EMIL CONSTANTINESCU
Se pare că provocările prezentului sunt atât de presante şi importante, încât, de multe ori, suntem obligaţi să formulăm un răspuns înainte de a ne confrunta cu semnele unui viitor care stă mai ales sub semnul incertitudinii. Între timp, însă, lumea se schimbă rapid în jurul nostru. A vorbi despre un mod în care Uniunea Europeană poate înfrunta mileniul 3 înseamnă, în primul rând, o provocare intelectuală. Pretenţia de a aduce o perspectivă cu adevărat nouă poate părea îndrăzneaţă. Într-o lume globalizată, care pretindea că va construi o societate a cunoaşterii, nu putem, însă, concepe prezentul decât subordonat viitorului. Chiar într-o Europă al cărei trecut de două milenii este deopotrivă înălţător şi dureros, prezentul însuşi ni se dezvăluie ca o amintire despre viitor.
Pregătindu-mă pentru această dezbatere în care mă bucur să reîntâlnesc personalități pentru care Uniunea Europeană a fost deopotrivă ideal, obiectiv academic și misiune politică am profitat de izolarea impusă de Pandemie pentru a revizita o serie de cărţi care mi-au marcat devenirea intelectuală.
Recitind Faust, am înţeles că această carte, dincolo de drama savantului care la senectute își vinde sufletul diavolului în schimbul tinereții, adăpostește în paginile ei şi o uluitoare previziune asupra Europei contemporane. Într-un moment în care zorii revoluţiei industriale abia se întrezăreau, Goethe a anticipat provocările care stau acum în fața Europei. Ultimul capitol al tragediei căreia Goethe i-a dedicat șase decenii din viața sa, ni-l prezintă pe Faust pregătit să construiască un oraş măreţ şi un canal. Pentru a putea construi, trebuie să şi demoleze. Îl împiedică căsuţa unor bătrâni şi îl trimite pe Mefisto să îi convingă să se mute, pentru a nu sta în calea uriaşului său program urbanistic. Mefisto profită şi îi omoară pe bătrâni. Vestea îl deranjează pe Faust, dar nu foarte mult, deoarece acceptă că trebuie să existe şi sacrificii. În timp ce era absorbit de proiectul său, se ivesc patru umbre cernite: Lipsa, Datoria, Nevoia, şi Grija. Avansând spre casa lui Faust, Lipsa, Datoria, și Nevoia se opresc: „Noi nu putem intra în casa unui om bogat”, dar Grija care „poate intra oriunde” îl întreabă pe Faust dacă a cunoscut acest sentiment. Faust, cu aroganţa celui concentrat asupra acțiunilor sale, răspunde că nu a avut niciodată griji. Grija îl va orbi, pentru că numai cei care sunt orbi nu au griji pentru ceea ce se poate întâmpla în viitor. Faust orb se grăbește să-şi finalizeze opera. Este fericit pentru că aude zgomotul târnăcoapelor care construiau canalul, numai că muncitorii nu săpau la canal, ci la propria lui groapă. Declarându-i lui Mefisto că este fericit, sufletul lui, conform contractului încheiat cu acesta, va reveni diavolului. Dar, în ciuda tuturor relelor pe care le făcuse în împletire cu Mefisto, el este salvat de Dumnezeu, care îi urmărise ultima Faptă dedicată nu unui interes personal, ci unui viitor mai bun pentru oameni. Mesajul pe care Goethe ni-l transmite sugerează că își merită posteritatea cel care și-a dedicat viața unui scop măreț. Decisivă este, totuși, intervenţia Margaretei, nefericita victimă a pasiunii sale vinovate, care a implorat-o pe Maria, Maica Domnului, să-i salveze sufletul. Este bine să construieşti, este foarte bine să-ţi foloseşti energiile creatoare, ne transmite Goethe, dar nu trebuie să uiţi niciodată că, până la urmă, numai o iubire adevărată îţi poate salva sufletul.
De ce am evocat o operă scrisă cu 247 ani în urmă? Pentru că eu cred că, în aceste momente de criză, Europa are nevoie de o viziune care să ne permită, într-o lume în schimbare rapidă, să ne imaginăm chiar şi ceea ce astăzi pare de negândit. Numai pe baza unei astfel de viziuni putem elabora strategii de dezvoltare şi apoi politicile publice pe durata unui ciclu electoral. Cred, de asemenea, că Europa are nevoie, în afara aquis-ului comunitar şi proiectelor economice, administrative, sociale, militare, să redescopere ethos-ul European, pe care se pare că l-a pierdut.
Un răspuns coerent la întrebarea Care va fi viitorul Uniunii Europene? se înscrie în marile provocări intelectuale ale secolului XXI, pentru că dezvoltarea proiectului politic, economic şi militar actual nu va mai putea continua mult timp fără un model cultural solid, coerent şi, mai ales, cât mai larg acceptat.
Odată cu dezvoltarea rapidă a Uniunii Europene ca un proiect predominant politic şi economic, împărţirea între Euroentuziaşti şi Eurosceptici este adesea formală şi generată de considerente politice, economice, sociale sau emoţionale.
Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu o serie de probleme, care nu amenință doar structura administrativă actuală, ci se erijează în provocări pentru viitorul său, a căror dezbatere nu poate fi nici evitată, nici amânată. Câteva dintre ele mi se par prioritare. Cea mai recentă, Brexitul, a creat un precedent pentru părăsirea Uniunii Europene de către Eurosceptici și ar trebui să genereze o reformă a cadrului politic și administrativ privind cel puțin diminuarea birocratizării excesive. Este necesară finalizarea rapidă a integrării tuturor statelor din Balcanii de Vest, care au făcut sacrificii pentru rezolvarea conflictelor interne și externe, pentru a consolida relațiile de cooperare dintre ele. Este momentul stabilirii unor limite ale extinderii Uniunii Europene spre Est, atât cât permite actualul cadru legislativ, modificarea acestuia sau găsirea unor forme credibile de asociere pentru a elimina starea de ambiguitate actuală. Migrația din spațiul Orientului Mijlociu și Africii de Nord a pus la încercare capacitatea Uniunii Europene de a accepta și integra o populație mare, diversă, cu credințe și opțiuni de viață diferite. Este un test încă în desfășurare, cu încercări de adaptare la condițiile de timp și spațiu, într-un efort de a proteja și de a acorda asistență celor care se supun unor riscuri considerabile pentru a se pune la adăpost în fața războiului, persecuțiilor și sărăciei. Pentru ei, Europa poate fi văzută ca un tărâm sigur, în care pot fi apărați și ajutați să înceapă o nouă viață, dar integrarea lor s-a dovedit a nu fi o problemă ușor de depășit în lipsa identificării unor afinități culturale cu noul mediu în care au ales să trăiască, în contextul unui respect reciproc.
Să nu uităm că Uniunea Europeană a fost și rămâne un proiect excepțional, care s-a rafinat continuu prin tratate, instituții și experiențe. Este o operă unică, creată prin unirea benevolă a unor state în jurul unor valori în continuă dezvoltare și adaptare la realitatea în schimbare. Uniunea Europeană este astfel un proces constant de învățare a democrației, a drepturilor și libertăților, a solidarității, care s-au construit în spațiul european, dar se regăsesc și în zone îndepărtate ale globului, unde a fost adoptată civilizația europeană.
Ultimele crize economice globale și, mai nou, Pandemia Covid-19 au lăsat să se vadă, în afara dificultăţilor economice şi sociale, şi ceva mai profund: ruptura dintre actualul sistem politic şi economic globalizat şi modelele culturale care au definit începuturile Uniunii Europene.
În lipsa unei cunoaşteri a bazelor culturale ale proiectului Uniunii Europene, analizele de civilizaţie suferă o fracţionare de nedorit. Crizele economice, politice și, mai nou, sanitare ne reamintesc avertismentul lui Robert Schuman din 1963: „Înainte de a deveni o alianţă militară sau economică, Europa trebuie să fie o identitate culturală în cel mai complet sens al termenului”.
Timpul trece din ce în ce mai repede în noul secol. Asta nu înseamnă că trebuie să ne grăbim, înainte să ne gândim. Trecutul nostru ne modelează viitorul, chiar dacă acceptăm sau nu. Pentru a sesiza și un aspect pozitiv al lockdown-ului impus de Pandemia Covid-19, am putea să ne imaginăm sentimentul unui conducător auto care, grăbit să ajungă la ţintă, este oprit de culoarea roşie a semaforului. Prima senzaţie este de supărare. Apoi realizează că, în traficul infernal, această oprire este binevenită. I-a dat timp suficient să privească în oglinda retrovizoare maşinile din spatele său, să le privească pe cele de lângă el şi, după ce şi-a şters bine parbrizul, a putut vedea cum arată bulevardul din faţa lui, intersecţiile, sensurile giratorii şi chiar unele denivelări ale asfaltului. A avut timp să asculte trepidaţiile motorului şi să-şi regleze consumul de benzină. Pentru că vocea sistemului GPS s-a oprit, a putut chiar să examineze monumentele istorice şi culturale din jur şi să-şi amintească cum a ajuns pe arterele acelui oraş. Ce vreau să spun prin această alegorie este că, pe lângă proiectele de politici publice pe care fiecare ţară trebuie să le înainteze Comisiei Europene, pe lângă strategiile pentru 2030 și 2050, e nevoie de ceva mai mult.
Secolul XXI are nevoie de un nou model cultural care să răspundă nu numai şocurilor economice şi sociale ale globalizării, dar şi să creeze o viziune dătătoare de speranţă într-un viitor marcat de dezvoltări haotice şi incertitudine. Există acum o şansă istorică de a propune un astfel de proiect. Pentru început, este necesară o analiză critică a celor două proiecte politice care au reprezentat motorul progresului mondial prin democraţie şi economie de piaţă, pentru a vedea cum pot face față unei lumi care, între timp, s-a schimbat considerabil: Statele Unite şi Uniunea Europeană. Cele două construcţii politice, deşi împărtăşesc valori şi principii comune, au şi o identitate distinctă la originea căreia se află condiţiile istorice diferite în care s-au constituit.
Proiectul politic american a funcţionat ca un „melting pot” în care emigranţii care părăsiseră imperiile absolutiste europene au adoptat o singură limbă (engleza), o nouă doctrină religioasă (neoprotestantismul), o doctrină economică (economia de piaţă capitalistă), şi un alt sistem politic (democraţia reprezentativă), unite toate sub mândria unui model unic valabil pentru lumea întreagă: modelul american. Această coeziune a generat forţă şi atracţia pentru restul lumii, dar, dacă această unitate şi solidaritate slăbesc, așa cum se poate observa acum, Statele Unite, chiar dacă rămân puternice pe plan mondial, devin vulnerabile la ele acasă.
Proiectul politic al Uniunii Europene s-a conturat la sfârşitul unei mari tragedii istorice care a însângerat lumea, Al Doilea Război Mondial, oferind o şansă nouă de asigurare a păcii în Europa și pe plan mondial.
La mai puțin de un an de la capitularea Germaniei naziste, Konrad Adenauer, după alegerea sa ca președinte al Uniunii Creștin Democrate, face o profesiune de credință în discursul susținut în martie 1946, la Universitatea din Köln, aflată în zona de ocupație militară britanică: „Sunt și rămân german, dar, deopotrivă, am fost dintotdeauna european și am simțit ca atare”[1]. Cuvântul cheie din acest discurs este „am simțit”. Într-o Europă care pierduse zeci de milioane de vieți omenești, nu era vorba de bani, era vorba de sentimente profunde de vinovăție și speranță. În conștiința colectivă, Pacea însemna Viață. Într-o zonă de „ocupație britanică”, era vorba despre „libertate”. Într-o Germanie ieșită de sub dictatură, era vorba despre „democrație”. În Declarația din 9 mai 1950, la cinci ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, Robert Schuman preciza că „integrarea Europei este o operă imensă și anevoioasă”, „care cere o schimbare diametrală a relațiilor dintre statele europene”, pe care „o întreprindem în comun, pe o bază de absolută paritate, în stimă și încredere reciprocă, după ce generația noastră a cunoscut până la punctul cel mai înalt suferința și ura”.[2] Când din gândirea lui Jean Monnet s-au născut, în 1951, „Uniunea Cărbunelui” și, în 1957, „Uniunea Oțelului”, într-o Europă distrusă economic, a fost vorba de salvarea de la foamete și de supraviețuire. Proiectul European s-a născut atunci dintr-o „pedagogie a suferinței”, nu din calcule de maximizare a profitului.
Lărgirea spre Est a proiectului Uniunii Europene până la dimensiunea actuală s-a produs la sfârşitul unei alte mari traume istorice, Războiul Rece și prăbușirea dictaturilor comuniste, ca o şansă pentru ţările şi popoarele din Europa Centrală şi Estică, de a se integra într-un spațiu al libertății și democrației, depășind conflicte istorice congelate și nerezolvate în perioada dictaturii comuniste.
În 1995, Wilfried Martens, președintele din 1990 până în 2013 al Partidului Popular European și al Uniunii Europene Creștin-Democrate, m-a invitat la lansarea cărții „O Europă și cealaltă”, care aduna discursurile sale politice. În prefața ei, Helmut Köhl, arhitectul reunificării Germaniei, sublinia: „este de la sine înțeles că Uniunea Europeană nu este toată Europa”.[3]
Regăsim acum în Uniunea Europeană popoare care, în urmă cu un secol şi jumatate, prin Revoluţia din 1848, au luptat pentru a se elibera de sub dominaţia imperiilor Habsburgic, Otoman şi Ţarist şi pentru a construi state naţionale, capabile să realizeze modernizarea lor şi alăturarea la statele prospere din Occidentul european. Uniunea Europeană a reuşit, după căderea comunismului, să genereze o atracţie puternică spre Europa a statelor din fosta zonă de influenţă a URSS, care, altfel, ar fi căzut pradă conflictelor regionale şi interne, îngheţate sub dictaturile comuniste. Popoarele din Europa Centrală şi Sud-Estică au dovedit o capacitate de înţelegere şi sacrificiu de nebănuit, precum şi o solidaritate de invidiat. Suntem capabili să învăţăm ceva din lecţiile trecutului? Dacă da, experienţa Sud-Estului european trebuie valorificată în tot ceea ce a avut mai bun şi mai favorabil pentru constituirea identităţii europene a continentului nostru.
Uniunea Europeană, către care energiile acestor popoare s-au orientat cu atâta forţă, nu poate fi redusă la suma statelor şi naţiunilor care o compun. Uniunea Europeană nu este o naţiune mai cuprinzătoare, este o vastă experienţă în curs de desfăşurare, experienţa diferenţelor solidare şi a egalităţii în diversitate. Ea rămâne un proiect politic cu o identitate distinctă care, plecând de la diversitatea creatoare de conflicte din perioada statelor naţionale, nu numai că a acceptat, dar a şi promovat dezvoltarea identităţilor naţionale, lingvistice, religioase, culturale.
Din experienţa mea de geolog în cercetarea marilor arii petrografice naturale, am învăţat că un sistem supus unei presiuni orientate puternice (stres) rezistă mai bine dacă este elastic şi nu rigid. În același timp, nu putem uita că reuşita oricărui proiect este legată de existenţa resurselor. Gândit ca o unitate în diversitate, proiectul Uniunii Europene a fost şi este un proiect scump. Realizarea lui nu ar fi fost posibilă fără sprijinul financiar și militar al Statelor Unite. În actuala criză mondială, un astfel de sistem armonic poate fi adoptat şi de un parteneriat extins UE-SUA. Europa poate oferi posibilităţi de transfer al presiunilor, ca în cazul binomului dolar-euro, sau posibilitatea unor abordări alternative în momentul unor crize politice regionale sau globale.
Astfel de construcţii pot fi suficiente pentru tratarea crizei pe termen scurt, dar ele vor fi ineficiente pe termen lung, dacă Europa şi SUA nu găsesc resursele intelectuale necesare elaborării unui nou model cultural pentru lumea viitorului. Construirea strategiilor plecând de la politicile curente şi, mai departe, a viziunii viitorului plecând de la aceste strategii pe termen lung, oricât de durabile ar fi, nu înseamnă decât a avansa spre viitor cu spatele.[4] Dimpotrivă, dacă vom pleca de la o viziune inspirată asupra viitorului către prezent, putem avansa cu faţa spre viitor observând din timp şi obstacolele și pericolele.
Cred că trebuie mers mai departe decât tranziţia de la „ciocnirea civilizaţiilor” la „dialogul civilizaţiilor”. Este necesară o „cultură a recunoaşterii”, care înseamnă mai mult decât un dialog între culturi, şi anume un dialog interior şi o terapie spirituală prin recunoaşterea valorii celuilalt şi a limitelor proprii.
Cees Nooteboom mărturisea în 1993: „Dacă eu sunt European – şi sper că după aproape şaizeci de ani de muncă grea, am ajuns în cele din urmă să fiu – aceasta înseamnă, fără îndoială, că identitatea multiculturală europeană influenţează profund identitatea mea olandeză”[5]. Este o idee la care ader pentru că identitatea românească, căreia îi aparțin, nu este mai puţin marcată de diversitatea şi de identitatea europeană.[6] Dar, dacă identitatea olandeză nu a fost niciodată pusă la îndoială ca identitate europeană, identitatea românească a fost. Din cel puţin trei considerente, care ţin de istorie. Este vorba, în primul rând, de apartenenţa românilor la spaţiul estic al Europei, în general, şi la cel al ortodoxismului, în special. În al doilea rând, este vorba de subordonarea politică a ţărilor române faţă de Imperiul Otoman, la care se face referire, ca la o supunere totală faţă de puterea Marii Turcii, ceea ce este fals, pentru că se ignoră independenţa culturală şi religioasă a românilor faţă de Înalta Poartă. În al treilea rând, subordonarea României, după Al Doilea Război Mondial, față de Imperiul sovietic a întărit şi mai mult îndepărtarea imaginară faţă de Europa, devenită „Paradisul Pierdut” al tuturor naţiunilor subjugate. Sunt motivele pentru care mă simt angajat să contribui la clarificarea identităţii europene a românilor.
Identitatea europeană, construită cu migală, se bazează pe memoria trecutului pe care s-a construit Europa. Mă simt european şi pentru că sunt format, după o modernitate sculptată de către cehul Kafka, irlandezul Joyce şi francezul Proust, dar şi de românii Brâncuşi, Ionesco şi Tristan Tzara. Dacă, aşa cum ne propunea Ortega y Gasset, am face astăzi bilanţul conţinutului nostru mental – opinii, standarde, dorinţe, ipoteze –, am remarca faptul că cea mai mare parte a acestuia „nu le vine francezilor din Franţa, germanilor din Germania, englezilor din Anglia, nici spaniolilor din Spania, ci din fondul nostru european comun”.[7]
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, putem spune că am marcat puternic identitatea culturală europeană la jumătatea secolului XX, atât prin Brâncuşi, Ionesco, Tristan Tzara, cât și prin Eliade, Cioran, Lupasco, Enescu. Nu pentru că ei ar fi promovat în mod particular în Vest specificul românesc, pe care, de altfel, îl integraseră profund în personalitatea lor, ci pentru că au contribuit la apariţia modernismului în literatura, filosofia, arta şi muzica europeană şi mondială, într-un moment în care cultura europeană părea osificată. Lecţia pe care ne-au lăsat-o este aceea că numai fiind profund european şi universal poţi promova identitatea naţională.
Într-un moment de criză economică şi politică, în care masele de cetăţeni, care şi-au demonstrat în mod repetat maturitatea şi deschiderea democratică, regăsesc în trecutul lor teama faţă de o altă Parte, pe care o proiectează asupra prezentului, ar fi momentul să aprofundăm dialectica identităţii şi a diferenţei, dacă vrem să protejăm şi să dezvoltăm însuşi conceptul de Europa.
Integrarea europeană nu va mai evolua, dacă nu va ţine seama de tensiunea inevitabilă dintre identităţile care o compun, nu pentru a le dilua, ci pentru a învăţa din trecut cum să le protejeze şi să le direcţioneze energiile spre viitor.
Dacă ne referim la membrii Uniunii Europene care s-au integrat după 2000, ne putem întreba care este „valoarea adăugată” pe care au adus-o aceștia şi care este „valoarea adăugată” pe care o primesc de la UE. Dacă ar fi să folosim termenii consacraţi ai dezbaterii contemporane, putem să ne întrebăm și cum se modifică „brand-ul de ţară” pentru fiecare membru al Uniunii Europene şi care ar putea fi „brand-ul Europei” într-o lume globalizată. De multe ori intrăm în „limbajul conform” al birocraţiei europene, un limbaj tehnicist şi „politically correct”, care machiază realităţile supărătoare, fără să rezolve problemele reale. Această abordare nu ne poate ajuta să gestionăm gravele provocări ale lumii de mâine, cu societăţi traumatizate de obsesia riscurilor pe care integrarea europeană şi globalizarea le presupun. Vor fi traumatizate societăţile în care liderii nu sunt capabili să explice nici misiunea proiectelor istorice, nici raportul dintre câştiguri şi costuri.
Capacitatea cetăţenilor de a susţine proiecte importante nu trebuie să fie subestimată. Deși Uniunea Europeană este cel mai important proiect istoric al secolului XX şi unic în istoria omenirii, ea nu a ştiut întotdeauna să dea cetăţenilor locul pe care sperau să îl deţină. Mulţi, mai ales tineri, se îndoiesc de Europa, nu cunosc modul în care a fost creată şi ritmul ei de dezvoltare. Dorința de a concilia aspiraţiile, chiar şi prejudecăţile, cu acest imens proiect european ar trebui să aibă în vedere confruntarea cu aspecte concrete, deopotrivă intelectuale şi practice, deoarece, adesea, în spatele ideilor preconcepute se află întrebări şi probleme reale, care așteaptă răspuns de la decidenţii prezenţi şi viitori. Putem spera să depăşim trecutul fără să îl uităm, să ne lărgim orizontul lingvistic şi cel cultural fără să ne abandonăm propria limbă, să trecem peste spaţiile geopolitice, fără a ne pierde nici curiozitatea, nici mândria legitimă.
Viitorul politicii externe a Uniunii Europene
Politica externă este un domeniu sofisticat, conectat la marea politică şi la interesele mărunte ale statelor-membre ale Uniunii Europene deopotrivă.
În ciuda tuturor ambiguităţilor din ultimele două decenii, sunt pe cale să apară noi concepte, noi instituţii, noi oportunităţi, conturând o adevărată identitate europeană. O nouă viziune asupra securităţii, europeană şi internaţională, poate deschide calea spre o politică externă europeană comună. Dar, poate ar trebui ca mai întâi să discutăm despre însuşi conceptul unei politici externe europene comune. Este necesară? Este bună? Este posibil să ne imaginăm că secole de poziţii diferite, chiar opinii divergente în privinţa mizelor externe ale, să zicem, Germaniei şi Franţei, sau ale Italiei și Suediei, ca să nu mai vorbim de Polonia și Austria, sau Ungaria și România, pot şi ar trebui înlocuite de o singură voce şi un set unic de decizii?
Răspunsul meu este în principal afirmativ. Uniunea Europeană este un organism politic unic, care poate oferi un răspuns politic unic la faptul inevitabil al unei securităţi europene indivizibile. Nu a fost niciodată o simplă coaliţie a statelor naţiune, dar nici nu va fi, cel puţin într-un viitor previzibil, un super stat de sine stătător.
Sfârşitul Războiului Rece a adus cu sine iluzia că securitatea vest-europeană nu se mai confruntă cu nicio ameninţare. Chiar dacă nu a fost niciodată exprimată, sau poate cu atât mai mult, pentru că nu a fost exprimată, această idee liniştitoare şi falsă a stat la baza multor decizii şi atitudini, atât europene, cât şi americane. În anii ’90, criza din Balcanii de Vest a pus în mod dramatic un semn de întrebare asupra acestei ipoteze, demonstrând contrariul, şi anume că, după căderea Zidului Berlinului, întreaga Europă este pusă în pericol ori de câte ori oricare dintre ţările sale se confruntă cu vreun risc. Politica externă și de securitate comună (PESC) a avut rezultate pozitive în interiorul Uniunii Europene în rezolvarea problemei cipriote în 1995, a conflictului dintre Marea Britanie și Spania în disputa asupra Gibraltarului, în ameliorarea relațiilor dintre Irlanda de Nord și Republica Irlanda în 1998 și, pe plan extern, prin Parteneriatul Estic și Uniunea pentru Mediterana. Toate acestea reprezintă, însă, prea puțin.
Apariţia unei noi ordini mondiale post-comuniste şi creşterea terorismului internaţional au determinat ţările Uniunii Europene să îşi intensifice eforturile de a vorbi printr-o singură voce despre problematicile mondiale și a demonstrat că, dacă vom continua să acţionăm separat, ca naţiuni independente, atunci când Tratatul de la Lisabona ne oferă mijloacele de a nu face acest lucru, vom eşua.
Ca un organism constituţional cu structură complexă, Uniunea Europeană este o construcţie unică în lumea de azi şi nouă în toată istoria lumii. Unic trebuie să fie și modul de a face politică. Originală trebuie să fie şi diplomaţia ei. Într-o lume dominată de blocuri, şansa Uniunii Europene constă în capacitatea imaginativă de a fi diferită, dar nu mai puțin funcțională.
În ceea ce priveşte viziunea geopolitică şi strategică, trebuie să ne aşteptăm la dezvoltarea mai multor strategii complementare sau o luptă explozivă de concepţii contradictorii? Va fi o strategie limitată, centrată pe Vest, sau una vastă?
Prăbuşirea Europei comuniste a fost şi o victorie a conceptului de securitate transatlantică. După 30 de ani, putem să ne întrebăm dacă ea a generat numai noi forme de solidaritate sau, într-o manieră aproape iraţională, a promovat şi prima ruptură reală între continentul american şi Europa? În perioada Bush jr., Statele Unite ale Americii au elaborat, pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, un concept de securitate complet autonom. Acesta a fost negat, cel puţin teoretic, de către administraţia Obama și s-a manifestat mai pregnant în mandatul Trump. În politica americană tendinţa nu s-a evaporat peste noapte și, probabil, deși se va atenua, nu va dispărea nici în mandatul lui Biden, pentru că, într-adevăr, nu este normal ca securitatea europeană să fie susținută predominant de SUA. Acest lucru înseamnă că securitatea continentului nostru va continua să fie transatlantică, sau trebuie să ne imaginăm o Identitate de Apărare Europeană foarte diferită de ceea ce este azi?
Uniunea Europeană dispune de o gamă completă de instrumente economice, juridice, diplomatice şi militare, care îi permit să acţioneze eficient la nivel mondial. Este, totuşi, suficient pentru a putea spune, aşa cum apare într-un document emis la Bruxelles, că Uniunea Europeană este un jucător cheie în probleme internaţionale, de la încălzirea globală la conflictul din Orientul Mijlociu? Pe portalul web al UE, politica externă comună a Uniunii este considerată Diplomaţie decisivă. Din dicţionare aflăm că decisiv înseamnă a avea puterea de a determina un rezultat sau de a fi concludent; antonimele sale fiind neconcludent, nehotărât. Aparent, politica externă a Uniunii Europene a dobândit o capacitate de reacţie importantă, are mijloacele, dar, pentru moment, îi lipseşte viziunea unui rol internaţional specific, european.
Într-un fel, este firesc să fie aşa. Uniunea Europeană nu este doar o piaţă comună, este o inovaţie cu risc ridicat şi un experiment politic, şi, ca atare, un mod de a se reinventa pas cu pas. Secole de concurenţă între naţiuni trebuie să fie depăşite de către o realitate radical opusă, de cooperare cordială şi de încredere reciprocă sinceră. Nu este o sarcină uşoară pentru că implică nu numai o evoluţie lentă, dar şi o schimbare de paradigmă, cel puţin în trei direcţii. În primul rând, Uniunea Europeană trebuie să renunţe la regula unui joc cu sumă nulă şi să adopte, în toate privinţele, comportamentul foarte diferit al unui joc de tip câştig-câştig. În al doilea rând, trebuie să adopte un nou concept strategic, adaptat la realitățile geostrategice contemporane. Şi, în al treilea rând, trebuie să treacă de la deciziile birocratice la un mecanism cu adevărat democratic în elaborarea politicilor sale, externă şi de securitate. Criza actuală nu este numai o gaură neagră economică şi financiară, este, de asemenea, o oportunitate de a schimba paradigmele într-o manieră radicală. Europa nu-şi poate întâlni propriul viitor fără a schimba paradigmele, atât în interiorul Uniunii, cât şi în relaţiile Uniunii Europene cu lumea.
Pentru conturarea unei viziuni proprii asupra politicii internaționale trebuie înțeles modul de gândire a doi mari jucători actuali, SUA și China.
În ceea ce privește strategia geopolitică americană la sfârșitul secolului al XX-lea, o sursă de inspirație pare să fi fost jocul de șah. În martie 1998, în cursul unei vizite la Washington, Zbigniew Brzezinski mi-a dăruit cartea sa „The Grand Chessboard – American Primacy and its Geostrategic Imperatives”, cu o dedicaţie în care m-a încurajat în străduinţele mele pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi NATO. Cartea fostului consilier prezidenţial pentru siguranţă naţională al lui Jimmy Carter (1977–1980), profesor la John Hopkins University din Washington, este o viziune geostrategică provocatoare asupra viitorului SUA ca superputere în secolul al XXI-lea. Brzezinski încearcă să răspundă la întrebarea: de ce SUA sunt (sau erau în 1997) nu numai prima adevărată superputere globală, dar vor fi, de asemenea, ultima superputere, şi care sunt implicaţiile pentru „moştenirea” superputerii SUA. În capitolul „Tabla de şah a Eurasiei”, el apreciază că Eurasia este tabla de şah pe care se va da lupta pentru supremaţia globală. Cu toate că managementul intereselor geopolitice poate fi comparat cu şahul şi Eurasia pare că seamănă cu o tablă de şah, această partidă nu se joacă numai între doi jucători, ci între mai mulţi, fiecare posedând diferite proporţii de putere. Jucătorii-cheie sunt localizaţi pe tabla de şah la vest, est, în centru şi în sud, extremităţile vestice şi estice fiind reprezentate de regiuni dens populate, organizate în spaţii relativ congestionate cu mai multe state puternice. Luând act că următoarele şase state cu economii importante, următoarele şase puteri militare şi nucleare după SUA, precum şi cele două state cu cele mai numeroase populaţii sunt, de asemenea, în Eurasia, Brzezinski observă că, din fericire pentru SUA, Eurasia este prea mare pentru a fi unitară politic. În acelaşi timp, Brzezinski remarcă faptul că SUA sunt prea democratice acasă pentru a fi autocratice afară şi aceasta limitează folosirea capacităţii lor de intimidare militară; arsenalul nuclear a redus utilitatea războiului ca instrument politic, iar creşterea interdependenţei economice a făcut ca şantajul economic să nu mai fie eficient. În aceste condiţii, obiectivul politicii americane ar trebui să fie, consideră el, benign şi vizionar: să construiască o adevărată comunitate globală cooperativă în acord cu interesele fundamentale ale umanităţii, dar, în acelaşi timp, să vegheze ca niciun challenger emergent să nu domine Eurasia. Formularea unei geostrategii euroasiatice comprehensive şi integrate este, de fapt, mesajul cărţii sale dedicată studenţilor săi, pentru a-i ajuta să dea o formă mai bună lumii de mâine. În ceea ce priveşte China, Brzezinski crede că, dacă o priveşti ca pe o ameninţare, este ca şi cum ai începe să vorbeşti despre o autoprofeţie împlinită.[8]
Dacă Brzezinski vedea astfel, în 1997, perspectiva jocului SUA pe tabla de şah a Eurasiei, cum văd chinezii, cu aproape două decenii mai târziu, strategia lor geopolitică în lumea globalizată?
După opinia mea, pentru a o înțelege, trebuie să înțelegem jocul GO[9]. Jocul GO este un joc de strategie combinatorie, vechi de peste 2 500 de ani care îşi are originea în China, numit de chinezi weigi圍棋 şi, apoi, de japonezi igo囲碁, care înseamnă a înconjura.[10] În China antică, a fost considerat una din cele patru arte esenţiale (alături de pictură, muzică şi caligrafie) pentru cultura împăraţilor şi înţelepţilor chinezi. În joc se utilizează o rezervă nelimitată de piese, obiectivul fiind de a delimita cu piesele proprii un număr cât mai mare de puncte. Piesele se aşază la intersecţia liniilor de caroiaj şi intersecţiile înconjurătoare se numesc libertăţi. Este, în esenţă, un joc despre libertatea de mişcare. Dacă un grup de piese îşi pierde libertăţile, este capturat. Orice mutare proprie, care duce la anihilarea ultimei libertăţi a unui grup de piese, se consideră sinucidere şi este interzisă. Dacă ambii jucători spun pas, jocul se consideră încheiat. Un jucător se recunoaşte învins când a pierdut un mare grup de piese încercuite de adversar. În termenii teoriei jocurilor combinatorii, GO este un joc de sumă zero, care necesită o informaţie perfectă şi o strategie deterministică. El ilustrează rolul echilibrului la niveluri multiple, precum şi cel al tensiunilor interne. Ce mi s-a părut deosebit de interesant la GO este sistemul de handicap, care compensează diferenţa de forţă între jucători cu niveluri diferite de expertiză şi astfel creează premisele ca aceştia să se întâlnească, premise aproape inexistente în competiţiile oficiale de ŞAH.
La GO, jucătorul de nivel inferior primeşte un număr mai mare de pietre (piese de joc), proporţional cu diferenţa între nivelul său şi cel al adversarului, şi poate ocupa poziţii avantajoase pe tabla de joc. De asemenea, el primeşte dreptul de a deschide jocul şi astfel poate pune în practică propria sa strategie. Desigur, ne aşteptăm ca aceasta să fie inferioară strategiei gândite de adversarul său mai bine cotat, dar avantajele oferite de sistemul de handicap permit o confruntare echilibrată şi o verificare efectivă a celor două abordări teoretice. În acest fel, jucătorul mai slab învaţă prin contact direct cu filosofiile de joc net superioare. De partea cealaltă, jucătorul mai puternic are şi el posibilitatea să îşi îmbunătăţească jocul, deoarece intră în contact cu tactici şi idei proaspete, pe care altfel nu ar avea ocazia să le studieze, evitând în acelaşi timp rutina unui joc repetitiv.
Aşa cum a observat şi William Pinkard, în timp ce jocul de şah, cu rândurile sale de soldaţi marşând înainte pentru a captura soldaţi inamici, întruchipează conflictul „OM – contra – OM”, jocul GO poate fi văzut ca o modalitate provocatoare de autoîmbunătăţire „OM – contra – SINE ÎNSUŞI”.[11] [12]
În mai 2015, am avut ocazia să-l întâlnesc la Institutul de Studii Internaţionale din Shanghai pe preşedintele institutului, Chen Dongxiao. La încheierea discuţiilor, am primit o carte, „China and G20”, editată în colaborare cu Fundaţia germană Friedrich Ebert şi o revistă a Institutului[13], dedicată direcţiilor principale ale strategiei de politică externă a Chinei. Într-un articol din această revistă, cu titlul provocator, „Încearcă China să excludă Statele Unite din Asia de Est?”, Wang Dong, profesor la Universitatea din Beijing şi director al Institutului China – SUA[14], combate discursul unor comentatori occidentali privind intenţiile Chinei de a acţiona în scopul excluderii SUA din Asia de Est folosind principiile „Doctrinei Monroe” (cu care americanii şi-au justificat în trecut hegemonia în zona lor de influenţă). El argumentează că, pentru o viitoare dezvoltare a Asiei de Est, cele două protagoniste, SUA, ca putere acreditată, şi China, ca o putere în creştere, vor trebui să se acomodeze între ele, să negocieze şi să renegocieze limitele puterii lor relative şi, respectiv, rolul lor în viitoarea ordine regională, unde Beijingul şi Washingtonul vor învăţa să-şi împartă responsabilităţile şi leadership-ul.
Dacă privim nu numai „gobanul” Eurasiei, ci şi „gobanul” mondial, putem observa şi modul în care chinezii se comportă în conglomeratele umane pe care le formează în alte ţări ale lumii. Migrând şi infiltrându-se în ţări guvernate de credinţe, ideologii şi culturi diferite, chinezii şi-au păstrat identitatea de-a lungul a peste un secol şi nu s-au lăsat asimilaţi, construind comunităţi compacte de tipul coloniilor de albine sau termite, cu organizare strictă şi ierarhii interne. Conservându-şi libertatea de mişcare, nu au încercat, însă, să schimbe ordinea lucrurilor şi să destructureze ţările gazdă, păstrând un echilibru convenabil tuturor.[15]
La fel se poate observa că, în expansiunea sa în lumea globalizată[16], China nu-şi propune să propage nici comunismul, nici economia de comandă, pe care o practică pe plan intern, nici religiile confucianiste-budiste, nici limba chineză, preferând, cel puţin până acum, o integrare economică interstate cât mai profitabilă[17], pentru că, aşa cum statuase cu ani în urmă Deng Xiaoping, „nu contează dacă o pisică este neagră sau albă, important este să prindă şoareci”.[18]
Mai presus de toate, trebuie să privim problemele clasice de securitate doar ca un caz particular, în raport cu perspectivele "non-euclidiene" de securitate inaugurate de începutul erei de luptă anti-teroristă. Astfel de strategii neortodoxe solicită noi modalităţi de evaluare şi un nou tip de resurse umane implicate în acest proces. Comisionarii sau procurorii sunt mai buni în această privinţă decât generalii, iar forţele de poliţie şi metodele poliţieneşti pot fi mai utile decât strategii militari. Saga Wikileaks a dovedit că hackerii pot să fie un „activ” sau o „plagă”. Cred că trebuie să ne imaginăm o diviziune a muncii în aceste noi domenii de riscuri netradiționale, atât între militari şi civili, cât şi între Statele Unite şi aliaţii lor europeni. În loc de a reduplica modele militare la scara fiecărei ţări, ar putea fi util să ne gândim la o componentă complementară a integrării. A fost realizată în materie de informaţii. De ce să nu existe şi în alte domenii pentru a iniția un concept de securitate cuprinzător? Oricum, această nouă geometrie non-euclidiană de securitate europeană trebuie să asigure un control mai bun al porţilor europene, ceea ce implică necesitatea de a consolida atât flancul de nord, cât şi cel de sud ale întregului sistem.
Eu nu încerc să vă vând o utopie nouă. Ca om dedicat cercetării științifice, sunt obişnuit cu o critică sănătoasă. Ca fost şef de stat, m-am confruntat de multe ori cu tensiuni, cu un potenţial de conflict ca efect secundar sau, chiar mai rău, pervers, al procesului de integrare. Putem controla asemenea efecte perverse, dar nu putem controla o înfrângere a procesului politicii externe a Uniunii Europene per întreg. O Uniune Europeană extinsă, ferm ancorată în alianţa transatlantică, poate fi o soluţie de durată pentru securitatea Europei şi mai mult decât atât. Aceasta poate genera un progres major în economie şi civilizaţie. Atât prin bogăţia sa în resurse materiale, în cunoaştere şi tehnici, cât şi prin bogăţia sa extraordinară în domeniul resurselor umane cu educație înaltă, această Europă a viitorului apropiat are un potenţial enorm de creştere.
Acest lucru înseamnă şi că trebuie să începem să regândim bazele economiei globale şi ale lumii globale în ansamblu. Prin aceasta vreau să spun că globalitatea, în sensul de interrelaţie, interschimb şi diversitate a lumii, trebuie să prevaleze asupra globalizării, în sensul de uniformitate și dominaţie a unui model peste toate celelalte, cuplate cu o lipsă de idei. Europa are o multitudine de limbi, tradiţii şi culturi cărora nu-şi poate permite să le nege esenţa, ştergând toată această bogăţie în numele unei aşa-zise civilizaţii globalizate. Chiar şi în creuzetul imens al Statelor Unite, tradiţiile provenind din diversitatea culturală îşi justifică astăzi propriul lor specific. Europa nu este un creuzet şi ar fi absurd să-l imite acum. Dimpotrivă, Europa poate reuşi în a transforma drumul spre viitor într-un drum către creativitate şi către cultură. Către cultură nu ca opus al civilizaţiei, ci ca o dimensiune interioară, mai profundă, a unei civilizaţii comune moderne şi cu adevărat democratice.
Baza politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene rămâne puterea soft: utilizarea diplomaţiei, susţinută unde este necesar de comerţ, ajutor şi menţinere a păcii, pentru a rezolva conflictele şi a aduce înţelegerea internaţională. Diplomaţia culturală, clamată în intervențiile oficiale ale Uniunii Europene, nu a fost susținută de o analiză serioasă a mentalităților comunităților naționale și etnice. Una din urmările recente a fost că nu a anticipat Primăvara arabă și urmările ei, pentru că după 1990 nu a fost abordată decât superficial istoria revoluțiilor anticomuniste din fostul spațiu dominat de Uniunea Sovietică și caracteristicile tranziției spre democrație în Balcani, Caucaz, și apoi în Irak. Este consecința concentrării factorilor decizionali pe problematica politico-militară, neglijând înțelegerea proceselor dificile de transformare a mentalităților care vin dintr-o veche istorie culturală. Diplomaţia culturală nu mai poate fi văzută ca un instrument exclusiv al promovării intereselor politicii externe, ci ca o bază de promovare a cooperării internaţionale şi a parteneriatelor într-un fond comun cu actori diverşi şi independenți, non-statali. Diplomaţia culturală, prin urmare, implică o acţiune dublă, destinată nu numai să creeze o prezenţă culturală, dar şi să asigure modul în care cealaltă persoană sau naţiune recunoaşte şi acceptă această prezenţă, pentru a realiza o înţelegere care transcende imaginile stereotipe.
Granițele politice și granițele culturale ale Europei
Într-un moment în care discuțiile asupra Uniunii Europene cad în derizoriu, este datoria mediului academic să analizeze permanent evoluția structurii civilizaționale a Europei unite, în funcție de interconexiunea modelelor teritoriale (mediteraneean, pontic, baltic, continental); a structurilor confesionale (catolice, protestante, ortodoxe), şi a spaţiilor lingvistice (latin, anglo-saxon, slav). Sintezele acestora exprimă diferențe, dar şi uimitoare afinităţi. [19]
Fără a trezi orgolii şi fără a privi de sus spre alte culturi, Europa trebuie să-şi identifice rădăcinile comune, aşa cum marile civilizaţii orientale o fac pentru propriul lor spaţiu cultural. Grecii au inventat politica şi democraţia, romanii au sistematizat legile şi instituţiile statului, finalizate în Bizanț prin Codul lui Justinian, iar iudeo-creştinismul a creat o solidaritate ideologică şi culturală milenară. Pe aceste baze s-a construit identitatea europeană de azi, dar şi o parte importantă a culturii şi civilizaţiei universale. Recentrarea interesului către Levant, leagănul științelor, diversității culturale și credințelor europene, facilitată de integrarea Balcanilor și Estului Europei, poate consolida fundamentul cultural identitar în lumea secolului al XXI-lea și îl poate remodela și echilibra pe omul contemporan într-o nouă etapă a istoriei dominate de globalizare. [20]
Referindu-se la începuturile proiectului de unificare economică, politică şi militară a Europei, filozoful german Husserl scria cu mai bine de 50 de ani în urmă: „Vedem că acesta este punctul de plecare al unui nou tip de comunitate, care transcende naţiunile. Mă gândesc în mod firesc la această entitate spirituală pe care noi o denumim Europa. Aici nu este vorba doar de o juxtapunere a unor naţiuni diferite, care se influenţează unele pe altele doar prin filiaţie, comerţ sau pe câmpul de luptă. Este vorba despre un spirit nou, născut din filosofia şi din ştiinţele care depind de un spirit de critică liber, care raportează toate lucrurile la o scară infinită, domneşte asupra umanităţii şi creează noi idealuri infinite”. Departe de a fi un laudator temporis acti, Husserl formulează corolarul vizionar al tezei sale: „Criza de existenţă a Europei are doar două variante: fie dispare Europa, care devine din ce în ce mai înstrăinată de propriul său sens raţional, care este sensul său vital şi va cădea în spiritul de ură şi barbarie, sau Europa va renaşte prin spiritul filosofiei, graţie unui eroism al raţiunii.”[21]
Omul îşi hrăneşte sentimentul de identitate din fapte obiective, cum ar fi familia sau meseria, dar şi din fapte subiective, cum ar fi valorile sau ideologiile. Această identitate îl diferenţiază faţă de toţi ceilalţi. Binomul identitate/alteritate se înscrie atât în timp, cât şi în spaţiu. Suntem definiţi printr-o pluralitate de teritorii marcate de activităţile noastre practice şi cele de relaxare, în care se desenează, ca pe o hartă, itinerariul nostru de zi cu zi. Dar şi de un spaţiu social, în care se ţes raporturi şi se creează reţele de schimb, de asociere, comerciale sau politice. Şi, în sfârşit, un spaţiu creat din amintiri şi speranţe, un spaţiu imaginat şi visat. În măsura în care aceste teritorii şi momentele lor istorice coincid, ele se definesc şi în raport cu alteritatea, cu celălalt, cu vecinătatea.
Prin urmare, este evident faptul că identitatea se construieşte printr-un joc constant al asemănărilor şi deosebirilor, fiind un proces evolutiv dinamic, fără sfârşit, incomplet, deschis, neterminat. Printr-o serie de operaţiuni de identificare, fiecare actor al societăţii participă la construcţia a ceea ce înţelegem prin „noi” și prin „a fi împreună”. Dacă acceptăm definiţia identităţii ca o operă deschisă, putem să înţelegem mai bine sensul ei profund. Motto-ul Uniunii Europene, Uniţi în diversitate, se bazează pe paradigma unităţii. Cu toate acestea, în istoria europeană, statul naţiune rămâne expresia modelului de unitate, în timp ce Europa îşi asumă în mod tradiţional diversitatea ca identitate. Unitatea de aşteptat a Uniunii pare de multe ori a se izbi de diversitatea celor din care este compusă.
Într-un text prea adesea uitat, intitulat Privire de departe[22], Claude Levi-Strauss scria: “Culturile au dreptul de a se proteja unele de altele, amestecul lor poate conduce uneori la dispariţia tuturora... Căci nu putem, în acelaşi timp, şi să împărtăşim bucuriile celuilalt şi să ne identificăm cu el, dar şi să continuăm să fim diferiţi. Într-o deplină reuşită, comunicarea integrală cu celălalt condamnă, pe termen mai lung sau mai scurt, originalitatea creaţiei sale sau a creaţiei mele”.
Pentru a depăși aceste contradicții, a fost nevoie de timp. Există un moment istoric al sintezelor culturale și civilizaționale pe care Goethe nu l-a considerat propice în veacul său. Întorcându-ne la tragedia pe care am evocat-o la începutul acestui eseu, să ne amintim că fiul născut din unirea lui Faust, simbol provenit din mitologia creștină nord-europeană medievală, cu Elena, simbolul frumuseții din mitologia greacă antică mediteraneană, Euphorion, se prăbușește în gol și moare atunci când încearcă, temerar, să escaladeze înălțimi pentru care nu era pregătit.
Dar pentru „identitatea europeană” nu există numai „prea devreme”, ci există și „prea târziu”. Este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem înainte de a ne asuma o „identitate mondială” fără a ne consolida identitatea europeană.
Unde sunt limitele identităţii culturale europene, văzută ca un întreg faţă de alte identităţi culturale în lumea contemporană globalizată? Până unde se poate întinde Europa spirituală? Aceste limite nu coincid cu cele ale Europei politice, economice sau militare, construite pe principii şi interese diferite şi, după părerea mea, nu vor coincide nici în viitorul apropiat sau chiar îndepărtat.
Analizând proiectul de expansiune politică al lui Petru cel Mare şi pe cel al lui Lenin, putem observa că, pentru a împinge graniţele politice şi militare spre vest, Petru cel Mare a mutat graniţele civilizaţiei occidentale spre est, pe teritoriul Rusiei, generând o puternică efervescenţă culturală. Pentru a duce graniţele politice şi militare până în inima Europei centrale şi, poate, în toată lumea, Lenin a mutat marxismul vest-european în est, făcând din Rusia sovietică centrul său ideologic.
După trei secole de la proiectul lui Petru cel Mare şi aproape un secol de la proiectul lui Lenin, putem spune că graniţele politico-militare s-au dovedit mai fragile decât cele culturale. Din acest raport neaşteptat, construcţia europeană a rămas cu o dilemă pe care evită să o abordeze tranşant. Pe de o parte, imposibilitatea integrării politice a Rusiei pentru că s-ar pierde identitatea politică a Uniunii Europene, şi, pe de altă parte, imposibilitatea separării spaţiului cultural rus de cel european, pentru că ar afecta însăşi identitatea culturală europeană. Ne putem înfricoşa gândindu-ne cum ar arăta literatura europeană fără Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Pasternak, Bulgakov, Soljeniţin, muzica fără Glinka, Ceaikovski, Rahmaninov, Şostakovici, Prokofiev, arta fără Repin, Aivazovski, Kandinski, Chagall, piloni ai identităţii culturale europene.
Iată de ce cred că Europa viitorului va evolua ca un sistem complex, cu geometrie variabilă, în care uniunea politică, economică şi spirituală se pot susţine reciproc, fără a se suprapune ca formă şi fără a se confunda în conţinut.
Provocările multiculturalismului înăuntrul și în afara Uniunii Europene
Multiculturalismul poate reprezenta un ultim scut împotriva devierii globalizării spre standardizare şi asimilare culturală. Mai ales prin mass-media, prin producţii audio-vizuale, dar şi printr-o modalitate mai perfidă, a reţelelor electronice de informare, s-a creat şi se dezvoltă un sistem de inducere a preferinţelor şi conduitelor, care conduce la standardizarea comportamentelor până la cel mai intim nivel al vieţii private.
Astăzi, lumea pare a fi dominată de o cultură de masă de dimensiuni planetare, care are tendinţa să consolideze supremaţia comunicării audio-vizuale până la eliminarea cuvântului scris. Şi, tocmai acest tip de globalizare, este motivul care trebuie să determine un alt tip de angajare. Altfel există riscul ca în cele din urmă să credem că trebuie să vorbim cu toţii aceeaşi limbă, să purtăm aceleaşi haine, să spunem că moştenirea culturală a omenirii nu mai este de niciun folos, că acţiunea şi banii sunt ceea ce contează. Şi că, în niciun caz, nu ar trebui să ne mai pierdem vremea gândind sau meditând. Tendinţa de a ignora valorile, atât cele tradiţionale, cât şi cele moderne, ca şi promovarea unor contra-modele vor forma oameni după acelaşi chip, dar cu riscul devaluării omului însuşi.
Reîntoarcerea la tradiţie, continua redescoperire a esenţei profunde a unor vechi popoare, aşa cum sunt cele europene şi, pe de altă parte, recunoaşterea şi afirmarea autonomiei individului sunt puncte esenţiale ale evoluţiei noastre în viitor. De fapt, problema acestei duble condiţii este cheia pentru ca multiculturalismul să fie o reuşită. Rearticularea Europei la tradiţiile ei culturale va dovedi astfel că trecutul poate fi valorificat cu succes, că tradiţia şi modernitatea pot conlucra într-o relaţie pozitivă.
Cea mai remarcabilă dovadă a valenţelor pozitive ale multiculturalismului, bine administrat din punct de vedere politic, este oferită de procesul de construcţie europeană, care a căutat să valorifice lecţiile bune ale istoriei şi să înveţe din drama şi suferinţele Europei din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, o dramă care a fost determinată în mare măsură de afirmarea violentă a preeminenţei de rasă şi etnicitate. De atunci, europenii au înţeles că trebuie să ofere naţiunilor un alt reper unificator şi o altă dimensiune, care să le permită oamenilor să acţioneze ca adevăraţi cetăţeni, care cred în idealul politic al drepturilor omului şi libertăţilor democratice garantate prin lege.
Multiculturalismul Uniunii nu este un mecanism de anihilare a identităților naționale, ci un ultim scut al umanității în fața devierii globalizării spre standardizare și asimilare culturală. Într-o societate bazată pe consum și concurență, este nevoie să ne valorificăm tradițiile culturale, pentru ca tradiția și modernitatea să conlucreze, cum spuneam, într-o relație pozitivă. Adevăratul beneficiar al proiectului european nu este grupul statelor membre, ci individul, receptorul ultim și cel mai de preț al politicilor europene.
Într-o Europă fără centre şi fără periferii, o nouă abordare a patrimoniului european ar trebui să încerce construirea unui sistem de cunoaştere şi apărare care să nu mai ţină seama de ierarhiile de putere şi de preferinţe tradiţionale. Am putea descoperi nu numai patrimoniul unor ţări mai mici, ceea ce am putea numi acum, din punct de vedere cultural, a doua Europă, dar să descoperim şi mari valori culturale locale, unele puţin cunoscute în chiar ţara respectivă, a treia Europă, deci.
Sunt ferm convins că dimensiunea culturală sau, mai precis, modelele multiculturale vor reprezenta adevăratele fundamente capabile să asigure Europei o poziţie de lider în confruntarea cu sfidările viitorului. De fapt, succesul Uniunii Europene în competiţia politică a celui de-al treilea mileniu va depinde în mare măsură de capacitatea acesteia de a se restructura şi extinde prin includerea mai multor culturi şi experienţe al căror subiect istoric îl reprezintă popoarele din Europa Centrală şi de Sud-Est. Mă gândesc atât la vechile tradiţii culturale din această regiune, tradiţia central-europeană sau cea slav-bizantină, dar şi la recentele experienţe de rezistenţă împotriva totalitarismului, la aspiraţiile spirituale ale oamenilor siliţi să trăiască în societăţi închise, străini de restul lumii şi aproape uitaţi de această altă lume.
Şi, totuşi, multiculturalismul nu este lipsit de primejdii, de pericole care, de fapt, se încadrează într-o logică asemănătoare, chiar dacă în termeni contrari, cu cea care generează deviaţiile globalizării. Primul şi cel mai grav pericol este de a fi ancorat exclusiv în viaţa şi pe valorile unei comunităţi, făcând abstracţie de celelalte comunităţi şi ignorând rolul unui stat de drept menit să asigure coerenţa şi unitatea societăţii. De la această autoizolare, arogantă şi sfidătoare, până la afirmarea brutală şi agresivă a unor drepturi autonome ale grupurilor minoritare nu este decât un pas. Extrem de periculos, inclusiv prin riscul perpetuării unor conflicte din generaţie în generaţie.
Multiculturalismul poate şi trebuie trăit ca respect pentru diversitate, ca o acceptare a pluralismului în tradiţii identitare, ca o solidaritate guvernată de observarea permanentă a legilor naţionale şi europene dedicate drepturilor omului şi libertăţii fiecăruia.
Sunt ferm convins că, în ultimă instanţă, adevăratul subiect care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui multiculturalism nu este nici grupul şi nici minoritatea, ci mai degrabă individul, cetăţeanul capabil să articuleze, cu demnitate, identitatea comunităţii căreia îi aparţine, cu valorile naţionale şi cu valorile universale care ne unesc.
Spre o Europă a cetățenilor
Niciun model nu mai poate pretinde a fi o soluţie unică. Ca intelectual european, sunt departe de a considera Uniunea Europeană ca un astfel de model unic, ci doar ca o sursă de inspiraţie și cred că o examinare critică a proiectului european este necesară permanent.
La baza Tratatului de la Amsterdam[23] a stat o idee generoasă – „unim persoane, nu state” –, enunțată ca un principiu de guvernare care s-a dovedit dificil de transpus în realitate. Ne putem întreba după 24 de ani, de ce? Un răspuns pare să vină de la ultimele crize economice, politice și, mai nou, cea sanitară, care au lăsat să se vadă o ruptură dintre actualul sistem politic şi economic globalizat şi modelul cultural care l-a definit la începuturile sale. Ruptura dintre economia reală şi cea speculativă, pe de o parte şi dintre administraţia birocratizată şi cetăţeni, pe de altă parte, a afectat un element esenţial atât pentru democraţie, cât şi pentru economia de piaţă: încrederea cetăţenilor. Poate Uniunea Europeană să construiască un model nu numai pentru ea însăși, dar care să fie capabil să inspire și societăți din diferite zone ale globului, așa cum a mai făcut-o în cursul ultimelor secole? Pentru a recâştiga încrederea cetăţenilor este nevoie de mai mult decât o reluare a dialogului social. Este nevoie de un nou model cultural, pentru că niciun proiect politic nou nu poate avea succes, dacă nu este precedat şi fondat pe un model cultural bazat pe valori morale, singurele care pot crea o solidarizare a energiilor pozitive ale societăţii.
Nu numai democraţiile antice, dar şi cele moderne, au fost sau sunt predispuse să ia decizii pripite şi să substituie prin invective o judecată mai profundă. De aceea democraţia are nevoie de cetăţeni, care pot gândi singuri, şi nu de indivizi care doar se supun autorităţii. Educaţia ştiinţifică produce oameni de ştiinţă şi tehnicieni sofisticaţi, dar numai ştiinţele umaniste, care par a fi neproductive, sunt capabile să producă persoane capabile să menţină treaz spiritul democratic. Cetăţenii care cultivă cunoaşterea se vor considera nu doar cetăţeni ai unor regiuni sau comunităţi locale, dar şi oameni legaţi de toate celelalte fiinţe umane prin recunoaştere şi interese.
Ideea de cetăţean al lumii, kosmopolites, are două rădăcini convergente, cea antică a filosofiei stoice greco-romane şi cea a religiilor universale, începând cu cea creştină. Această idee a avut o influenţă formativă asupra marilor gânditori europeni, în tradiţia iluminismului filosofic, dar şi asupra părinţilor fondatori ai Americii. În lumea de azi, multiculturală şi multinaţională, multe dintre problemele noastre cele mai presante cer un dialog. Pre-condiţia de bază ar fi ca, fără să ne renegăm loialităţile naţionale, etnice, religioase sau profesionale, să fim capabili să recunoaştem valoarea vieţii umane oriunde apare aceasta.
Modernitatea, consacrând triumful individului, a fost prea des înţeleasă ca o disoluţie a legăturilor organice în interiorul comunităţii. Cu toate acestea, am convingerea că, preluând aspectele pozitive incontestabile ale procesului de modernizare, va trebui şi vom şti să nu ignorăm dorinţa naturală a fiinţei umane de a trăi şi a se dezvolta în mijlocul comunităţii căreia îi aparţine. Cred, de asemenea, că vom putea depăşi efectele unei societăţi bazate tot mai mult pe consum excesiv şi concurenţă sălbatică, pentru a înţelege că vom trece în post-modernitate nu cu ce avem, ci cu ce suntem.
Generaţia din care fac parte obişnuieşte să se refere la valorile europene aducând în discuţie democraţia, libertatea, egalitatea cetăţenilor, folosind de multe ori aceste cuvinte fără să se gândească la substanţa lor. Ce înseamnă, în era comunicaţiei globale, să faci din Europa o democraţie participativă? Să susţii o practică a frecventelor consultări publice, să incluzi în mecanismele instituţionale prezente referendumul electronic, să concepi o administraţie nu numai la nivel local sau naţional, ci şi european, care s-ar putea reorganiza ca o guvernare, în concordanţă cu noile căi de comunicare?
Care este viitorul inovaţiilor tehnice în lipsa dezvoltării fundamentelor ştiinţifice? Transferul tehnologiei ar putea avea loc, oare, în lipsa unui transfer de abilităţi necesare pentru fructificarea acestor tehnologii şi, mai ales, a unui sistem de valori care să asigure o folosinţă adecvată? Dezvoltarea tehnologică pune presiune asupra resurselor umane. Descoperirea talentelor precoce şi gestionarea evoluţiei lor devine o ştiinţă, care impune în educaţie şi cercetare crearea unor noi domenii de joc şi a unor noi jucători. Dar, ce ar fi cetăţenia europenă fără cultura europeană, inclusiv marea cultură a trecutului, considerată ca o cultură de îmbogăţire, în opoziţie cu cultura de consum?
Ce facem cu istoria? Rolul istoriei în conturarea specificului european ar fi să examineze trăsăturile comune ale diferitelor culturi naţionale, să creeze evenimente fundamentale europene, să propună locuri memoriale comune în Europa. Timp de două secole, piatra de temelie a Europei a fost reprezentată de naţiune, identităţi naţionale şi nu este uşor deloc să le integrăm ca parte a istoriei europene. Mai mult decat atât, chiar dacă am reuşi, am risca să alunecăm în euro-centrism, adesea denunţat ca prejudecată şi chiar ca instrument de influenţă şi dominaţie.
Vorbim, de pildă, cu orgoliu, despre o identitate europeană comună, fondată pe valori împărtăşite. Care sunt aceste valori care definesc identitatea europeană? Cum pot fi depăşite, fără a fi uitate, caracterele specifice şi chiar limitele naţionale, în drumul către o identitate comună?
Răspunsul la aceste întrebări se află chiar în interiorul proiectelor europene, dar şi în anxietăţile europene. Dacă vom continua să imaginăm proiecte fără să luăm în considerare anxietăţile inevitabile pe care le implică o construcţie politică a unei jumătăţi de miliard de locuitori, avem puţine şanse să dezvoltăm o Europă puternică şi democratică. Iată de ce cred că lungul drum către o solidaritate europeană trebuie să înceapă din interiorul fiecărei naţiuni, comunităţi locale sau chiar familii unde, de multe ori, putem regăsi multe din contradicţiile pe care le descriem ca fiind tipice discrepanţelor dintre Nord şi Sud sau Vest şi Est pe plan mondial, dar unde putem identifica şi liantul identitar al unui ethos comun. Astfel vom putea înţelege mai bine lumea în care trăim.
La sfârșitul anului 2020, Parlamentul European a comandat un sondaj în rândurile cetățenilor Europei, care a menționat o creștere cu 10% a cetățenilor care au exprimat o opinie pozitivă cu privire la UE pe primele locuri fiind apărarea drepturilor omului și solidaritatea dintre statele membre. Nu putem să nu luăm în considerare că această creștere de la 40% la 50% angajează abia jumătate din încrederea cetățenilor, dar și că încrederea cetățenilor în Uniunea Europeană este mai mare decât încrederea în guvernele țărilor lor. Comentând aceste răspunsuri, în februarie 2021, David Sassoli, președintele Parlamentului European, a declarat: „Mesajul acestui sondaj este clar: cetățenii europeni sprijină Uniunea Europeană și consideră că UE este cadrul potrivit pentru a căuta soluții la criză. Însă reforma UE este în mod clar ceva pe care cetățenii doresc să îl vadă și acesta este motivul pentru care trebuie să lansăm cât mai curând posibil Conferința privind viitorul Europei.”[24]
În acest context, cred că a venit vremea ca mediul academic și oamenii de știință să se angreneze în mod hotărât într-o dezbatere asupra viitorului UE. Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului este pregătit să găzduiască o astfel de dezbatere pe platforma „Prezentul ca o anticipare a viitorului”, încurajând o analiză capabilă să abordeze problemele economice, sociale, culturale, educaționale, morale în conexiunea lor, și elaborarea unei strategii capabile să valorifice progresul științific și tehnologic, într-o perspectivă etică și morală.
Nu am în vedere implicarea directă în politică. Momentul 1989-1990, când elitele intelectuale din Europa de Est au mobilizat milioane de oameni care au pus capăt regimurilor dictatoriale și Războiului Rece, a rămas unic în istorie. În opinia mea, fenomenul popoarelor eliberate care au ales rectori de universități, scriitori, filozofi și savanți ca primii șefi de stat și guvern democrați nu se mai poate repeta în secolul actual. Reprezentanții de vârf ai mediului academic contemporan, chiar dacă nu mai pot fi jucători, sunt chemați să fie antrenori și arbitri ai jocului politic.
Între sfera academică și cea politică poate exista o conlucrare benefică. Politica, pentru a răspunde provocărilor unui timp al schimbărilor rapide, se poate inspira din știință pentru a se organiza în respectul unor valori comune: dialogul autentic și echilibrat, care favorizează schimbul de idei, respectul față de adevăr. Spațiul academic poate fi privit ca un precursor și un model de cooperare fără excluși și marginali. Solidaritatea intelectuală poate constitui un fundament pentru construirea unei noi arhitecturi politice a Uniunii Europene.
Are mediul academic ceva de învățat de la Politică? Cu siguranță. Poate învăța, de la succesele și, mai ales, din eșecurile din mediul politic, să devină mai prudent în imaginarea unor proiecte politice, economice și sociale pentru care nu există studii serioase de impact și cu care sunt însărcinați să le realizeze alții din afara lui. Din experiența oamenilor de stat, universitarii și savanții pot înțelege ce înseamnă să răspunzi pentru decizii care privesc viața și libertatea a milioane de oameni.
Sunt foarte interesat de această dezbatere, deoarece mi-am asumat ca profesor, militant civic şi om de stat o bună parte a răspunsurilor la întrebările pe care cetățenii Europei și le pun în prezent. Cred, într-adevăr, în viitorul Europei şi am încredere în capacitatea tinerilor europeni de a concepe şi a construi Europa de mâine.
Conceptul de Weltanschauung, prin care filozofii germani înţelegeau că fiecare epocă are propriul ei mod de a vedea şi de a înţelege lumea, este şi azi productiv, mai ales dacă îl privim ca pe un Gestalt der Weltanschauung, unde întregul este mai mult decât suma părţilor care îl compun. Acest concept corespunde cel mai bine cu ceea ce ar trebui să fie politica în societatea cunoaşterii şi în lumea globalizată a viitorului: o viziune complexă asupra viitorului, bazată pe un nou dialog asupra valorilor umane.
Generaţia mea a lărgit Europa fondată de părinţii noştri, făcând Zidul Berlinului să cadă. Acum este momentul când o nouă generaţie trebuie să preia şi să amplifice valorile europene până la nivelul aspiraţiilor lor. Noua generaţie ar putea construi un destin nou, nu numai pentru ţările noastre şi pentru Europa, ci şi pentru întreaga lume.
[1] Hans Peter Schwarz (ed), „Konrad Adenauer, Rede 1917-1967 Eine Auswahl.” Stuttgart, Deutsche Verlags-Anstalt, 1975
[2] Robert Schuman, „Pour l'Europe”, Editura Nagel, Paris, 1963, p 106.
[3] Wilfried Martens, „O Europă și cealaltă”, Editura Metropol, București, 1995
[4] O critică severă asupra dificultăților cu care se confruntă societatea românească actuală în sincronizarea cu politicile europene și față de provocările globalismului, în lipsa unei viziuni proprii, poate fi găsită în Andrei Marga, „România în Europa actuală”, Editura Creator, Brașov, 2019
[5] Cees Nooteboom, „De ontvoering van Europa”/„Răpirea Europei”, Editura Atlas, Amsterdam, 1993
[6] Pentru o sinteză a influențelor Occidentului latin și a Orientului bizantin asupra identității românești, vezi Ioan Aurel Pop, Romanians and Romania: A Brief History, New York, 1999
[7] Ortega y Gasset, „Revolta maselor”, București, Editura Humanitas, 1994, 2002, 2007
[8] Zbigniew Brzezinski „The Grand Chessboard – American Primacy and its Geostrategic Imperatives”, Basic Books, advision of Harper Collins Publishers, Inc., New York, 1997
[9] Noguci M (2005) Jeu de go. Le langage des pierres. Regles et fondamentaux. Praxeo, 2005 (ISBN 2-9520472-1-9)
[10] Boorman S. (1969), The Protracted Game: A Wei Ch’i Interpretation of Maoist Revolutionary Strategy. Oxford University Press, New York.
[11] Pinkard W. (2001), Go and the Three Games. Kiseido Publications Corporation, Singapore.
[12] Yasuda Y. (2003), Le go, un outil de communication. Ed. Chiron, Paris.
[13] Shanghai Institutes for International Studies, Annual Report, 2014
[14] Dong Wang (2015), Is China Trying to Push the US out of East Asia? China Quarterly of International Strategie Studies, World Century Publishing Corporation, Singapore
[15] Daojiong Zha (2015), China’s Economic Diplomacy: Focusing on the Asia-Pacific Region. China Quarterly of International Strategie Studies World Century Publishing Corporation, Singapore
[16] Kejin, Zhao Gao Xin (2015), Pursuing the Chinese Dream: Institutional Changes in China’s International Strategy under Xi Jinping, China Quarterly of International Strategie Studies World Century Publishing Corporation, Singapore
[17] China-Central and Eastern European Countries Investment Cooperation Seminar, Project Handbook, Ningbo, 2015
[18] Pentru mai multe detalii vezi ,,Jocurile minții” în Emil Constantinescu, Nicolae Anastasiu, „Resurse minerale ale României. Vol. I. Minerale industriale și roci utile”, Editura Academiei Române, București, 2015
[19] În Prolegomene la „Uniunea Europeană în contextul unei lumi în schimbare. Fundamente istorice, valori, instituții, politici”, Nicolae Păun (coordonator) menționează necesitatea diferențierii între civilizațiile antice transnaționale precum cea elenă sau romană, cele naționale cu portanță globală (franceză, spaniolă, britanică, portugheză), cea națională cu portanță redusă la nivel internațional (germană, neerlandeză, rusă), civilizațiile regionale de confluență (scandinavă, sud-est europeană, baltică, austriacă/central-europeană, care derivă din însăși geografia continetului și opțiunile avute în timp de locuitorii spațiilor respective.
[20] Emil Constantinescu, „Rediscovering the Levant: An Opportunity for 21st Century Western Civilization. The motive and mission of an Institute for Levantine Studies in Romania” în „The International Journal of Levant Studies, vol. 1/2019”, Editura Universității din București, București, 2020
[21] Edmund Husserl, The Vienna Lecture Philosophy end The Crisis of European Humanity in the Crisis of European Sciences and Transcendental Phenomenology, Nord-Western University Press, 1970
[22] Claude Levi-Strauss, „Le regard éloigné”, Editura Plon, Paris, 1983
[23] Treaty of Amsterdam amending the Treaty on European Union, the Treaties establishing the European Communities and certain related acts, Official Journal C 340, 10/11/1997, P. 0001 – 0144,
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A11997D
[24] https://www.europarl.europa.eu/news/ro/press-room/20210208IPR97326/ue-este-cadrul-potrivit-pentru-a-face-fata-pandemiei-dar-este-nevoie-de-reforma
