Consensul cataclismului
Dan Mucenic
S-au abătut asupra lor ploi, arșiță, cutremure. Zbârnâia în preajmă Intercontinentalul. Lumea ieșise în stradă. Spaima ne obliga să ne privim în ochi. Consensul cataclismului. Uzi, înfrigurați, umiliți, agresați, greviștii foamei n-au încetat să sperie. Au fost numai extremiști, nebuni, farsori, s-a spus că ar fi fost (și încă mai sunt) manipulați: s-au învârtit în juru-le oameni de bine și oameni normali, foști/actuali securiști și golani, un primar și un ministru: au fost înjurați și compătimiți, îngrijiți cu devoțiune și huliți fără milă. N-au cerut și nu cer compasiune. N-au cerut și nu cer măriri de lefuri. Nici măcar nu stânjenesc circulația. Nici prea mulți curioși nu se zăresc prin preajma lor. Au intrat în peisaj, cum spunea cineva.
Stau și tac alături de muncitori și intelectuali. Ceea ce nu puteau reuși adeziunile formale a reușit protestul. Unii nu-i întrezăresc izvorul. Nu-i văd miza. Poporul a decis, cine i se poate împotrivi? Cine îndrăznește să-și pună viața chezășie pentru izbânda adevărului? La cumpăna dintre a fi și a nu fi, un grup de oameni care nu și-au pierdut busola, speră. Speră ca nu doar cataclismele să fie în stare să se unească întru binele tuturor.
Guvernul trimite mesaje înțepătoare. Scriitorii și artiștii plastici mai cred că dialogul e posibil. După cutremur, cerul zâmbește. AZI e ironic. Dar ei nu cedează. Chiar dacă știu că viața e una singură.
