În parteneriat cu Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului și Fundația Română pentru Democrație, Biblioteca Academiei Române organizează, la 6 iulie 2022, conferința Parteneriatul Strategic România- SUA: 25. Garanție de securitate pentru România în mileniul 3, cu participarea protagoniștilor acestui moment istoric, a cercetătorilor din domeniul istoriei recente, a analiștilor politicii externe românești, dar și a publicului larg interesat.
Perioada 1996-2000 marcată de lansarea, la 11 iulie 1997, a Parteneriatului strategic cu SUA, unica super-putere mondială de la acel moment, a generat o profundă transformare a societății românești, în plan politic, militar, de securitate, economic, juridic, civic și cultural, care s-a materializat în integrarea deplină a României în structurile euro-atlantice.
6 iulie 2022, ora 10.00, Biblioteca Academiei Române
Programul conferinței
Amfitrion
Prof. dr. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române, directorul Bibliotecii Academiei Române
Cuvânt de deschidere
Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române
Invitat special: Mircea Geoană, secretar-general adjunct al NATO (mesaj înregistrat)
Key-note speech: Emil Constantinescu, președintele României 1996-2000
Partea I. Protagoniștii evenimentului istoric
10.00 – 12.30
Drumul spre recunoașterea României ca o democrație consolidată
Victor Ciorbea, prim-ministru (1996-1997)
Mugur Isărescu, prim-ministru (1999-2000), mesaj
Petre Roman, președintele Senatului (1996-1999), Ministrul Afacerilor Externe (1999-2000)
Adrian Severin, Ministrul Afacerilor Externe (1996-1997) - mesaj înregistrat
Nicolae Constantinescu, consilier prezidențial (1996-1997), consulul României la Los Angeles
Vlad Nistor, consilier de stat, șeful Protocolului Prezidențial (1998-2000), mesaj înregistrat
Dezvoltarea capabilităților militare
Gen. Constantin Degeratu, Șeful Statului Major al Armatei (1996-1999), consilier prezidențial pentru apărare, securitate națională și ordine publică (2000)
Racordarea comunității de informații românești la cerințele NATO
Costin Georgescu, director al Serviciului Român de Informații (1997-2000)
Cătălin Harnagea, director al Serviciului de Informații Externe (1997-2000)
Nașterea economiei de piață funcționale
Călin Popescu-Tăriceanu, ministrul Industriei și Comerțului (1996-1997), prim-ministru 2004-2008
Daniel Dăianu, ministrul Finanțelor (1997-1998)
Alexandru Athanasiu, ministrul Muncii și Protecției Sociale (1996-1999)
Valentin Ionescu, ministrul Privatizării (1997-1998)
Instaurarea statului de drept
Gavril Dejeu, ministrul Afacerilor Interne (1996-1999)
Valeriu Stoica, ministrul Justiției (1996-2000) - mesaj înregistrat
Mircea Criste, procuror-general al României - mesaj înregistrat
Reforma educației
Virgil Petrescu, ministrul Educației Naționale (1996-1997)
Remus Pricopie, Consiliul de Administrație al Comisiei Fulbright România-SUA, ministrul Educației (2012-2014)
Impactul civic al Parteneriatului strategic
Sandra Pralong, consilier al Președintelui României (1997-2000)
Alexandru Șerban, director Casa NATO (2000-2004)
O mărturie a ambasadorului SUA în România
James Rosapepe (1998-2001)
Vernisajul expoziției
Însemnele prieteniei româno-americane în arhiva prezidențială. Corespondență diplomatică 1996-2000
12.30 Pauză de cafea
Partea a II-a. Parteneriatul strategic în istoria recentă
13.30 – 15.00
Viziunea istorică, viziunea politologilor
Dinu Zamfirescu, președinte de onoare al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, membru al Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității
Mihai Răzvan Ungureanu, prim-ministru 2012, director Serviciul de Informații Externe (2007-2012; 2015-2016), ministrul Afacerilor Externe (2004-2007), secretar de stat, Ministerul Afacerilor Externe (1998-2000) - mesaj înregistrat
Adrian Cioroianu, prof. univ. dr. Facultatea de Istorie, UB, manager al Bibliotecii Naționale a României, Ministrul Afacerilor Externe (2007-2008)
Mihail E. Ionescu, prof.univ.dr. Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Constantin Hlihor, prof.univ.dr. Universitatea Națională de Apărare „Carol I”
Florin Abraham, reprezentant al României în Comitetul de Coordonare al Rețelei Europene Memorie și Solidaritate
Radu Carp, director general al Institutului Diplomatic Român, Ministerul Afacerilor Externe (2010-2012), director al Departamentului de Politici Publice, Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti
Q&A
Parteneriatul Strategic România-SUA • 25 de ani de la lansare
Nicolae Noica – Mesaj din partea lui Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, la conferința „Parteneriatul strategic România-SUA: 25”
Parteneriatul strategic România-SUA – perfectat de președinții Emil Constantinescu și Bill Clinton în 1997 – reprezintă o piatră de hotar în istoria țării noastre și marchează o mărturie eclatantă a vocației noastre occidentale, a opțiunii noastre istorice de abolire a dominației impuse de Răsărit asupra noastră. Între timp, spectrul luminos al „lumii libere” de odinioară s-a mai întunecat sub anumite aspecte, dar, în aceeași măsură, Răsăritul a devenit tot mai impertinent și mai agresiv, amenințând nu doar România și țările din jurul său, ci și pacea întregii lumi. Între timp, s-au acumulat alte dovezi care arată cât de înțeleaptă a fost această opțiune și cât de important este scutul sub care ne-am așezat acum un sfert de secol și pe care l-am fortificat între timp prin aderarea la NATO și UE. Felicitări protagoniștilor de atunci, care au făcut arhitectura unei lumi mai bune și succes deplin lucrărilor acestei conferințe aniversare, menite să atragă atenția asupra viitorului României și al Planetei.
Invitat special: Mircea Geoană, secretar-general adjunct al NATO (mesaj înregistrat)
Key-note speech: Emil Constantinescu, președintele României 1996-2000
Victor Ciorbea, prim-ministru (1996-1997)
Lucian Croitoru, președintele FPS (1997-1998), Ministrul Privatizării (1998) – Mesaj din partea lui Mugur Isărescu, prim-ministru (1999-2000)
Petre Roman, președintele Senatului (1996-1999), Ministrul Afacerilor Externe (1999-2000)
Iulian Chifu, consilier al prim-ministrului Nicolae Ciucă la conferința „Parteneriatul strategic România-SUA: 25”
Mesaj din partea lui Adrian Severin, Ministrul Afacerilor Externe (1996-1997), la conferința „Parteneriatul strategic România-SUA: 25”
Nicolae Constantinescu, consilier prezidențial (1996-1997), consulul României la Los Angeles, la conferința „Parteneriatul strategic România-SUA: 25”
Mesaj din partea lui Vlad Nistor, consilier de stat, șeful Protocolului Prezidențial (1998-2000)
Mesaj din partea lui Victor Babiuc, Ministrul Apărării Naționale 1996-2000
Domnule președinte Emil Constantinescu,
Stimați colegi,
Victor Babiuc
Ministrul Apărării Naționale 1996-2000
Consider importantă și utilă întâlnirea noastră de astăzi; este nu numai plăcut să ne reamintim evenimente politice la care am participat împreună acum un sfert de secol, în calitate de actori ai, probabil, celei mai importante guvernări a întregii perioade postcomuniste; este important și util să le reamintim și celor care au trăit în acele vremuri, dar, mai ales cred, că este important să le prezentăm generațiilor mai tinere, inclusiv rolul special pe care l-a avut guvernarea 1996-2000 pentru postcomunismul românesc. Este o nouă ocazie de meditație asupra destinului istoric al României.
Situația României la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut nu era de invidiat, nici pe plan intern și, cu atât mai puțin în plan internațional. Societatea românească se afla în plin proces de degradare economică și socială, ca urmare a dezechilibrelor financiare și a inflației, a pierderii masive a piețelor interne și internaționale de către industria românească și a distrugerii infrastructurii fostei agriculturi socialiste în urma privatizării cooperativelor agricole (CAP-uri). Privatizarea, considerată a fi singura soluție pentru reconstruirea economiei românești ca economie de piață liberă și sustenabilă, era blocată din lipsă de capital intern, dar și de lipsa condițiilor necesare atragerii capitalului străin. România nu putea opri procesele de degradare internă și de construcție a unei noi societăți, pentru că nu avea resursele necesare. Și nu le avea, din cauza situației dificile în care se afla statul român în relațiile sale internaționale, adică a lipsei de încredere a elitelor politice, financiare și economice occidentale în elita politică românească al cărei lider era Ion Iliescu. Aveau, în schimb, încredere în cele trei importante partide politice ale opoziției: CDR, PD și UDMR. În 1996 devenise deja clar, inclusiv românilor, că fără o înlocuire a guvernării PDSR cu o guvernare condusă de CDR, perspectivele României de a se integra în structurile politice, economice și de securitate ale Occidentului dezvoltat erau minime. Chiar și o importantă victorie internațională a guvernării PDSR din perioada 1992-1996 – re-acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate de către SUA României – nu a avut loc decât după ce președintele CDR, Emil Constantinescu, a acceptat să semneze alături de Ion Iliescu o scrisoare adresată de România Congresului SUA în care se solicita acordarea clauzei.
Victoria președintelui CDR în alegerile prezidențiale din noiembrie 1996 a produs o cotitură radicală în relațiile dintre România și Occident și în postcomunismul românesc, cotitură justificată de programul politic al noii guvernări, întemeiat pe sistemul de valori al democrației liberale. Am făcut parte din această guvernare de la începutul ei, în decembrie 1996. Ca ministru al Apărării până în martie 2000, am fost, totodată, membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și am avut prilejul să fiu în contact cu cele mai importante și dificile probleme ale guvernării: acelea care puteau afecta securitatea țării, stabilitatea guvernării și continuitatea programului de reformă în toate domeniile vieții economice și sociale ale României. Au fost patru ani extrem de dificili, în principal pe plan intern. În ultimul deceniu de guvernare comunistă, urmați de șase ani ai unei guvernări de centru-stânga (FSN/PDSR), România acumulase dezechilibre structurale majore în economie, în societate și în relațiile sale internaționale. De aceea, administrația Emil Constantinescu a declanșat un vast program de reforme economice, sociale și în relațiile internaționale menite să pregătească România pentru viitoarea sa integrare în structurile Occidentului. A fost greu și, pe alocuri dur, dar până la urmă succesul acestui program a fost consacrat la nivel internațional prin decizia Consiliului European de a începe negocierile (Helsinki, decembrie 1998) de aderare a României la UE. A fost, probabil, cea mai importantă cotitură care a avut loc în întreaga istorie a României – primul pas pe drumul care scotea țara noastră din periferia continentului european pentru a o așeza în interiorul celei mai dezvoltate regiuni a lumii – regiunea Nord-Atlantică.
Au fost și factori care au permis acest succes. Cel mai important a fost încrederea populației că noua guvernare este capabilă să ducă România în UE și NATO. Asta a permis guvernării să negocieze cu sindicatele, cu societatea civilă și cu opinia publică sprijinul pentru reformele pe care le preconiza, precum și acceptarea noii ordini sociale și politice ce se contura. Esențială a fost și susținerea politică a UE, a SUA și a NATO pentru programul de reforme. În primul rând, pentru legitimarea guvernării și a membrilor săi; în al doilea rând, pentru susținerea de către instituțiile financiare internaționale (FMI, Banca Mondială, BERD) a nevoilor de finanțare ale reformelor economice și, mai ales pentru încurajarea marelui capital internațional să investească în România (investiții fără de care vastul proces de privatizare era puțin probabil să reușească). Nu în ultimul rând, a contat faptul că opoziția de stânga a fost convinsă să susțină măcar parțial programul de reforme. Criticându-l, desigur, capitalizând electoral nemulțumirile sociale pe care consecințele negative ale reformelor economice le-au avut asupra populației, dar obligând, în același timp, următoarea guvernare de stânga să continue programul de reforme inițiat de noi.
În ceea ce mă privește, ca ministru al Apărării am avut un foarte dificil program de reforme și de depășit câteva momente critice. Cel mai dificil și mai important a fost, desigur, programul de restructurare a armatei, pentru a o transforma dintr-o armată construită pe baza filosofiei participării întregului popor la apărarea patriei, într-o armată profesionistă – condiție indispensabilă folosirii unui armament superior tehnic celui avut anterior în dotare – de circa trei ori mai mică și compatibilă cu standardele militare ale NATO. Ceea ce însemna, practic, schimbarea a tot: de la teoria militară, doctrină și regulamente, la organizare, recrutare, pregătire, specializare, relația cu societatea și relațiile internaționale și, nu în ultimul rând, la dotări. Procesul începuse încă din momentul aderării României la Parteneriatul pentru Pace al NATO, dar schimbările aveau loc relativ lent din cauza multiplelor probleme pe care la întâmpinam și a bugetului restrictiv. Și, nu în ultimul rând, din cauza lipsei unei perspective politice clare de aderare la NATO (la întâlnirea la nivel înalt a NATO de la Madrid din 1997, România nu a fost invitată să adere).
Dintre momentele critice o să amintesc aici doar două, ambele având loc în 1999: mineriada din ianuarie și intervenția NATO în Iugoslavia din martie-iunie. Unii dintre dumneavoastră cred că își amintesc că în urma programului de închidere a minelor din Valea Jiului, imediat după revelionul din 1999, circa 15.000 de mineri, susținuți de populația din Valea Jiului și din Oltenia, au început un marș spre capitală și, după ce au destrămat pe parcurs trupele de intervenție ale Ministerului de Interne, au pus în pericol Bucureștiul, stabilitatea guvernamentală și regimul politic democratic din România. În condițiile stării de urgență declarate de președintele României, am ordonat armatei să blocheze avansul minerilor pentru ca guvernul să poată negocia cu aceștia o soluție politică. Momentul critic a constat în faptul că, în cazul în care minerii ar fi atacat armata, aceasta ar fi fost nevoită să riposteze – ceea ce, în loc să rezolve criza, ar fi amplificat-o. Au fost decizii riscante, luate de președintele României împreună cu guvernul, dar criza a fost rezolvată înainte de a lua o întorsătură dramatică.
Intervenția NATO în Iugoslavia a necesitat un alt tip de „mers pe sârmă”, de data asta la nivel internațional, întrucât NATO a solicitat utilizarea spațiului terestru și aerian al României pentru forțele sale aeriene, ceea ce România a acceptat, iar Rusia a dorit acces liber în spațiul aerian al României, ceea ce România nu a acceptat. Dar decizia privind utilizarea spațiului terestru și aerian al României de către forțele NATO putea fi considerată de Iugoslavia ca o agresiune a țării noastre. A fost o decizie riscantă, la care am participat, și care s-a dovedit corectă, căci a contribuit cinci ani mai târziu la accesul României la NATO (2004).
Privind în urmă la acei ani, consider că România de astăzi este, în mare măsură, rezultatul valorilor și reformelor politice promovate de guvern în perioada 1997-2000 și mă simt mândru că am făcut parte din acel guvern. Chiar dacă nu am fost perfecți – nici nu cred că se putea – și în ciuda faptului că au existat și erori, iar unele schimbări se puteau face mai repede și mai bine, am deschis împreună un drum nou pentru România. Drum care până atunci era de dorit, dar improbabil, iar noi am arătat că este posibil. Am fost actorii unui timp unic, prin care am prefigurat viitorul României.
05.07.2022
