Emil Constantinescu: Laudatio pentru Bill Clinton, premiat la Berlin

Democrația, libertatea și supraviețuirea umanității sunt temele majore care reunesc la Berlin, în zilele de 18 și 19 martie 2025, peste 200 de personalități din întreaga lume – șefi de stat și lideri politici marcanți, laureați ai Premiului Nobel, creatori ai Inteligenței Artificiale, filosofi și artiști – în cadrul „Forumului mondial privind viitorul democrației, tehnologiei și umanității”.

„Gala Democrației”, organizată în cadrul Forumului, l-a onorat în acest an pe președintele american Bill Clinton, considerat „Omul păcii în secolul 20”pentru încheierea războaielor din Bosnia, Kosovo, Iugoslavia, Irlanda de Nord, Israel/Palestina și Timorul de Est. Și, totodată, l-a onorat pe cel invitat să rostească o Laudatio la decernarea acestui premiu: Emil Constantinescu, președintele României 1996-2000 și președintele Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, recunoscut pentru eforturile sale neobosite, după încheierea mandatului prezidențial, de a institui o „Cultură a Păcii prin educație”.

 

 

„Pax Americana era văzută de popoarele din fostele dictaturi comuniste ca un garant al libertății lor”

Suntem astăzi împreună pentru a celebra o mare personalitate a istoriei recente: președintele William Jefferson Clinton. O personalitate care întrunește în mod fericit calitățile:

• • • • Unui intelectual educat în mediile universitare de elită Georgetown, Yale, Oxford,
      • Unui lider vizionar care a promovat concepte originale în relațiile internaționale precum „Parteneriatul pentru pace” care a adus pacea în Estul Europei, după secole de conflicte sângeroase sau de „crime împotriva umanității”, care a creat cadrul legal al răspunderii pentru moartea a zeci de milioane de oameni în dictaturile comuniste,
      • Unui om de stat capabil să ia decizii potrivite la momentul potrivit în situații de criză, cum a fost „Acordul de la Dayton”
      • Dar, mai presus de toate, neafectat de declinul de putere, un om care poate avea îndoieli, care poate înțelege greșelile celorlalți, ca și pe cele personale, care știe să asculte, să-i înțeleagă pe ceilalți, să dea dovadă de compasiune pentru victimele abuzurilor de oriunde ar veni ele.

Discursurile și cărțile sale sunt documente importante pentru înțelegerea istoriei scrise. Mai există și o „istorie trăită” de cei contemporani cu el, pe care doresc să o împărtășesc cu dumneavoastră ca un supraviețuitor al acelor timpuri dar și ca o datorie față de primii lideri democratici din Europa de Est care acum nu mai sunt printre noi.

În viața conducătorilor care au marcat istoria popoarelor există un mod diferit de a trata relația dintre Putere și Destin. Ea face distincția dintre dictatorii care instaurează opresiunea și provoacă războaie și liderii democratici care cultivă buna înțelegere între oameni și sunt făcătorii de pace.

Destinul a făcut ca un tânăr din Arkansas să ajungă președintele SUA într-un moment de ruptură a istoriei: prăbușirea din interior, pe cale pașnică, a imperiului sovietic, încheierea Războiului Rece și lărgirea spațiului libertății. Un moment în care milioane de oameni din Europa de Est și Asia Centrală au devenit din obiecte ale istoriei subiecte ale istoriei.

După două milenii de la Pax Romana a lui Cezar Augustus se instaura Pax Americana. Într-o lume devenită unipolară, o putere uriașă se afla sub controlul președintelui SUA. Cum o va gestiona tânărul președinte?

Spre deosebire de Pax Romana construită de un regim imperial prin supunerea adversarilor pe cale militară, Pax Americana era văzută de popoarele din fostele dictaturi comuniste ca un garant al libertății lor. Va folosi președintele SUA acest nou context istoric pentru sporirea și permanentizarea puterii sale sau pentru împlinirea speranțelor celor care credeau în idealul unei Păci Universale bazată pe adevăr și dreptate?

Pentru mine a fost și un pariu personal. În 1994, cu doi ani înainte de a fi ales președinte al României, fusesem invitat la Mic Dejun cu Rugăciune organizat de Congresul SUA. În discursul său, președintele Clinton vorbise cu o neașteptată smerenie de singura putere care se află deasupra noastră, indiferent de numele pe care în diferite confesiuni religioase îl dăm lui Dumnezeu. Din sutele de participanți au fost aleși șase invitați pentru o întâlnire personală cu președintele Clinton și soția sa: un indian hindus și un pakistanez musulman, un sârb ortodox și un croat catolic, un ungur reformat și un român ortodox. Am avut ocazia să-l privesc în ochi și să-i strâng mâna. Mi-am dat seama că este un om care spune ce crede și face ce a spus. Am mizat pe conștiința sa personală și pe talentul său de a o transfera în conștiința colectivă, de a se folosi de forța instituțiilor care reprezintă un tip superior de organizare socială – civilizația democratică occidentală.

Deși lumea unipolară din ultimul deceniu al secolului XX a devenit rapid, după 11 septembrie 2001, multipolară cu periferie anarhică erodată de proliferarea terorismului, crize interne, regionale și mondiale repetate care au resuscitat tentația populației spre violențe și regimuri autoritare, inițiativele de transformare a conflictelor violente în cooperare pașnică ale președintelui Clinton vor rămâne un reper.

Președintele Clinton este unul din acei conducători rari din istoria lumii care și-au folosit Puterea pentru a-și transforma Destinul în Misiune. Misiunea de a se pune în slujba Umanității. În acest caz, Puterea nu mai este legată de considerente financiare sau combinații politice, ci de credința în valorile morale fundamentale.

William Jefferson Clinton a rămas și după terminarea mandatului său prezidențial un apărător neobosit al drepturilor cetățenilor, un activist devotat al acțiunilor umanitare, un făcător de pace acceptat datorită respectului pe care și l-a câștigat de-a lungul vieții.

Lumea de astăzi are nevoie de el și îi urăm sănătate și succes în toate întreprinderile sale viitoare.

Emil Constantinescu
18 martie 2025

 

 

„Am tratat pe toată lumea cu respect”

Sunt de părere că foștii președinți n-ar trebui onorați; cred că job-ul în sine e o onoare suficientă. Dar nu pot să spun că nu-mi face plăcere. Așadar, vă mulțumesc pentru această onoare.

Vă invit să o luăm la pas pe cărările memoriei. Vă mulțumesc și pentru recunoștința pe care i-ați arătat-o lui Hillary. Suntem pe cale să sărbătorim, dacă apuc luna octombrie, cincizeci de ani de căsătorie.  Când am început, toți prietenii noștri au crezut că ea făcuse o greșeală teribilă. Și au crezut că s-a dus până la capătul pământului, într-un loc de care nimeni nu mai auzise, doar ca să-și piardă vremea. Dar sunt foarte mândru de ea, cred că am dus o viață frumoasă împreună, și că, de fapt, cea mai importantă parte a căsniciei noastre rezidă în viața fiicei noastre Chelsea, în nepoții noștri, și în minunatul meu ginere.

Nu vreau să mă întind prea mult, dar vreau, totuși, să spun câteva lucruri. Înainte de toate, doresc să vă mulțumesc tuturor celor care ați fost onorați aici, în această seară. Și vă rog să vă gândiți la faptul că, dacă încerci îndeajuns de tare să faci lucruri importante, vei fi criticat și vei și eșua, din când în când. Nimeni nu reușește de fiecare dată.

Încă mă mai trezesc în toiul nopții, după atâția ani, gândindu-mă cu dor la Yitzhak Rabin, și întrebându-mă ce aș fi putut face mai mult ca pacea aceea să dăinuie. Iată ce știu: am încercat, și, după cum ați spus, cred că multe dintre lucrurile pe care le-am făcut, au meritat făcute. În primii patru ani după ce mi-am terminat mandatul, rata mortalității în Israel era de trei ori mai mare decât în cei opt ani în care am slujit și am lucrat pentru pace. De la an la an, a ajuns de șase ori mai mare, atât în rândurile evreilor cât și ai musulmanilor, palestinienilor și israeliților. Aici e o lecție de învățat. E mai bine să încerci, și să dai greș, decât să stai deoparte, fără să faci diferența. Încă mă mai gândesc la asta.

Nu trece o săptămână în care să nu îmi fie dor de Nelson Mandela, de prietenul meu, Seamus Heeney, și de toți aceia cu care am lucrat de-a lungul timpului. L-am iubit pe președintele Havel al Cehoslovaciei. El a sprijinit puternic expansiunea NATO, și eu, întorcându-mă la Praga nu cu mult timp în urmă, am primit un saxofon, făcut de o companie care i-a succedat aceleia care îmi mai făcuse un saxofon în timpul vizitei mele din 1995. Așadar, acum am două. Și Havel glumea că, uneori, nu poți prevedea lucrurile bune care reies din cele mai mari dificultăți. Eu sunt anticomunist, dar, în vremea Pactului de la Varșovia, când totul era planificat, desemnaseră Republica Cehă ca unic producător de saxofoane pentru toate ansamblurile muzicale militare. Și el mi-a spus: Acum, trebuie să fac lucrurile să meargă în sectorul privat. Așa că mi-a dat un saxofon cu logo-ul firmei pe el, și mi-a spus că se așteaptă ca eu să cânt la el în public, ca să promovez Praga. Multe lucruri amuzante se petrec pe parcurs, chiar și atunci când dai greș.

Așadar, iată la ce aș dori să vă gândiți în această seară. Mai întâi, mi-a plăcut foarte mult ce ați spus despre importanța probelor, rațiunii și adevărului. Însă, și mă gândesc tot timpul la asta, în 2018, Hillary și cu mine am mers în Hawaii împreună cu familia noastră, în special pentru a fi aproape de nepoții noștri și de prietenii de familie. Ne-am alocat o zi să vizităm telescoapele de pe vârful Insulei Mari și am putut privi prin telescop galaxia Andromeda. Mi s-a părut fascinantă. Și mi-am spus: iată-ne, aici, pe acest minuscul fir de praf, într-un univers în continuă expansiune care deja are miliarde de galaxii, nu de planete. Și este în expansiune. Când am ieșit din telescoape era foarte frig, oamenii de știință care erau acolo cu noi ne-au dat niște cafea și ciocolată caldă, și i-am întrebat: „Aveți niște argumente, sau diferențe de opinie, despre probabilitatea existenței vieții pe alte planete?” Mi-au răspuns: „O, da! Imense!” „Păi, cât de imense?” „Păi, domnule președinte, unii dintre noi cred că este 85% probabil, iar ceilalți 95%” Și mi-au spus că, deoarece universul are 14 miliarde de ani, și, știți, sunt atâtea galaxii, e un număr uriaș. Dar, e o diferență infimă”. M-am întrebat atunci: Ce naiba facem? De ce suntem oameni mici, bătându-ne între noi, estimându-ne diferențele majore ca și cum ar fi cu atât mai importante. Ce e în neregulă cu noi? Suntem tranzitorii. Universul are 14 miliarde de ani, planeta are 4 miliarde, sunt atâtea lucruri care se petrec, și mari, și mici. Când bunul doctor Sinclair va descoperi cum să putem trăi până la 150 de ani, fără ca tinerii să spună, „ce bine arătați pentru cineva de vârsta voastră!” - urăsc frază asta - majoritatea veninului cu care ne împroșcăm reciproc ne va părea drept cel mai nesemnificativ lucru. 

Când dumneavoastră treceați în revistă ce am încercat noi să facem în Balcani, în Irlanda de Nord, în alte locuri, lucrul care a însemnat cel mai mult pentru mine, și pentru care nu pot să îmi asum niciun merit, este că ați spus că am tratat pe toată lumea cu respect. Și aceasta a însemnat enorm pentru mine, pentru că așa am fost crescut să fac. Dacă mama mea, fie ea binecuvântată, ar mai fi fost în viață, iar eu, președinte, și aș fi vorbit despre alții la fel cum o fac unii oameni care mânuiesc puterea politică astăzi, păi, m-ar fi biciuit, în public, pentru asta. Și vă rog să vă gândiți și la acest lucru.

Într-o noapte, stăteam sub un copac uriaș, în Sri Lanka, la o cină cu toate oficialitățile înalte, pentru că fusese un tsunami teribil acolo și eu împreună cu primul președinte Bush, eram acolo să ajutăm. Stăteam cu un bărbat foarte chipeș, cu părul grizonant, care era liderul Tigrilor din Tamil - o grupare pe care noi o trecusem pe lista terorii -, așezat cu mine la masă. Președintele Bush stătea cu liderul opoziției budiste și discutam cum aveam să reconstruim. Iar domnul acesta s-a uitat la mine, și a spus: „Știți, n-ați vrut niciodată să mă scoateți de pe lista terorii. Dar vă simpatizez oricum.” L-am întrebat: „De ce?”  Și mi-a răspuns: „Pentru că am văzut că vă pasă de discriminarea religioasă, că vă pasă de problemele cu care ne confruntăm.” Și m-am gândit: Dumnezeule! Asta era ceea ce voiam ca omenirea să creadă și despre America.

Suntem aici pentru puțin timp. Viața curge pe lângă noi. Și, dacă am învățat ceva, noi, toți cei de aici în această seară, e că nu este doar malefic, crud și, uneori, fatal să abuzezi de putere. Este și prostesc. Avem atât de multe încă de făcut, dar trebuie să le facem împreună.

Acum câțiva ani, mi-am pierdut la vârsta de 90 de ani un bun prieten, Wilson, care era, probabil, cel mai renumit formicolog din istoria Americii. Era din Alabama, fusese la MIT, și a fost prima persoană care m-a învățat, întâi prin cărțile sale și, ulterior, după ce l-am cunoscut, că greutatea combinată a tuturor furnicilor de pe Pământ o excede pe aceea a întregii omeniri. Iată un mic adevăr pentru dumneavoastră. Așadar, Wilson a scris o carte, numită „The Social Conquest of Earth” (Cucerirea socială a pământului), în care scria: „Ce am învățat este că toate dovezile istorice arată că cele mai reziliente patru specii din istoria Pământului sunt furnicile, termitele, albinele și oamenii”. Și a mai spus: „Ce e interesant este că furnicile, termitele și albinele, în măsura în care putem ști, nu sunt conștiente de sine. Ele au evoluat să fie reziliente prin obiceiuri de cooperare. Oamenii au cel mai mare avantaj, și cel mai mare handicap. Ei dețin conștiența, dar și conștiința. Conștiența îi face mai aroganți, iar conștiința îi întoarce de marginea prăpastiei înainte de a fi prea târziu. Așadar, credem că suntem mai deștepți decât suntem cu adevărat, și continuăm să jucăm aceste jocuri prostuțe. Distrugem specii întregi cu cea mai mare viteză din ultimii zece mii de ani. Suntem pregătiți să înfruntăm consecințele, sau ne comportăm de parcă ele nu ar exista?

Chiar dacă își petrecuse toți acești ani avertizând oamenii despre aceste lucruri, Wilson a pariat pe faptul că cea care ne va arăta drumul spre casă este conștiința noastră. Vă rog să vă gândiți la asta în seara aceasta. Gândiți-vă la toți oamenii minunați care au vorbit despre viețile pe care le-au trăit; toți acești oameni care și-au riscat propriile vieți, și la cât de repede trece viața... Și gândiți-vă și la planeta noastră. Cum naiba de am ajuns așa norocoși? Cine mai există în Univers? Unde sunt? Și când îi vom găsi? Între timp, nu ar trebui să facem mai mult pentru a coopera, și să definim interrelaționările noastre în termeni incluzivi, pozitivi, nu în termeni negativi ce dezbină? Aceasta este ceea ce oamenii trebuie să învețe. Dacă reușim să ne însușim această unică lecție, pe tot globul, și să ne tratăm unii pe alții cu mai mare decență și cu o mai mare grijă, toate celelalte vor deveni doar o muzică de fundal. Și ce frumoasă melodie va fi!

Bill Clinton
18 martie 2025

 

 

 

Părinții fondatori ai Parteneriatului Strategic România–SUA, Emil Constantinescu și Bill Clinton, la „Forumul mondial privind viitorul democrației, tehnologiei și umanității”

Într-un climat politic și diplomatic fragil și plin de incertitudini, „Forumul mondial privind viitorul democrației, tehnologiei și umanității”, organizat la Berlin în zilele de 18 și 19 martie 2025, l-a onorat pe Bill Clinton, preşedintele SUA 1993–2001, pentru contribuţia sa la instaurarea păcii în timpul mandatului său în zone „fierbinți” de pe glob. Emil Constantinescu, președintele României 1996–2000, recunoscut pentru eforturile sale neobosite, după încheierea mandatului prezidențial, de a institui o „Cultură a Păcii prin educație” a fost invitat să rostească Laudatio la decernarea premiului „Omul păcii secolului 20”, conferit preşedintelui Clinton.

Președintele Bill Clinton și președintele Emil Constantinescu sunt legați de o prietenie care durează de peste 30 de ani. Colaborarea lor în timpul mandatelor prezidențiale a schimbat destinul României, odată cu lansarea Parteneriatului Strategic România-SUA, la 11 iulie 1997, în Piața Universității din București.