigranții musulmani, ci și la țările de obârșie ale acestora.
Să sperăm că Omenirea va reuși să evite confruntarea globală, care pare să se contureze în prezent. Pandemia actuală cred că are și o parte bună: s-ar putea să fie, de fapt, un șoc uriaș, de natură să trezească întreaga Omenire și să-i ajute pe toți oamenii să se regăsească în aceeași luptă, cu același dușman. Pandemia este un Război Global, fără frontiere și fără fronturi! Victoria finală, care cred că se apropie, va fi a tuturor oamenilor!
______________
[1] Versiunea primară a acestui articol a fost publicată în Revista Română de Studii Eurasiatice, an.I, nr.1/2005, Ovidius University Press, p. 7-12.
[2] Vezi și bibliografia în Charles Halperin, Russia and Golden Horde, Indiana University, Bloomington, 1987; Marshall G.S.Hodgson, Rethinking World History, University of Chicago Press, 1993; John M.Hobson, The Eastern Origins of Western Civilisation, Cambridge University Press, 2004; Jack Weatherford, Genghis Khan and the Making of the Modern World, Crown Publishing Group, 2004; Peter Jackson, The Mongols and the West. 1221-1410, Harlow, 2005; idem, The Mongols & the Islamic World. From Conquest to Conversion, Yale University Press, New Haven and London, 2017.
