După cotitura istorică din Europa, din jurul anului 1990, lumea s-a schimbat profund în direcția democratizării. A urmat o nouă schimbare a lumii în jurul anului 2010, care a dus la o nouă configurație geopolitică. Iar, în urma pandemiei din 2020, lumea se schimbă din nou într-o direcție pe care o imprimă geometria variabilă a supraputerilor.
Anticiparea că lumea a intrat în schimbări continue s-a confirmat din plin (detaliat în A. Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013). Nimeni nu se poate sustrage acestor schimbări ce încap în biografia unei generații.
Numai că, deși deține unul din cele mai promițătoare proiecte din istoria modernă, Uniunea Europeană a îmbrățișat calea mai scurtă a încetinirii inovațiilor. Noi generații de decidenți europeni nu mai sunt la înălțimea unor Jacques Delors sau Romano Prodi, ca să nu mai vorbim de exponenții vizionari de până la cei doi. Ca efect, Uniunea Europeană nu mai este doar promisiunea anilor nouăzeci, ci o realitate impunătoare, dar plină de obiective nerealizate și asaltată de provocări într-o nouă situație a lumii.
Teza mea este aceea că ea se află în fața unei cotituri. Formulată în maniera cea mai simplă, Uniunea Europeană sau își reorganizează fundamental instituțiile (parlamentul, consiliul, comisia, aparatul administrativ) și relația cu țările componente, sau va fi victima neajunsurilor care vor crește și vor crea premise pentru orice direcție.
Nu doar „antieuropeniștii”, care s-au opus constant proiectului Uniunii Europene, nu doar „euroscepticii”, care îl privesc cu sentimente amestecate – nu doar aceste două categorii, așadar, afectează evoluția Uniunii Europene, cum se crede în mod superficial. Sunt și alte abordări ale Uniunii Europene din zilele noastre care fac deservicii cauzei europene.
Una este cea a lirismului străin de modernitate, care vede „europenitate” în mai toate epocile istoriei, dar nu este în stare să specifice situația Uniunii Europene. Acesta preia dificultăți actuale prin metafore prăfuite. A doua este birocratismul ce s-a format în rândul funcționarilor noii organizări, care reduc europenizarea la aplicarea unor tehnicalități de scurtă bătaie, în vreme ce ignoră realitățile. A treia este noua ideologie a unionismului, susținută de activiști politici slab pregătiți, care înlocuiesc analiza cu euforia și întrețin o propagandă contrazisă de realitate.
Opțiunea mea rămâne cea din cărțile pe care le-am publicat pe terenul europenisticii (Filosofia unificării europene, Apostrof, Cluj- Napoca, 1998, extinsă în ediții din 2003, 2005, 2006; Die Philosophie der europäischen Einigung, Cluj University Press, 2009; The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2011; Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017; România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019; The Sense of our History, Editura Academiei Române, București, 2019; După globalizare, Meteor Press, București, 2019). Este vorba de opțiunea în favoarea considerării faptelor și a conceptualizării riguroase, în terenul filosofiei și științelor sociale (economie, sociologie, drept, instituții etc.), în vederea articulării unei viziuni din materialele experienței și pe temelie multidisciplinară. Numai asigurând o solidă bază factuală și cu ajutorul conceptualizărilor riguroase și al viziunii poate fi anticipat realist viitorul.
La invitația președintelui Emil Constantinescu, din partea Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului (București), îmi asum să conturez viitorul Uniunii Europene – aici în limita unei conferințe care să prefațeze dezbateri. Acest viitor nu se poate stabili, însă, fără a considera proiectul și prezentul Uniunii Europene. De aceea, fără a cădea în lirismul istorist și nici în birocratismul de serviciu sau în euforism, voi proceda la o abordare sistematică, concentrată pe nodurile temei. Voi aborda, așadar, pe rând: 1. Specificul culturii europene; 2. Premisele unificării europene; 3. Rădăcinile durabile ale Europei; 4. Ce s-a realizat prin unificarea europeană?; 5. „Societatea mondială” și tendințele ei; 6. Diagnoze societale; 7. Problemele actuale ale Uniunii Europene; 8. Istoria ce vine; 9. Uniunea Europeană între supraputeri; 10. Scenarii de rezolvare a problemelor; 11. De la statul de drept la statul drept; 12. Democratizarea ca soluție. Voi profila alternative și voi duce analiza până la apărarea unui punct de vedere.
1. Specificul culturii europene
Europa este conotată felurit. Se cade și acum adesea în eseistică impregnată de trăiri, ce surprinde eventual aspecte parţiale ale culturii europene. Este timpul, însă, să se încerce abordări sistematice, satisfăcând nevoile de clarificări conceptuale ce apar continuu, în vederea stabilirii unui concept riguros, justificat de studiile comparative de astăzi.
Spre a intra în miezul lucrurilor, aș observa că Europa a adus pe scenă inovații istorice, care i-au și asigurat specificul cultural și istoric: tehnica de producție bazată pe știința modernă; economia cu randament; administrația rațională; dreptul care promovează individul înzestrat cu libertăți și drepturi inalienabile ca subiect și scop, suveranitatea și generalitatea legii; derivarea voinței politice din dezbatere publică a chestiunilor de interes general; cultură spirituală întemeiată pe cercetarea și transformarea realității conform scopurilor umane (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, 2006, pp.44-52). Din toate acestea s-a alimentat reușita istorică magnifică a Europei și, desigur, prestigiul ei.
Azi nu se poate evita, însă, întrebarea dacă acest potențial este convertit în realități. Sunt europenii de azi la înălțimea acestor inovații? Deține Europa inițiative relevante? Duce Europa în viitor inovațiile care au particularizat-o în istorie?
2. Premisele unificării europene
Desigur, crearea Uniunii Europene a fost unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei postbelice. Doar câteva evenimente îi pot sta alături: americanizarea lumii de după 1945; destrămarea Uniunii Sovietice și prăbușirea socialismului răsăritean ca ideologie organizatoare, emergența Chinei ca supraputere.
Europa unită nu a fost, însă, nici o apariție instantanee și nici lipsită de premise politice precise. Nu facem aici istorie, dar aceste premise sunt de amintit pentru a înțelege până la capăt ce a fost în joc în lansarea Europei unite.
Mai întâi, Winston Churchill, apoi Robert Schuman au considerat că unificarea europeană presupune, ca prim pas, reconcilierea franco-germană. Istoria modernă a trecut şi trece prin felul şi amploarea relaţiilor franco-germane.
Ne amintim că, dintr-un război nimicitor, Franţa, cotropită de Germania la un moment dat, a ieşit în tabăra învingătorilor, ca putere ocupantă a Germaniei. Aceasta a ieşit, printr-o capitulare necondiţionată, împărţită în zone de ocupaţie şi supusă deciziilor puterilor învingătoare. În 1949, zona de ocupaţie occidentală a proclamat Republica Federală Germania, care a reprezentat practic, în problemele de succesiune istorică, Germania. După drama războiului, relaţiile franco-germane aveau motive să fie tensionate.
Peste aşteptările multora, aceste relaţii au luat o turnură istorică profundă, graţie înţelegerii de ambele părţi a noii lumi. Pentru francezi, a fost limpede că pieţele care pot propulsa o economie competitivă nu mai pot fi cele tradiţionale şi că apare, în sensul bun, o „provocare“ din partea exemplului american, cu care nicio ţară nu se poate măsura rămânând în cadrul tradiţional. Pe de altă parte, pentru ei a fost limpede că sporirea puterii militare a Uniunii Sovietice şi venirea ei până în mijlocul Europei pune în termeni noi problema securităţii occidentale. Pentru germani, a fost, de asemenea, limpede că o Europă viabilă este numai una a reconcilierii în condiţiile respectului reciproc. Pe acest fond, într-adevăr, francezii și germanii nu mai puteau asigura o piaţă pentru o economie competitivă decât împreună şi nu-şi mai puteau asigura securitatea decât asociaţi.
Modernizarea însăși nu mai este posibilă fără asocierea cu alte ţări europene, chiar dacă aceasta înseamnă reducerea posibilităţilor de mişcare independentă. Francezii şi-au asumat alternativa „sau modernizare şi dependenţă, sau independenţă şi declin“ pe direcţia primei soluţii. În aceeaşi direcţie a fost opţiunea Marii Britanii. Italia a fost şi ea disponibilă. Şi alte ţări au perceput că numai o asociere permite rezolvarea problemelor de bază ale reconstrucţiei postbelice şi dezvoltării.
În cazul multor industrii nu s-a putut atinge rentabilitatea fără formarea treptată a unui veritabil pol economic – Europa. Cererea internă nu a mai fost şi nu mai este suficientă pentru stimularea producţiei.
Mişcarea spre coordonate mai largi nu a fost, însă, doar în economie. În domeniul politicii internaţionale s-a observat o tendinţă spre globalitate, ce a forţat şi a străpuns până la urmă frontierele ideologiilor, tendinţă care s-a putut repera precis în timpul repetatelor crize ale petrolului. În orice caz, în condiţiile înarmării nucleare a statelor şi ale rivalităţii blocurilor militare ce au caracterizat deceniile postbelice, a devenit aproape evident pentru toate statele că „securitate în raport cu celălalt există numai împreună cu el“.
Ţările europene au trebuit să conştientizeze faptul că nu mai sunt destul de puternice pentru a hotărî direcţia de evoluţie a lumii, dar sunt, totuşi, dacă se unesc, destul de puternice să-şi apere evoluţii proprii şi să frâneze evoluţii globale dezavantajoase. Alternativa a fost sau unire, prin acorduri, şi, în consecinţă, stabilitate şi progres, sau intrare în confruntare, cu riscurile inerente.
Producerea de cunoştinţe condiţionează procesele de raţionalizare şi atingerea, în general, a unei eficacităţi competitive a activităţilor. Dar această producere presupune astăzi, în multe domenii ale cunoaşterii, investiţii costisitoare pe termen mediu şi lung, ce nu pot fi rentabilizate decât în condiţiile unei pieţe lărgite.
După război, lumea a devenit bipolară, având în S.U.A. şi U.R.S.S. supraputerile a căror interacţiune organiza în fond relaţiile europene. Statele Unite au plecat de la premisa că în structura postbelică a lumii „problema germană“ este problema crucială. America a fost explicit orientată spre sprijinirea europenilor în aşa fel încât ei înşişi să creeze şi să consolideze Europa unită. Mai întâi, europenii din sfera de influenţă occidentală şi, apoi, în virtutea atractivităţii Occidentului, europenii din Răsăritul continentului!
3. Rădăcinile durabile ale Europei
Pe fondul perceperii imperativelor amintite, care stau la baza proiectului Uniunii Europene, europenii au înțeles că Europa reprezintă o cultură şi o civilizaţie ce-şi constituie identitatea prin activarea memoriei culturale. Prezentul poartă continuu urmele trecutului, încât viaţa într-o Europă doar a prezentului, ce a divorţat de orice trecut, nu este doar inimaginabilă, dar şi practic imposibilă.
S-a înregistrat o lungă istorie a eforturilor de a deriva Europa dintr-o singură sursă – catolicismul la Novalis, conştiinţa libertăţii individuale la Hegel, preeminenţa individului în organizarea vieţii la Coudenhove–Kalergi, cultivarea „reflecţiei radicale” la Jan Patocka, a „holomerului” la Constantin Noica şi altele. Odată cu Nietzsche, optica s-a schimbat benefic: Europa nu mai este derivată dintr-o singură „tradiţie”, ci din multiple tradiții: „cultură greacă, crescută din elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu creştin al acestora, creştinism purtător de elemente antice, elemente din care rezultă, în cele din urmă, nuclee ştiinţifice, din filoelenism rezultă un filosofism: pe cât se crede în ştiinţă este vorba de Europa” (Nachgelassene Fragmente, 1878). În orice caz, cu Nietzsche şi-a început cursul abordarea „surselor” Europei dispusă să recunoască pluralitatea acestora.
Joseph Ratzinger a ajuns cel mai departe într-o astfel de caracterizare a Europei (Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen, 1988). Celebrul teolog a identificat patru „moşteniri” ale Europei: „moştenirea greacă”, „moştenirea creştină”, „moştenirea latină”, „moştenirea epocii moderne”. Astăzi ne aflăm pe acest curs, ce se dovedeşte realist şi fecund.
Denis de Rougemont a arătat, la rândul său, că „Europa nu a luat naştere în conflictul dintre Est şi Vest, ci tocmai în complexul tensiunilor încrucişate ai căror poli pot fi numiţi cu titlul simbolic Atena, Roma şi Ierusalim ... Atena este descoperirea individului ... Roma este crearea cetăţeanului, Ierusalim este revelaţia persoanei”. Unii istorici au făcut distincţia justificată între „rădăcinile (les racines)” Europei, care sunt Atena, Roma, Ierusalim, şi „componentele (les composantes)” Europei, precum „moştenirea indo-europeană”, „aportul celtic”, „influenţa germanică” și altele.
A rămas deschisă, însă, discuţia în ceea ce priveşte ordonarea, în primul rând cronologică, a „rădăcinilor”. Unii istorici (Georges Duby, L’Europe au Moyen Âge, 1984) consideră că, la începutul primului mileniu, până aproape de secolele XI-XIII, când se formează Europa relevantă astăzi, „Ierusalimul constituie centrul. Speranţa şi toate privirile se întorc spre locurile în care Hristos a murit, de unde Hristos a urcat la ceruri”. Alți istorici (Rémi Brague, Europe, la voie romaine, 1992), apără teza întâietăţii romane cu argumentul că limba şi infrastructura înăuntrul cărora s-a format Europa sunt datorate romanilor. Teologii au argumentat că „Europa ce se naşte în a doua jumătate a primului mileniu este o realitate în care rădăcinile creştine sunt precum apa ce face fertile pământurile ale căror popoare se vor uni în jurul unei Căi (Camino) ce trece frontierele şi aduce garanţia unei unităţi singulare” (Eugenio Romero Pose, Le radici christiane d’Europa, 2006). Creștinismul a fost decisiv.
Dacă privim istoric, atunci este limpede că nu dă rezultate optica ce reduce Europa la una dintre rădăcini sau moșteniri. În fapt, din Epistola către romani a apostolului Pavel și din Biblie luată ca întreg, din știința și filosofia grecilor antici și din dreptul și realizările romanilor își trage resursele principale cultura europeană. Triunghiul Ierusalism-Atena-Roma este triunghiul rădăcinilor fondatoare și durabile ale Europei.
4. Ce s-a realizat prin unificarea europeană?
Este neîndoielnic că Uniunea Europeană este, în realitatea lumii actuale, una dintre supraputerile care participă la stabilirea sensului istoriei. După secole de conflicte, continentul a început să-și regăsească unitatea, iar cetățenii să resimtă apartenența „europeană”, pe lângă apartenența lor etnică. Unificarea începută cu Tratatul de la Roma (1957), continuată la Maastricht (1993) și extinsă ulterior a permis o nouă viață pe continent.
Înnoirea adusă în viața europenilor de Uniunea Europeană este deosebit de amplă. Ea vizează acum mai ales cadrele generale ale vieții, dar se resimte în viața fiecărui cetățean.
O lungă perioadă de pace s-a instalat pe continent. Frontierele au devenit în bună măsură simbolice, foarte mulți oameni au putut vedea și altceva decât țara lor. Forța de muncă a putut opta pentru diferite posibilități. Infrastructura pe continent s-a modernizat. Resurse mari au putut fi concentrate pe obiectve comune țărilor componente. S-a atins o reducere a decalajelor de dezvoltare și compatibilizare a unor sectoare de activitate, începând cu educația. S-a realizat o anumită unitate a viziunii și acțiunii la scara continentului. Sub multe aspecte, Uniunea Eeuropeană contează ca entitate distinctă.
5. Societatea mondială și tendințele ei
Ne aflăm astăzi, însă, după schimbări adânci, petrecute între timp, ale înseși societății moderne. Tehnologiile de producție nu mai sunt doar mecanice și electrice, ci au încorporat genetica, electronica și informatica, economia ei politică nu a rămas „națională” și străină de științele sociale, de la sociologie și psihologie la management și deontologie, iar statele naționale întâmpină provocări dinăuntru (mișcările civice, acțiunile minorităților etc.) și din afară (procese integraționiste, asalturi teroriste etc.) (detaliat în A. Marga, Metanarativii actuali. Dezvoltare, modernizare, globalizare, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2015). Astfel de schimbări au avut efecte în ceea ce se numește prin tradiție „comunitatea internațională”.
Cel mai profilat sociolog din a doua jumătate a secolului douăzeci, Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, 1998), a și propus, de altfel, ca societatea în înțelesul tradițional, dependentă de economia politică a statului și de statul național ca subiect ultim al deciziei, să fie integrată într-un concept mai cuprinzător – conceptul „societății mondiale (Weltgesellschaft)”. Unul dintre argumentele sale a fost acela că și puternice unități statale din secolul al douăzecilea s-au prăbușit ca urmare a apartenenței inevitabile la „societatea mondială”.
În orice caz, în zilele noastre, a lua în seamă „societatea mondială” ca „mediu înconjurător” este o chestiune de simplu realism. Economia, securitatea, comunicațiile și cercetarea științifică nu mai sunt doar „naționale”, nici doar continentale, ci mondiale.
Astăzi, „societatea mondială” este preluată mai cu seamă în termenii teoriei globalizării și considerată ca o piață extinsă la maximum, dar ea este mult mai mult. Bunăoară, ea include nivele de dezvoltare, orientări și valori conducătoare, distribuții ale bunurilor și ale accesului la decizii. Ea înseamnă „comunicare”, dar și împărtășirea de norme și valori (etice, juridice, religioase), de produse cognitive (științifice și filosofice) și evaluări (de la cele legate de acțiuni imediate, la cele metafizice). Ea dispune de instituții proprii, așa-numitele „organizații internaționale”, care sunt înzestrate cu putere de decizie și de intervenție. Ea este asigurată și de armate ale diferitelor asocieri de state, ale unor puteri și supraputeri, și include recursul la forță. „Societatea mondială” este ea însăși în mers și înregistrează o istorie în cursul căreia se schimbă.
Realitatea „societății mondiale” provoacă pe oricine la ieșirea din autarhie și suficiență. Și Uniunea Europeană are astăzi de evaluat situația lumii și de stabilit noi abordări. Cel puțin trei caracteristici ale lumii sunt noi în raport cu ceea ce am moștenit, ca generații de azi.
Prima caracteristică este uzura confruntării dintre socialismul oriental și capitalismul liberal. După mai bine de o sută de ani, intervine această uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietății. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Soluțiile sociale nu mai sunt apanajul socialiștilor și al Răsăritului, iar valorificarea inițiativei private și economia de piață nu au rămas doar în Vest, la liberali și creștin-democrați. Țările din Asia au îmbrățișat cu succes impresionant economia de piață și tot mai clar statul de drept.
A doua caracteristică este aceea că proiectul modern de societate înaintează în istorie – în pofida național-socialismului și sateliților săi, care au vrut să-l anihileze. S-a intrat, însă, în societăți de un fel nou. Proprietatea privată, economia de piață, statul de drept, libertățile individuale, pluralismul, democrația, informarea, comunicarea, calitatea vieții se dovedesc a fi în conexiuni mult mai complicate decât s-a gândit în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În jurul lor se va lansa noua competiție a viziunilor.
A treia caracteristică este aceea că libertățile individuale și drepturile omului vor prevala în anii ce vin, iar problema dezvoltării – economice și instituționale – va păstra întâietatea. Vor fi diferențe de abordare – China, de pildă, insistă să fie luate în seamă împreună, conform proclamațiilor Națiunilor Unite, drepturile politice, economice și sociale (vezi Liu Jie, Human Rights. China’s Road, 2014) – dar revendicarea va fi din fiecare.
Terorismul pune însă la încercare soliditatea societăților deschise. El va profita de posibilitățile de lovire aduse de „era digitală” și va încerca să coaguleze nemulțumiții din diverse locuri. Lumea civilizată, însă, are la îndemână calea de a contracara pericolele prin conlucrarea explicită dintre SUA, China, Uniunea Europeană, Rusia și alte țări. Importanța „răspunderii” ca valoare etică și juridică va crește. „Blocurile” nu mai sunt socotite condiție a solidarizării.
6. Diagnoze societale
Diagnozele ce se dau societăților europene din ultimele decenii, chiar de astăzi, nu sunt încântătoare. Pentru conștiința europeană ele rămân alarmante.
Ne amintim din prima clipă că Hegel vedea în istorie un „progres în conștiința libertății” și, deci, spre libertate. Azi avem acest progres, dar nu avem extinderea libertății. Max Weber ne-a lăsat ca anticipare imaginea terifiantă a „carcasei tari ca oțelul a supunerii”. Herbert Marcuse a vorbit de „societatea unidimensională”, în care posibilul este absorbit de existent și destructurat.
Sunt elaborate pe baze factuale sigure diagnoze demne să facă obiectul dezbaterii. Bunăoară, „societatea asimetrică” (James Coleman), „societatea vidului moral” (Giles Lipovetsky), „societatea cinismului” (Peter Sloterdijk), „societatea haotică”(Gianni Vattimo), „societatea minciunii” (George Șerban, Wolfgang Reinhardt), „societatea invizibilă” (Daniel Innerarity), „societatea riscului” (Ulrich Beck), „societatea infantilă” (Alexandra Viatteau), „societatea indiferenței” (Alain-Gerard Slama), „societatea narcisică” (Hans-Joachim Maaz), „societatea cleptocratică” (Sarah Chayes). Dă teme de reflecție nevoia întregirii „societății cunoașterii” cu o „societate a înțelepciunii” și a complementării „societății comunicațiilor” cu „societatea comunicării” (detaliat în A. Marga, Societatea nesigură, Niculescu, 2016). După ce a rupt științele de valori, „societatea cunoașterii”, la care deja Hegel se gândea, nu promite altceva decât o extindere a cunoașterii și a stăpânirii tehnice a lucrurilor. Câtă vreme „societatea comunicațiilor” extinde informațiile, dar nu creează cadrul comunicării, nu ne putem aștepta la ceva nou.
Diagnoza mea este aceea că vom trăi într-o lume plină de alternative de evoluție și cu oportunități variate, dar mai nesigură. Nu este ceva nou în istorie. S-au pierdut de multe ori siguranțele existente. În definitiv, siguranța lui Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează eminamente rațional, a fost infirmată de Primul Război Mondial. Siguranța că economia de piață va fi cadrul economic fără cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte au contrazis-o tranzițiile eșuate spre democrație. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecarea democrațiilor în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni și nu devin bestii a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța că lumea se îndreaptă, după 1989, spre societăți ale libertăților cetățenești și ale democrației se circumstanțiază zi de zi. Siguranța că binele triumfă în orice caz a fost zdruncinată de proliferarea armelor nucleare. Sunt doar câteva ilustrări.
În societățile europene de astăzi, nu sunt deloc puține surse de nesiguranță. Lipsa viziunii la decidenți, înțelegerea desuetă a politicii ca simplă luptă pe schema „amic-inamic”, criza partidelor, evitarea organizată a dezbaterii publice, tendințele bonapartiste, împotmolirea reformelor, impasul justiției, selecția eronată a reprezentanților și declinul pregătirii profesionale, emergența de noi mituri politice sunt doar câteva.
Nesiguranța nu este, însă, motiv de pesimism. Din nesiguranța actuală se va putea ieşi, dar nu cu vederi comode, oportuniste, ci cu o sondare mai adâncă a realităţilor și cu reorganizări în consecință.
7. Problemele actuale ale Uniunii Europene
Uniunea Europeană a acumulat probleme redutabile, pe care le are astăzi de rezolvat pentru a-și asigura viitorul. Le-am semnalat detaliat în alt loc (A. Marga, Destiny of Europe, 2011), încât aici le rezum, doar, și le enumăr pe cele mai acute.
Am în vedere următoarele: 1. Declinul demografic face ca ponderea indigenilor să scadă. Pe de altă parte, continuă tendința postbelică de emigrare a europenilor spre alte continente, cu brain drain-ul pe care îl antrenează; 2. Sărăcia şi discrepanţele sociale sporesc din nou, chiar dacă la alt nivel al dezvoltării decât în trecut; 3. Deciziile de importanţă majoră ale Europei se adoptă lent şi rămân adesea ambigue sau incerte. În unele țări, Europa traversează o criză de lideri adecvați condiţiilor și temelor istorice noi; 4. Pluralismul, în loc să mobilizeze noi energii, paralizează decizii şi anonimizează răspunderea. Democraţia este practicată în multe locuri ca un fel de tehnică de selectare periodică a reprezentanţilor, care se sustrag apoi controlului public; 5. După instalare, administraţiile se concep ca un fel de scopuri în sine şi sunt mai curând opace la reacţiile cetăţeanului. Sistemele juridice, morale, administrative au pierdut conştiinţa sensului lor, devenind schelete rigide, greu de înviorat. 6. Viitorul este colonizat de teamă, iar futurismul negativ, coagulat în jurul devizei „să nu schimbăm ceea ce este, căci va putea fi şi mai rău!”, a ocupat multe minţi. 7. Procesul deciziei politice este închis pentru covârşitoarea majoritate a cetăţenilor, care răspund cu apatia politică şi civică. 8. Pentru tot mai mulţi europeni, viaţa se reduce la muncă şi, eventual, la consum. Banii sunt percepuţi ca sens al vieţii, în loc să fie mijlocul pentru acţiuni în folos personal şi public; 9. Privată de viziune, educaţia se transformă într-o tehnologie de formare de competenţe. O scădere a nivelului profesional în Europa este la orizont; 10.Valorile sunt funcţionalizate, dacă nu cumva transferate simplei subiectivităţi. Etica muncii şi pasiunea creaţiei şi-au redus intensitatea; 11. Religia este privită cu suspiciune, în vreme ce alienarea, singurătatea, violenţa se răspândesc; 12. Sunt reluate tehnici de dobândire și exercitare a puterii din anii treizeci, iar statul de drept democratic este redus la statul de drept al altor perioade ; 13. Altădată subiect al istoriei mondiale, Europa lipseşte astăzi de la adoptarea deciziilor geopolitice sau este doar reprezentată; 14. Dinamica altor arii culturale a început, deja de câteva decenii, să o exceadă.
Nu ne aflăm în Europa actuală în fața alternativei „umanism sau barbarie”, pe care Husserl o vedea la sfârșitul anilor treizeci în Europa. Nu ne aflăm nici în fața pericolelor postbelice. Dar nici nu este o situație liniștitoare.
8. Istoria ce vine
A devenit aproape imperativă captarea istoriei ce se pregătește și va urma. Opinia mea este aceea că pentru a surprinde sensul istoriei noastre actuale avem de urmărit evoluția a patru subsisteme ale societății moderne actuale – economia, politica, administrația, cultura și, desigur, interacțiunea lor.
În economie, ne aflăm la apusul neoliberalismului, dar soluţia „naturalizării” economiei se articulează anevoios. Reacţia celor mai buni economişti – Paul Krugman (Conscience of a Liberal, 2007), Joseph Stieglitz (The Great Divide, 2015), James Galbraith Jr. (Wachstum neu Denken, 2016) – este simptomatică. Globalitatea este cadrul vieţii actuale, globalismul rămâne o ideologie, iar globalizarea, aşa cum a fost concepută din anii nouăzeci încoace, are nevoie de corecturi.
Ca rezultat, postglobalizarea se conturează ca posibilitate concretă (detaliat în A. Marga, După globalizare, 2019). Aceasta pentru că în societățile avansate se întâmpină deja dificultăți – cu distribuția poverilor și avantajelor, cu accesul la decizii, cu ținerea sub control a riscurilor, cu motivarea cetățenilor – pe care globalizarea nu le rezolvă. Pe de altă parte, globalizarea extinde la maximum piața pe care se valorifică produsele, dar nu poate împiedica extinderea altor sfere (autonomia personală sau instituțională, viața privată, cea comunitară, cea lăuntrică, de pildă) și încurajează tematizarea nevoilor, a stilului de viață, a sensului.
Nu marketizarea este astăzi problema, ci iluzia că este singurul mecanism de socializare. Nu statul social este sursa dificultăţilor, ci malformarea lui la dreapta, de către cei care vor să-l anihileze, sau la stânga, de către cei care nu-l rafinează (Reinhardt Cardinal Marx, Das Kapital. Ein Plädoyer fur den Menschen, 2010). Nici „statul invadant” al socialismului birocratic, nici „statul debil” al liberalismului clasic nu sunt soluţii (Joseph Stiglitz, Globalization and Its Discontents, 2002), o reconsiderare profundă fiind indispensabilă. Asumarea de sine a fiecărui stat se profilează deja ca noua soluție.
Ştiinţele îşi continuă evoluţia ghidată de orizontul aplicării, înăuntrul căruia se fac descoperirile. Geografia cultivării ştiinţei s-a extins (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011), dar nu se ştie nici acum cum arată sistemul ştiinţelor. Cu teoria unificată a naturii, în forma ipotezei transcendentaliste (Carl von Weizsäcker, Die Einheit der Natur, 1971) s-a închis deocamdată şirul dezbaterilor asupra fizicii ca unificator al cunoaşterii.
Sunt însă schimbări adânci de viziune datorate ştiinţelor. Destul să amintesc câteva.Teoria sistemelor autopoetice (Humberto Maturana) a arătat cum cogniţia îşi creează elementele înainte de contactul cu mediul înconjurător. Teoria folosirii limbajului a arătat că nu se pot desemna obiecte fără a le identifica (Peter Strawson), că nu putem atribui predicate logice fără a ne include în atribuire (Shoemaker) şi că nu putem dovedi ceva înainte de a înţelege (Noszik). După ce Einstein a vrut să reducă timpul la spaţiu, azi se acceptă că timpul este ceva autonom şi se vorbește de istoricitatea legilor naturii (Lee Smolin, Time Reborn. From the Crisis in Physics to the Future of the Universe, 2013). Ideea lui Peirce, a conceperii uniformităţilor ca rezultate ale evoluţiei, intră efectiv în scenă. Limitările vieţii (răul, înfometarea, suferinţa, boala, moartea) intră în avanscenă şi începe scrierea istoriei pe faţa nu atât a reușitelor, cât a obstacolelor (Susan Neiman, Das Böse denken. Eine andere Geschichte der Philosophie, 2004). Aplicarea procesării datelor în medicină a încurajat unirea eforturilor de descifrare a codului genetic cu epigenetica, iar chestiunea „împachetării genelor” devine cheie în terapii. Nu se poate depăşi orice graniţă a vieţii, dar se poate prelungi viaţa multor oameni (Johannes Huber, Länger leben.Medizinische Perspektiven und ihre Bedeutung für Gesellschaft, 2004). După localizarea pe creier a regiunii ce se activează când persoana se ataşează altora, identificarea oxytocinului și circumscrierea unui „instinct” al altruismului, în fapt a bazei empatiei (Paul Gilbert, The Compassionate Mind, 2009), începe schimbarea paradigmei lui Darwin a supravieţuirii celui mai tare.
În politică, unii cred că în condiţiile „societății mondiale” ar trebui ca oamenii să facă ceea ce li se spune de la centru. Mai ales intelectuali vulnerabili caută sprijin în afară şi cultivă această deducţie eronată. A devenit însă limpede că democraţia are în cadrul naţional una din condiţiile posibilităţii ei (Pierre Mannent, La Raison des Nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, 2006). „Corectitudinea politică (political correctness)” este invocată din nou, dar critica ei a început, de asemenea. Pe harta democraţiei a revenit diversificarea: „democraţia liberală” a Americii inspiră cea mai mare parte a lumii, dar „postdemocraţia” europeană (Colin Crouch, Postdemocrazia, 2003), „democraţia dirijată” a Rusiei şi „democraţia în culori specifice” a Chinei sunt prezente de asemenea. În democrații se pune problema meritocraţiei (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014). Se promovează democratizări, dar încă se face rar distincţia dintre demantelarea autoritarismului şi construcţia democraţiei (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Teantative Conclusions about Uncertain Democracies, 1986). A doua nu se poate atinge fără democratizare.
Capacitatea militară este în creştere, dar contează mai puţin cine este cel mai înarmat, cât forţa de distrugere, care este enormă de fiecare parte. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită, nici măcar luată sub control. Nuclee de conflict major nu lipsesc.
În administraţie, suntem în situaţia în care statele au înclinat, chiar respectând jurisdicţia clasică (Hans Kelsen), spre trecerea deciziilor din consultarea democratică în atributele conducerilor. Decizionismul (Carl Schmitt) s-a răspândit, mai nou el se revendică din „complexitate” (Luhmann), dar chestiunea legitimării a intrat în avanscenă, cel puţin în drept şi teoriile politicii. Aplicarea electronicii şi informaticii au vulnerabilizat frontierele vieţii private. Aceasta nu mai poate, obiectiv, să păstreze intimitatea, încât depinde de competiţia între tehnologie, care extinde supravegherea persoanelor şi legislaţie – ultima redută a apărării vieţii private (Eric Schmidt, Jarel Cohen, The New Digital Era. Reshaping the Future of People, Nations and Business, 2014). Coordonarea în sistemul mondial are nevoie de negocieri noi. O nouă migraţie a popoarelor are loc pe nesimţite, iar, cel mai recent, în valurile ei se ascund jihadiştii diferitelor cauze.
În cultură, câştigă recunoaștere conceptul cuprinzător al culturii: cultură este şi literatură şi tehnologie avansată şi sistem de drept şi justiţie şi dezbatere publică şi reflexivitate şi artă, religie şi filosofie. Înțeles profund, multiculturalismul, ca soluţie strategică, rămâne în vigoare.
Pe scenă urcă venerabila cultură a Chinei, cu limba vorbită de două miliarde de oameni, istoria cea mai lungă, prezenţa pe glob cea mai extinsă şi cu inovaţie impozantă. Asistăm la declinul pregătirii profesionale în Europa (Alan Greenspan, The Age of Turbulence, 2005). Deşi proiecte ca PISA şi Bologna puteau fi salutare, aplicarea acestora a intrat în cadrele strâmte ale neoliberalismului, care le-a redus anvergura. Nu doar nevoia de religie, ci şi împărtăşirea religiei cunosc o recrudescenţă, care rămâne ambiguă, cât timp terorismul vrea să o exploateze. Perspectivele instituţionalizării creştinismului în China (David Aikman, Jesus in Beijing, 2016) antrenează consecinţe în întreaga lume.
Putem anticipa că istoria ce vine va fi una în care economia va orienta decizii politice, științele vor avea impact crescând, forța militară va avea o mare pondere. Lumea va fi una în care democrația se va apăra greu în conflictele extinse și în care va continua „cotitura culturală” a lumii civilizate, ce face din cultură sursa primă a dezvoltării. Dar fiecare dintre aceste subsisteme va juca un rol ireductibil. Ca urmare, la o descriere precisă a lumii ce vine, rezultă mai curînd o geometrie variabilă, cu deplasări continue de planuri, în care problemele dintr-un subsistem se vor prezenta în hainele altuia. Într-un moment sau altul, unul sau altul dintre subsisteme va juca, însă, rolul decisiv, încât o generalizare pentru orice timp nu mai este posibilă.
9. Uniunea Europeană între supraputeri
Lumea în care s-a intrat în 2010 este o lume a reafirmării națiunilor, în care supraputerile au cel mai mare impact asupra evenimentelor și, în bună măsură, controlul acestora. Vom trăi în lumea unei geometrii variabile a relațiilor dintre țări, dependentă de supraputeri (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017), în care vor trebui luate decizii.
Din punct de vedere economic, Statele Unite ale Americii vor fi în continuare avangarda tehnologică, cel mai căutat partener și cu cea mai considerabilă capacitate de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce întrețin cea mai susținută dinamică în societate – principii care combină individualismul cu democrația, într-un chip care, așa cum știm de la Max Weber, nu poate fi repetat. America dispune de acumulări unice, care-i conferă întâietatea. Nu demult, s-a evocat justificat rolul proeminent al universităților de prim plan (Fareed Zacharia, The Post-American World, 2012) în a asigura vigoarea societății americane.
Mai mult ca oricînd, Statele Unite au deplasat mari cantități de dolari în exterior și etalează, după 2007, nevoi de creditare. America rămâne însă terenul valorificării cu înalt randament a investițiilor, cel mai atrăgător pentru capital ventures. Dinamica investițiilor străine în economia americană este un indicator.
China este de câțiva ani nu numai țara care s-a schimbat cel mai mult, dar și țara care a schimbat cel mai mult lumea. Ea a devenit în 2009 cel mai mare exportator dintre țări. China are nevoie însă de resurse de materii prime și energie peste ceea ce deține între frontiere. Ea are nevoie de piețe de desfacere, după ce a revenit recent în poziția de cel mai mare producător al lumii. Nu este de mirare că prezența investițiilor, personalului, inițiativelor chineze în dezvoltarea din țările Africii este doar în urma Americii, că în Europa și în cele două Americi capitalul și băncile chineze se consolidează neîncetat. China luptă cu ameliorarea indicatorului producției pe cap de locuitor și, desigur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Ea procedează acum la consolidarea pieței interne, prin mărirea consumului, ceea ce va avea repercusiuni pe întregul glob. Faptul că fiecare al cincilea om pe Pămînt este chinez și că o populație tot mai pregătită acționează pentru modernizare are implicații enorme în lumea ce vine.
SUA nu pot fi egalate în viitorul apropiat ca forță economică, dar ca volum al producției secondează în acest moment China, ambele desprinzându-se ca supraputeri economice. Ocuparea forței de muncă de dimensiuni incomparabile – peste 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia – conferă Chinei perspective aparte în mișcarea economiei mondiale.
Celor două supraputeri economice li se alătură Uniunea Europeană, ca cel mai mare exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparitățile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluții pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi. Răsăritul Europei a rămas o problemă nerezolvată, căci emigrația fără precedent a populației din România, Bulgaria și alte țări nu este soluția propriu-zisă. A devenit clar că, așa cum înșiși avocații privatizărilor (Jeffrey D.Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare defitivamente la miseria dal pianetta, 2005, pp.140-157) au subliniat, aplicarea „terapiei de șoc” fără investiții ce asigură competitivitate nu are cum să dea rezultate în timp real. În Europa Centrală, țări precum Ungaria și Polonia caută mai nou rezolvări pe cont propriu pentru energie și finanțare. Uniunea Europeană are nevoie evidentă de renunțarea la austeritate, de democratizare și debirocratizare și, de la început, de noi criterii de selecție a personalului decident, de inovație instituțională.
Educația înregistrează azi cea mai spectaculoasă dezvoltare în China. SUA au, în continuare, cel mai puternic sistem – cel puțin prin performanțele în cercetarea științifică, înnoirea tehnologică, forța specializărilor, randament în producție. China a trecut cu uimitoare iuțeală de la o țară lovită de iliterație, la o țară care are abandon școlar procentual mai mic decât unele țări europene (România, de pildă). China opera deja în 2015 cu peste 33 milioane de studenți, peste 22 milioane de elevi la școli vocaționale, cu 290 milioane de oameni în formare continuă, cu o populație de licențiați de 145 milioane și cu o deschidere fără rețineri față de soluțiile educaționale moderne. Perspectiva de a deveni „The World’s Leading Human Ressources Power” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011, pp.80-94) este apropiată. Europa are de rezolvat ieșirea din erorile datorate aplicării neoliberale a programelor PISA și Bologna (vezi Julian Nida-Rümelin, Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten, 2015) pentru a-și putea repune în valoare atuurile propriei educații, care i-a conferit altădată întâietatea.
Aceeași repoziționare se petrece în știință și tehnologie. SUA (cu 1,5 milioane) și China (cu 1,9 milioane) erau țările care aveau deja în 2009 peste un milion de cercetători cuprinși în Research and Development. Educați în știință și tehnologie la nivel universitar erau 20 de milioane de persoane în China și 17 milioane în SUA. Ca producție de cercetări, China a trecut în 2008 înaintea Angliei, Germaniei și Japoniei, devenind a doua forță a lumii, în vreme ce distanța de SUA s-a mișcorat de la 9,5 ori în 2000, la 4,3 în 2007. În 2007, China a depășit Japonia la efectivul de computere în funcțiune și a redus la 3,2 ori distanța de SUA. Cu peste 300 de milioane de conectați la Internet, China a trecut pe primul loc.
Din punct de vedere militar, SUA și Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, cu capacități incomparabile de intervenție și descurajare. Dar, de la un anumit nivel, compararea capacităților nu mai are relevanță practică, capacitățile de lovire fiind devastatoare. China urcă rapid prin articularea flotei navale (cu portavioane și submarine nucleare), a aviației (incluzînd nave spațiale și sateliți) și a armelor celor mai perfecționate de acțiune la distanță. Recent, China a intrat în cursa fabricării de avioane de mare capacitate. Franța și Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenții la un rol global.
O problemă care a apărut se referă la schimbarea purtării războiului. Poți avea armele cele mai sofisticate, fără să poți anihila atacatorul, care se strecoară prin aglomerații urbane, rețele informaționale și bancare și, pe deasupra, este gata să moară într-o explozie nimicitoare. Așa stând lucrurile, se dezvoltă rapid controalele – controale ale rețelelor bancare, ale rețelelor de comunicație, ale mobilităților. Serviciile secrete au căpătat astfel un ascendent în societățile de azi. Sub acest aspect, supraputerile au avans, dar Germania, Israel, Marea Britanie, Franța au, de asemenea, calibru.
Din punct de vedere politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influență în lume. Îi asigură această poziție soliditatea verificată a instituțiilor democratice, participarea la încheierea războaielor mondiale și a altor conflicte de pe glob, preeminența lor economică, militară și culturală, capacitatea de autoînnoire.
Însă China, cu programul schimbărilor instituționale odată cu restructurarea economiei – cum însăși Hillary Clinton (Hard Choices, 2014) a sesizat – atrage țări care au angajat propria dezvoltare. Deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din cele mai bune experiențe, ocuparea unei forțe de muncă de dimensiuni fără egal, contactele cu diferite țări (500 de milioane de turiști chinezi vizitează alte țări în cam fiecare patru ani), însușirea limbilor străine (analize franceze spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigură propulsia celei mai populate țări. În plus, diplomația „armoniei” are atracție certă.
Prin resursele de care dispune și prin tradiție, Rusia întreține întinse relații pe glob și caută să atragă prin diplomația „echilibrului”. Și alte țări atrag resurse naturale prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice și calitatea vieții, mai nou, prin deschiderea înțeleaptă față de imigranți (Germania), tradiții intelectuale (Franța), diplomația exersată (Anglia), know how (Israel), chiar dacă nu afișează ambiții cuprinzătoare.
Nu este posibilă o economie puternică fără piață ca regulator. Nu este posibilă o economie de piață fără democrație, chiar dacă din economia de piață nu rezultă neapărat democrație. Democratizarea nu este facultativă. Se observă că statele occidentale operează cu democrație liberală și stat național puternic. Țările satelit operează cu democrație liberală, dar statele rămân în unele cazuri fragile.
Rusia actuală a adoptat „the third way”, între autoritarismul tradiției ruse și democratizarea occidentală (Richard Sakwa, Putin. Russia’s Choice, 2008). După anii dificili care au precedat formarea Federației Ruse, revin în prim plan reintegrarea societății în jurul „unității naționale, patriotismului și guvernului central puternic” și, cu aceasta, articularea unei puteri de stat solide (Steven Lee Myers. Putin - der neue Zar. Seine Politik – Sein Russland, 2016, p.231-232), ce respinge „dictatura” și „totalitarismul”, dar vrea să se plaseze deasupra democrației liberale.
China de astăzi păstrează ideea „democrației cu caracteristici chineze”, dar consideră că „și dacă are caracteristici chineze, democrația nu poate fi separată de alegeri și competiție. Democrația consultativă este, desigur, foarte importantă, dar consultarea nu este echivalentă cu excluderea alegerilor” (Yu Keping, How to Achieve Orderly Democracy, în „Beijing News”, 13 iulie 2014). China îmbrățișează programatic „echilibrul” dintre „democrație și domnia legii”, „consultare și egalitate”, „participare și ordine”, „eficiență și justiție”, „drepturi individuale și drepturi publie” ca parte a „dezvoltării democratice”.
Diferențierea democrațiilor este, în orice caz, o trăsătură evidentă a lumii actuale. Acesată diferențiere este prelucrată mai mult sau mai puțin polemic în relațiile internaționale de astăzi. Democrația – cum a arătat elocvent Norberto Bobbio (Il futuro della democrazia, 1995) are, desigur, criterii minimale, încât relativizarea de odinioară nu va mai avea trecere.
Trei chestiuni nu permit relativizarea. În primul rând, nu orice democrație este compatibilă cu dezvoltarea. Oportun, Joseph Stiglitz (La globalizzazione e suoi oppositori, 2002) a argumentat că nu dau rezultate, în condițiile globalizării, nici guvernele „debile” și nici cele „invadante”. În al doilea rând, guvernanța și guvernarea nu se lasă substituite una de alta. Fără a fi încadrată de guvernare democratică, guvernanța dizolvă democrația (vezi A. Marga, Guvernanță și guvernare, Un viraj al democrației?, Compania, București, 2013). În sfârșit, în al treilea rând, democrația liberală dă ea însăși rezultate numai dacă presupune meritocrația. Cum se observă în multe cazuri de astăzi, personalul selectat în mod improvizat, la limită corupt sau ajuns în funcții prin accidentele istoriei, slăbește și cea mai liberală democrație.
Cei care se opun democrației sau o instrumentează nu sunt neglijabili, nici ca număr și nici ca forță. Ca și altădată, unii „aleși” subminează democrația. Istoria ne oferă suficiente exemple pentru a putea spune că democrația nu învinge niciodată pentru totdeauna, că democrația presupune democrați care o întrețin. Triumfurile ei sunt atunci când este practicată nu doar ca tehnică de alegere periodică a reprezentanților, ci ca „formă de viață” (John Dewey).
Cultura euroamericană își valorifică în continuare avantajele care au adus-o în centrul culturii umanității – orientarea spre „viața bună”, spre adevăr verificat în experiență, spre viață socială încadrată de norme universale, spre comunicare, spre performanțe. Dar pentru prima oară în istorie, cultura euro-americană întâlnește o cultură – pe cea chineză – de o magnitudine neobișnuită, cu a doua limbă vorbită pe glob și cu înfăptuiri competitive.
Cultura chineză este răspândită astăzi, între altele, de o rețea de institute Confucius fără egal ca amploare și organizare. În 2015, în rețeaua Hanban operau 475 de Confucius Institutes amplasate pe glob, 851 de clase Confucius, în 126 de țări, iar peste 100.000 de specialiști chinezi asistau activitățile. În fiecare moment, peste un milion de studenți din alte țări învață limba chineză. Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor, dintre culturile popoarelor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrunde în educația generală din tot mai multe locuri ale lumii.
Uniunea Europeană deține un capital de valori ce sunt, prin tradiție, cele mai atrăgătoare. Ceea ce-i compune specificul nu are importanță doar istorică, ci rămâne reper al umanității. Dar „criza imigranților”, cu tragediile ei, a arătat din nou că lucrurile nu sunt în ordine în revendicarea apartenenței creștine a Europei. Nu faptul că Europa se preocupă de propria apărare este aici alarmant, cât lipsa uimitoare a unei coordonări înțelepte.
Se adâncește din nou scindarea produsă în secolul al XIX-lea dintre apărătorii drepturilor omului și aspiranții la schimbări în societate. Cele două au trecut în mâini diferite. Recunoscute tot mai larg în epoca postbelică, drepturile omului au devenit, juridic vorbind, fundament al democrațiilor de astăzi, iar schimbările din societate tind să le asume.
O discuție s-a deschis în SUA și Germania cu privire la repunerea în legătură a democrației cu meritocrația. S-a argumentat (Stefan Halper, The Beijing Consensus, 2010) că, în condițiile infirmării prognozei triumfului general al democrației liberale și a „sfârșitului istoriei” (prezise de Francis Fukuyama), forma de conducere meritocratică propusă de confucianism va trebui luată în serios. S-a ajuns la a contrapune conducerea „meritocratică” – adică recrutată după competență și capacitate de decizie politică – conducerii recrutate în funcție de bugetele campaniilor electorale și marketizare (vezi Daniel A. Bell „China and Democracy”, în Christian Science Monitor, 24.12.2012). Cu încă un pas (Helmut Willke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014) s-a tras concluzia că democrația are de revăzut capacitatea strategică și capacitatea de învățare sistemică. Punerea în comunicare a modelelor democrației intră astfel la ordinea zilei.
Europa unită înfruntă o problemă neașteptată privind recunoașterea. Bunăoară, cercetările americane semnalează faptul că realizarea instituțională a Europei progresează prea lent (Glyn Morgan, The Idea of an European Superstate, 2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu Sui, China in a Changing World, 2015), se văd Germania, Franța, Anglia, Italia, dar nu se vede destul Uniunea Europeană. Din punctul de vedere israelian, Europa nu s-a despărțit destul de trecutul ei (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel, Nietzsche and the Jews, 1996), încât este obstacolată din interior.
Este limpede că, „jocul lumii” fiind decis în acest moment economic, politic și militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei, pe care au teoretizat-o Helmut Schmidt sau Henry Kissinger. SUA, China și Rusia sunt acum în față atunci când este vorba de aranjamente strategico-militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, ca întreg, neavând politică externă elaborată și nici armată proprie, va conta intermitent. Germania sau Anglia sau Franța vor înclina balanța soluțiilor, iar Polonia, Italia și Spania nu pot fi ignorate.
Cum se vor raporta cele trei supraputeri una la alta în zonele de atingere directă? Cum se vor raporta în spațiul global?
Dosarul raportului la frontiere s-a schimbat. În 1973, Statele Unite au putut fructifica voința de profilare a Chinei, căci izbucniseră nu numai conflictul ambițiilor ideologice între Uniunea Sovietică și China, ci și divergențe la frontieră. Acum, peisajul arată diferit. Chinezii spun că Tratatul în vigoare între cele două țări asigură „bună vecinătate, prietenie și cooperare” și favorizează „relații model pentru mari puteri” (Yu Sui, op.cit, pp.309-312). În schimb, în Marea Chinei de Sud, SUA și China au o problemă, pe care Hillary Clinton nu a ocolit-o: China vrea să recupereze insule, iar SUA sunt legate prin tratate cu țările din regiune, care se tem de anvergura Chinei. Pe de altă parte, extinderea spre Răsărit a NATO este resimțită de Rusia ca intrare pe centura propriei securități, iar China o privește ca manifestare a ceea ce critică – „hegemonismul”.
Din asemenea fricțiuni pot rezulta diferite scenarii pentru anii ce vin. Mai probabil mi se pare, în pofida polemicii ocazionale, scenariul negocierilor. China are nevoie de calm în exterior pentru a-și asigura ridicate ritmuri economice și dezvoltarea instituțională. Rusia are nevoie de timp pentru a-și moderniza industria și a-și reface statutul. SUA vor să evite coalizări internaționale care să favorizeze, fie și indirect, terorismul și alte amenințări. De aceea, atingerile directe ale celor trei pot afecta într-un moment sau altul, dar nu vor modifica interacțiunea globală.
Supraputerile au de abordat ordinea actuală a lumii. SUA apără o „ordine a lumii” înscrisă în tratate, dar ar vrea ca Rusia să o accepte, iar China să pună umărul la apărarea ei. Rusia nu acceptă ordinea existentă, socotind că o dezavantajează, dar nu are puterea de a forța decizia, chiar dacă aspirația ei stăruitoare rămâne discuția directă cu SUA. China a separat politica externă de rivalități ale viziunilor și respinge „lumea unipolară”, dar nu trece sub tăcere faptul că fără susținerea SUA nu este posibilă „o nouă ordine mondială”.
Supraputerea care va reuși să mobilizeze aliați în spațiul global va prevala. Germania urcă treptat la statutul de supraputere. Vor fi importante, pe lângă țările deja amintite, Japonia, India, Turcia, Brazilia, Africa de Sud, Polonia, țări care recâștigă sau câștigă, în premieră, rang de puteri. Poziția lor va cântări greu în balanță. La acestea se vor adăuga Kazahstanul, Azerbaidjanul, Egiptul, Iranul, Arabia Saudită și Nigeria, care vor influența evenimentele.
Nu vor fi victorii unilaterale durabile în spațiul în care se decide ordinea lumii. În definitiv, creșterea populației a adus pretutindeni pe scenă generații noi, ale căror opțiuni rămân încă deschise. Pe de altă parte, aspirația spre altceva este răspândită în generațiile active astăzi, dar împreună cu precauția. Forța de a schimba stările de lucruri este distribuită. Cel mai probabil, va fi o lume ce va invoca multilateralismul, o lume agitată, dar fără ciocniri la nivelul supraputerilor. Fiecare știe bine că se câștigă prea puțin din astfel de ciocniri.
În zielel noastre se caută articularea unei noi abordări americane – alternativă la ceea ce a reprezentat George W. Bush: unipolarism, unilateralism și interpretarea relațiilor internaționale ca aplicare a neoliberalismului, dar și la politica de „containement”, aplicată de Barack Obama. China își prezintă teoria „noului tip de supraputere” și strategia „win-win” , ca parte a „visului chinez (Chinese dream)”, cu care a început să obișnuiască lumea (vezi Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011). Rusia extinde cooperarea cu China pe scena globală și caută să ducă mai departe înțelegerile de la Soci (2015) dintre Rusia și SUA.
10. Scenarii de rezolvare a problemelor
Teza mea este aceea că, peste toate, Uniunea Europeană actuală are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în precaritatea soluțiilor proprii și în erori. Acestea nu sunt nici mici și nici puține. Ele pretind acum luciditate, competență și acțiune.
Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează și mai mult țările care pierd specialiști. „Capitalismul de caravană“ și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt din capul locului contraproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de mulți ani. Liberalitatea s-a rupt de meritocrație. Nu se mai fac analize responsabile, iar derapajele autoritariste din unele țări sunt flatate, în loc să li se spună pe nume.
Nu numai că așteptatul “sfârșit al istoriei” nu a avut loc, dar schimbarea lumii nu se oprește nicidecum. Presiunile la democratizare (Pierre Mannent, La Raison des nations, 2006), reprofilarea internațională a Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor“ (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017) și, mai presus de orice, imperativul redeschiderii spre creație (Roger Bootle, The Trouble with Europe, 2016) nu se lasă escamotate.
Cu puține excepții, propunerile cele mai radicale și noi în materie de alternative sunt de fapt negative. Unii istorici irlandezi vorbesc despre „euroexit”, ca și cum, dacă s-ar izola zona euro de restul țărilor europene, nu s-ar întoarce vechea Europă a conflictelor. Nu este soluție nici reducerea Uniunii Europene la o piață comună, căci disparitățile de dezvoltare și tensiunile revin, iar Europa nu-și poate valorifica atuurile istorice. Nu este soluție transformarea unor țări în simple piețe de desfacere invocând neoliberalismul, căci se antrenează declinul democrației, cu toate consecințele nefaste.
Uniunea Europeană rămâne un proiect superior alternativelor sale, dar este acum la o răscruce. Ea nu poate face față dificultăților și neajunsurilor fără inovație instituțională care să convertească principiul subsidiarității și democrația în forme de viață. Noile maladii europene – a „postdemocrației“ (Colin Crouch) sau a „autoritarismului post-democratic” (Habermas) – pregătesc crize.
Din aceste rațiuni, nu dogmatizarea unei realități pe cale de schimbare, ci luciditatea și deschiderea sunt de cultivat. Mai cu seamă că nemulțumirile urcă la decidenți. După prim-ministrul al Marii Britanii, oficiali de cel mai înalt rang din Cehia, Polonia, Ungaria, Italia, Franța cer o schimbare de direcție. Istorici germani socotesc încheiat narativul postbelic al unificării (Andreas Wirsching), iar „exit-ul” este deja în gura actorilor politici, nu doar în campanii electorale.
În multe țări există oameni interesați să-și mențină pozițiile obținute în aparatele birocratice sau în economia darwiniană ce au ocupat Uniunea Europeană. Ei nu văd decât două alternative: fie plierea fără discuție la organizarea actuală a Uniunii Europene, fie regresul în naționalismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene existente, care este de fapt alternativa veritabilă, fiind incomparabil mai bună, ei nu o mai iau în calcul.
Spus direct, Uniunea Europeană nu se mai poate apăra decât schimbând organizarea ei actuală prin democratizare. Nu are suport teama reflexă de restabilire a identităților naționale, a statului național, câtă vreme procedurile sunt democratice și valorile orientatoare, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale.
În mod interesant, acest punct de vedere revine recent în scrierile celor mai importanți economiști din Europa. Iar dacă economiștii resimt nevoia democratizării, ne dăm seama cât de acut se resimte nevoia acesteia printre ceilalți cetățeni.
De curând, economistul de frunte care este Thomas Piketty, împreună cu colaboratorii, a dat un diagnostic deloc ezitant situației și a propus primii pași ai democratizării acesteia. Premisa este aici aceea că în Uniunea Europeană funcționează tainic un „guvern” fără legitimare, compus, în ultimă instanță, din miniștrii de finanțe ai euro-zonei și diverși birocrați. Aceștia operează în afara Tratatului european, în afara Parlamentului european și fără răspunderi față de parlamentele naționale. „Puternicul și, în același timp, intangibilul guvern al euro-zonei s-a dezvoltat efectiv în unghiul mort al posibilităților de control politic, care este o gaură neagră a democrației” (Thomas Piketty et al., Pour un traité de démocratisation de l’Europe, 2017, p.9). Nimeni nu controlează de fapt ceea ce se decide la nivelul „executivului” european – nici Parlamentul european, nici parlamentele naționale. Iar crizele sunt o consecință implacabilă.
Așa stând lucrurile, problema crucială a Europei este revenirea la „democrația reprezentativă” – cel puțin în eurozonă. Nu va fi destul să se restabilească și să se lărgească funcțiile Parlamentului european, ci va trebui repus în discuție întregul „proiect european”. „Pe acest drum, care ar putea fi foarte lung, se află crearea unui Parlament al eurozonei pentru o luptă politică și culturală ce duce departe, către o democratizare a <proiectului european> și o reorientare a politicii ce se întreprinde în numele său” (p.13). Un „tratat pentru democratizarea conducerii eurozonei”, care are în centru „condiționalitatea democratizării”, ca parte a Tratatului de bază, va trebui semnat. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine!
Parlamentul european va fi primul afectat de reorganizare. Se va forma „Adunarea Parlamentară a Eurozonei”. Ea se va compune, patru cincimi, din membri ai parlamentelor naționale conform distribuției politice dinăuntrul fiecăruia și procedurii de stabilire pe care fiecare parlament o decide, iar o cincime din membri ai Parlamentului european. Delegații parlamentelor țărilor care nu sunt în eurozonă vor putea participa în calitate de invitați la lucrările adunării. Alte state se vor putea atașa „tratatului pentru democratizarea conducerii eurozonei” pe măsură ce se integrează acesteia.
Este tot mai evident, pentru mințile lucide, că spectrul soluțiilor pentru Europa actuală se îngustează. Thomas Piketty și colaboratorii săi își asumă acest fapt. De exemplu, așteptarea ca din organizarea actuală și instituțiile existente să vină prevenirea de crize este utopică.
Nici așteptarea ca Europa să se profileze când SUA, Rusia sau China ar întâmpina dificultăți, nu dă rezultate. Europa poate înfrunta timpul doar pe propriile performanțe economice, sociale, politice, culturale. Timpul cere, din nou, pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai puțin decât democratizarea, luată la propriu, lasă Europa pe cursul crizelor.
Din modelările pe care le putem face rezultă o seamă de consecinţe pentru reflecţie. Sintetizez câteva.
Prima este lărgirea perspectivei. Istoria nu s-a oprit nici în dreptul Reich-ului, nici al victoriei comunismului, nici al neoliberalismului. Istoria nu se sfârşeşte, căci nu soluţiile trecutului vor prevala în fapt, oricare vor fi rezistenţele, ci cele ale unui viitor deschis.
A doua consecință este consolidarea autonomiei ştiinţei, filosofiei, religiei, care nu trebuie să ne împiedice să recunoaştem nevoia cooperării lor pentru a avea soluţii la problemele de azi. Fiecare va avea nevoie de celelalte.
A treia consecință este apariţia de şanse pentru noi viziuni. Schönberg spunea că, într-o bucată muzicală, ideea este mai importantă decât stilul, iar astăzi nu putem să nu-i dăm dreptate. Este vorba de ideea ce se iveşte din găsirea de sine. „Mon jeu est a moi”, a spus Constantin Brâncuşi, dându-ne astfel cheia nu doar pentru înţelegerea operei sale (vezi Sorana Georgescu-Gorjan, Aşa grăit-a Brâncuşi. Ainsi parlait Brâncusi. Thus Spoke Brâncusi, 2011), ci şi pentru poziţionare în faţa lumii.
A patra consecință constă din reactualizarea „filosofiei vieţii publice” într-o lume în care viaţa fiecăruia depinde de decizii ce se iau în instituţii. Nu avem a aștepta soluții nici de la conducători providențiali, nici de la subiecți în format mare, nici de la asistența externă, nici de la altcineva. Nimeni nu poate înlocui ceea ce au de făcut cetățenii respectivi.
Uniunea Europeană va fi sub presiunea reorganizării (vezi Jochen Bittner, So nicht Europa!, 2010). Ea va căuta să valorifice avantajele considerabile prin formula federală (vezi Anthony Giddens, Turbulent and Mighty Continent, 2014). În orice caz, fără o profundă reorganizare pe direcția democratizării, soarta Uniunii Europene va fi periclitată.
Un refren însoțește reflecțiile geopolitice din ultima decadă. Potrivit acestuia, după ce, în 1989, revenise în prima linie, Europa unită ar fi trecut în linia secundă a decidenților în lumea de astăzi.
Nu altcineva decât fostul cancelar al Germaniei, Helmut Schmidt (vezi Die Mächte der Zukunft, 2006), atrăgea atenția că atâta vreme cât nu-și elaborează o politică externă, Uniunea Europeană nu are cum să joace un rol internațional major. Uniunea Europeană nu a realizat obiectivul „Strategiei de la Lisabona” de a deveni cea mai competitivă organizare a lumii și nu-i rămâne decât să urmeze ciclurile economiei mondiale (Alan Greenspan, L’Era della turbolenza, 2007). În fapt, Europa a pierdut întâietatea în educație și are mult de făcut pentru a mai putea concura Statele Unite. În Europa, pericolul nu este recesiunea, ci o „recesiune fără sfârșit” (Hakim El Karoui, Reinventer l’Occident, 2010), care își are sursa într-o îndatorare publică enormă, la care nu s-a găsit rezolvare. Asia a trecut în poziția de „pivot” al politicii americane (Hillary Clinton, Hard Choices, 2014) și rămâne astfel.
Nu este vorba însă numai de opinii, ci și de fapte. De pildă, „primăvara arabă” a surprins autoritățile europene, care nu bănuiau ce se petrece la Tunis, la Tripoli sau la Cairo. „Conflictul sirian” a arătat neputința de a duce la capăt o soluție. „Criza ucrainiană” a fost gestionată greoi, încât nici astăzi nu se întrevede o soluție. Nu există curajul de a vedea în față realitatea din Orientul Mijlociu – cu amenințările unor grupuscule ce caută acces la cele mai sofisticate armamente și falsifică manifest istoria regiunii. La evenimentele din Africa, participarea europeană este mai mult reactivă, după ce ani de zile presa din capitalele africane a acuzat ONG-urile europene că storc resursele. Nu mai vorbim de Asia de Sud-Est sau America de Sud, unde Europa intervine după ce alții au luat deja inițiativa.
11. De la statul de drept la statul drept
Un articol al revistei Der Spiegel (14 august 2020) a pus întrebarea profundă: Stat de drept sau stat drept? O întrebare cum nu se poate mai actuală.
În ultimii ani, oricine a putut sesiza invocarea insistentă a „statului de drept” de la nivelul Comisiei Europene. Opinia ar fi lăudabilă, dacă ar fi însoțită de înțelegerea statului de drept ca fapt juridic, ce constă în respectarea drepturilor și libertăților constituționale. Numai că unii înțeleg statul de drept mai curând ca politică a cuiva, nu ca aplicare a dreptului ce nu depinde de partide și persoane. De altfel, și acuzarea că unii nu ar fi în ordine cu statul de drept nu s-a bazat, până azi, pe vreo analiză a funcționării statului ca stat, care ar fi, desigur, binevenită.
Efectul acestei înțelegeri falsificatoare a situațiilor este încălcarea sistematică din unele state – în ultimii ani în numele luat în deșert al independenței justiției, a drepturilor și libertăților cetățenilor. S-a și uitat că în constituțiile de după 1990 s-a prevăzut „stat de drept democratic” – nu doar „stat de drept”, pe care, în felul lor, l-au avut și unele dictaturi! Mai nou, în pandemie, urgența sanitară unii o convertesc în urgență politică și militară și în restrângerea democrației. În loc să fie stat de drept, la propriu, statul a devenit astfel instrument de creare de voievozi, de distrugere a alternativelor, străin de necazurile cetățenilor.
Oricum, de la importanța „statului de drept democratic” pentru o viață demnă de om și de la această istorie ar fi de plecat în a evalua situația din timpul nostru. Am în vedere trei șiruri de fapte.
Primul este acela că, odată cu intervențiile Curții de la Karlsruhe și ale altor juriști europeni, a devenit clar că, luat în serios, statul de drept nu este instrumentul cuiva ajuns să decidă în stat. Nicio persoană juridică, indiferent de poziție, nu este mai „îndreptățită” decât alta să facă evaluări în materie de drept.
De aceea, nu Carl Schmitt, care, știm bine, a subordonat statul de drept decidenților de circumstanță, ci John Rawls, care l-a conceput ca expresie a contractului democratic, ar trebui să conteze. Altfel, nu se ajunge la democrație, ci la forme pervertite de „democrații cu conducător (Führer)”, cum se vede în țări în care au înviat „șeful de stat” sau „postdemocrația”.
Al doilea șir de fapte ține de împrejurarea că în Uniunea Europeană se simte nevoia de soluții noi. Se poate discuta starea justiției dintr-o țară sau alta, dar ne facem iluzii considerând că optica actuală a Comisiei Europene este ultimul cuvânt. Pe bună dreptate, jurnaliști germani, britanici, polonezi și maghiari, dar și români, au pus întrebări dificile birocrației comunitare. Acestei optici îi lipsesc în ultimii ani buna informare asupra țărilor, obiectivitatea și clarificarea, care este inevitabil conceptuală. Cea mai profilată personalitate filosofică a lumii actuale, Jürgen Habermas, care a făcut din drept temelia viziunii asupra Europei, observa că „politica se face de râs dacă ea moralizează, în loc să se bizuie pe dreptul legiuitorului democratic, care este obligatoriu” (Zur Verfassung Europas. Ein Essay,2011, p.99). Doar acest drept este de fapt legitim.
Orice om cu capul pe umeri este pentru desăvârșita independență a justiției. Numai că până la independența judecării mai este un drum lung. În fapt, nu se ajunge la independența judecării cu justițiari desemnați nu de instanțe publice, ci de actori politici (guverne, președinți, etc.), care sunt obedienți. Nu se ajunge nici cu justițari pregătiți sumar, care rezultă azi din programe de studii lacunare.
Sunt, firește, și justițiari care știu măsura lucrurilor, dar mulți nu o știu. În zilele noastre se și vede din nou că unii au dat sentințe la ordin, iar, peste ani, mărturisesc că au fost forțați. Mulți tratează instanța de judecată ca pe o proprietate, iar decizia ca pe ceva la latitudinea lor. Nu se înțelege că decizia în justiție poate fi justă numai împreună cu calea pe care s-a obținut.
Cu realismul cunoscut, Der Spiegel ne spune că suntem într-o situație inconfortabilă. Și are dreptate. Doar că statul de drept existent nu are cum să fie finalul istoriei, căci este al unor grupuri cu interese și vederi particulare. Interesul public a rămas departe și se cere restabilit.
Este clar că globalizarea, medicina bazată pe genetica actuală și digitalizarea antrenează schimbări. Dar, înțelese în profunzime, ele nu cer, în nici un fel, lichidarea persoanei, a familiei tradiționale, a pluralismului politic, a democrației, a cadrului național, în fond, a umanității din oameni. Bine înțeleasă, lărgirea drepturilor și libertăților oamenilor vizează de fapt cadre instituționale.
Cum se poate face față presiunilor de azi la instrumentalizare? Opinia mea este aceea că numai prin scoaterea statului de drept din confruntarea politică și democratizarea acestuia. Nimeni nu este protector al statului de drept mai mult decât altul și fiecare are drepturi ca oricare altul.
12. Democratizarea ca soluție
Nu se poate ocoli adevărul că Uniunea Europeană și-a pierdut din relevanță nu doar din motive de politică externă și de apărare. Ea a pierdut datorită stagnării în care a intrat politica ei internă. Înainte de a dobândi o nouă pondere externă, Uniunea Europeană are nevoie de o schimbare internă – o reorganizare pe direcția democratizării.
Despre ce este vorba? Toate analizele europene ale societăților europene de astăzi – dincolo de lirismul gol al unor minți anacronice, de optimismul de serviciu al birocrației și de propaganda pentru naivi a decidenților – dau diagnoze alarmante. Aproape toate semnalează că s-a apucat pe un drum închis. Aceste diagnoze – oricum le-am privi – spun ceva despre viața oamenilor.
Din nefericire, s-a ajuns la formalism instituțional chiar în Uniunea Europeană. Aceasta fiindcă, de mai bine de zece ani, prea puțini s-au mai interesat de fond, adică de spațiul de afirmare pozitivă a cetățenilor. În fapt, în fața situației date, „stânga” a rămas perplexă, iar vederile „dreptei” sunt de scurtă respirație, controversa politică fiind la prea mare distanță de nevoile cetățenilor (Armin Nasehi, Die letzte Stunde der Wahrheit, 2015).
În orice caz, nu „stilul de viață” asigurat de politici de securitate socială (cum acuză grăbit Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisisi of Global Power, 2012) este vulnerabilitatea Europei. Problema este inclusivitatea și productivitatea Europei unite, iar aceasta nu se mai poate rezolva fără reforme instituționale și un nou angajament al europenilor înșiși.
Patru probleme concrete vor trebui deschise și abordate cu idei noi în Uniunea Europeană: problema relaționării cu autoritățile bruxelleze; problema birocrației, problema calificării personalului și problema alegerilor.
Într-o țară sau alta, schimbările democratice pot fi mai rapide sau mai lente. Dar nici autarhismul și nici presiunea externă nu au dus și nu pot duce la democratizare. Democratizarea o pot face cetățenii țării respective. De aceea, democratizarea și statul de drept democratic presupun nu acțiunea unor grupuri ce se dau ca reprezentative, dar se reprezintă doar pe sine, ci autodeterminarea cetățenilor.
Volumul atins de birocrație în Uniunea Europeană ne îndreptățește să ne întrebăm: nu cumva problema europeană prin excelență nu este de fapt „statul social”, cum crede grăbit dreapta improvizată a ultimului deceniu, ci birocratizarea? Nu cumva mari resurse ale Uniunii Europene sunt înghițite efectiv de o birocrație sufocantă? Nu cumva chiar birocrația îndreaptă ascuțișul ofensivei spre orice altceva sau spre competitorii din afară, pentru a nu fi deranjată?
Ne așteptăm ca de la Bruxelles să vină soluții de politici comune ale țărilor Uniunii Europene care să fie mai clarvăzătoare decât cele pe care o țară le poate da. Așteptarea este, însă, confirmată prea rar. Motivele sunt la îndemână. Un istoric (Tony Judt, Postwar. A History of Europe since 1945, 2005, p.796) observa judicios că Europa actuală este sediul unor cruciale dezbateri relative la situația lumii, dar autoritățile nu se interesează de ele. Deciziile europene se iau ignorând argumentele mai profunde.
Politica este înțeleasă mai curând ca luptă pentru poziții ale persoanelor și partidelor decât ca realizare a unor proiecte comunitare. Politicianul este văzut mai mult ca actor într-o selecție darwiniană decât ca servant al interesului public. Mai grav, țările trimit la Bruxelles, cu notabile excepții, garnituri de personal de mâna a doua, a treia sau a șaptea (până la recordul ce constă în a trimite soții, fiice, prietene, protejați etc.!). Nu cumva se trăiește deja ceea ce câțiva gânditori europeni de prim plan anticipau – faptul că elita instituționalizată a Europei nu mai are anvergura profesională, civică și morală de altădată? Nu cumva în frunte ajung șefi, poate unii manageri, dar prea puțini lideri, iar șefii înșiși răspândesc impresia eronată că nu există alternative?
În Uniunea Europeană alegerile libere se desfășoară pe baza procedurilor democratice. Dar ceea ce iese deocamdată din acestea este nemulțumitor: Europa pierde în relevanță globală, crizele – financiare, economice, de administrare, de creativitate, de motivație – o copleșesc, iar tot mai mulți oameni se retrag în viața lor privată. Apatia devine împovărătoare într-o epocă în care de participarea covârșitoarei părți a cetățenilor depinde competitivitatea generală și, în fond, securitatea. Nu ar trebui, oare, să observăm ce este în spatele apatiei din unele țări? Nu cumva, dincolo de toate, ar trebui să punem în discuție felul în care sunt înțelese alegerile?
Este vorba, practic, de a face distincția între „semnificația funcțională” a alegerii – aceea de a-i da unei majorități șansa deciziei mai bune și de a trimite pe altcineva în opoziție – și „semnificația deliberativă” – aceea de a prelua voința celui care alege și de a o include în decizie. Alegerile nu se fac – cum, din nefericire, s-a creat impresia – doar pentru a stabili reprezentanți care apoi să nu mai fie deranjați. Va trebui să se facă din „semnificația deliberativă” a votului ceva care să-i preocupe pe democrați, tocmai pentru a scoate alegerile din simplul ritual în care riscă să se transforme. Numai în felul acesta cercul decidenților, ce are deja tendința de a se închide în sine, poate căpăta oxigen, iar apatia păguboasă ce-l înconjoară va scădea. Relevanța globală a Europei depinde de vitalitatea democrației ei. Dar democrația este numai atunci viguroasă când alegătorul este încredințat că votul său se regăsește în voința generală.