Ana Blandiana
De ani și ani, de câte ori, visând, încercam să-mi imaginez ce va fi de făcut în ipotetica zi în care vom fi în sfârșit liberi, răspunsul la care ajungeam era mereu, aproape obsedant, același: prima noastră obligație, atunci când vom putea spune adevarul, va fi aceea de a ne analiza fără milă, pentru a descoperi nu numai cum a fost posibil să trăim ceea ce am trăit, dar și în ce măsură suntem noi înșine vinovați de suferințele noastre. Pentru că, întotdeauna, mai important decât a cunoaște marele vinovat aflat în afara noastră – și care, de altfel se vedea limpede și ca sistem politic, și ca persoană fizică – mi se părea să aflăm ce înspăimântător resort ascuns în noi înșine, sau care, dintre trăsăturile noastre de caracter au făcut cu putință dominația atât de nestânjenită a răului, au ajutat forțe obscure să se înscăuneze deasupra noastră și în noi. Așa cum o vedeam atunci, ca din adâncul fără speranță al unei fântâni, improbabila rază a zilei de azi îmi apărea amenințată nu de cosmica noapte care urma oricum să se termine cândva, ci de întunericul care ar mai fi putut îzvorî în continuare din miezul pământului.
Nu altfel îmi apar înlănțuite lucrurile acum, când tot mai multe voci dornice de confort spiritual și mai obosite după trei luni de libertate decât după cinci decenii de teroare – protestează vital împotriva ideii că ar mai exista și alți vinovați decât cei din primele ore pedepsiți, împotriva ideii că am putea fi noi înșine de ceva vinovați, împotriva norilor masochiști ai nemulțumirii și analizei de sine care ne-ar putea umbri noul viitor luminos. Dar nu trebuie să fii doctor pentru a ști că o rană din care nu a fost curățată fără milă ultima urmă de infecție – indiferent cât de dureroasă ar fi această operație - se va infecta din nou: nu trebuie să fi arhitect pentru a ști că nu se poate construi temelia unei case noi până nu a fost curățat în profunzime terenul, până nu au fost distruse pivnițele și subternele vechilor clădiri. Lumea de mâine nu poate fi înălțată pe gunoaie camuflate savant și reziduuri ascunse în flori, sănătatea de mâine nu se poate obține acoperind cu fard paloarea obrajilor și cu parfumuri duhoarea cangrenei.
De aceea, curățenia, purificarea, exorcizarea trebuie să fie generale și adânci, de aceea e necesară o sinceritată plină de cruzime îndreptată de fiecare din noi împotriva sinelui său, chiar dacă pentru a analiza și mărturisi totul vom avea nevoie – noi, cei adulți și responsabili - de mai mult eroism decât au avut nevoie adolescenții pentru a muri în piețe. Trebuie să fim conștienți că istoria însăși este cea care ne cere acest efort, fără de care revoluția ar putea să fi fost în zadar.”Păcat, păcat de sângele vărsat”, dacă noi nu putem fi în stare să explicăm de ce a trebuit să ajungem la vărsarea lui și ce gest al nostru mai vechi – din nefericire, nefăcut – l-ar fi putut împiedica să se verse.
Aș vrea să fiu înțeleasă bine: nu pledez pentru răzbunare (care nu ar face, de altfel, decât să dea naștere unor alte și alte răzbunări de sens contrar), ci pentru adevăr. Nu atât vinovăția inconștientă, cât macularea tăinuită mi se par primejdioase. Am conviețuit timp prea îndelungat cu minciuna și falsul pentru ca marea lor apropiere să nu ne fi marcat într-un fel, și chiar luptând împotriva lor (orice trântă înghînă o îmbrățișare!) le-am atins, iar polenul lor otrăvitor ne-a intrat în plămâni și în piele. Suntem victime, fără îndoială victime, dar niște victime murdărite, profanate de promiscuitatea intimității cu cei ce ne chinuiau. Singurul fel de a ne salva din degradanta ambiguitate a condiției noastre de supraviețuitori este să nu ascundem nimic, să recunoaștem și să mărturisim totul, să tăiem în noi înșine până la os, să nu îndepărtăm de la noi acest pahar, să acceptăm până la capăt calvarul pentru a face învierea posibilă.
Am avut orbitoarea naivitate să sper că însângeratul Crăciun ne-a născut definitiv curați pentru o nouă viață. Dar tot ce s-a întâmplat de atunci mă obligă să-mi aduc aminte că de la Crăciun la Paște urcă - până la Golgota – drumul inițiatic, legând nașterea fără de păcat de asumarea patimilor și de miracolul învierii. Am ajuns, iată, în Săptămâna Mare. Depinde încă de fiecare din noi ca învierea să se producă într-adevăr.
