Revoluţia în orașul-martir Timişoara a cuprins evenimentele din intervalul 16-20 decembrie 1989 și a inițiat procesul de dărâmare a totalitarismului din România. Alături de înalţi foşti şi actuali oficiali români şi străini, timişorenii evocă curajul şi sacrificiul celor care au luptat în stradă pentru libertate acum 35 de ani prin conferințe, expoziții și tururi ghidate, marșuri și spectacole evocative.
Invitat la Timișoara, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului (ISACCL) vizitează expoziția „𝟯𝟱”, organizată de Societatea „Timişoara” la Garnizoana din Piața Libertății, participă la conferința internațională „Revolta populară din Timișoara din 1989, căderea comunismului și schimbările de regim în Europa Centrală și de Est” și depune coroane de flori la Biserica Reformată și „Monumentul Crucificării”.
Participarea președintelui Constantinescu la comemorarea evenimentelor din decembrie 1989 este inclusă în programul de cercetare „Levantul – istoria recentă. De la revoluțiile din Estul Europei la Primăverile Arabe. De la sfârșitul Răzbiului Rece la Războiul din Ucraina”, derulat de institut.
Revoluția română din 1989, un reper pentru renașterea morală a societății contemporane
„Eroii nu mor niciodată”
În seara de 16 decembrie 1989 câteva sute de credincioși se adună în preajma Bisericii Reformate din Timișoara pentru a protesta împotriva unei hotărâri judecătorești de evacuare a pastorului László Tökes. Nemulțumirea enoriașilor se transformă a doua zi într-o revoltă împotriva regimului comunist și a dictatorului Ceaușescu.
Armata împânzește orașul și deschide focul a doua zi, la Catedrală, Podul 700, Podul Decebal, în Piața Libertății, pe Calea Girocului și Calea Aradului. Ordinul a fost dat de Ceaușescu însuși, în jurul orei 17.30, în teleconferința cu autoritățile locale: „În Timișoara, trupele primesc muniție de război. Se somează și oricine nu se supune se socotește stare de necesitate și se aplică legea”. 47 de oameni sunt uciși. Timișorenii nu se lasă descurajați și vor ieși în stradă în număr din ce în ce mai mare: Jos Ceaușescu!, Jos comunismul!, Nu vă fie frică!.
După două zile în care Armata, Miliția și trupe ale Unitatății Speciale de Luptă Antiteroristă au încercat să reprime revolta populară, protestatarii iau în stăpânire centrul orașului. Din balconul Operei cer demiterea Guvernului și înlăturarea dictatorului Ceaușescu.
La 20 decembrie 1989, Timișoara devine primul oraș liber de comunism din România. Bilanțul represiunii: 71 morți și 253 de răniți.
Expoziția „35”
Societatea Timișoara și Casa de Cultură a Municipiului Timișoara:
„În urmă cu 35 de ani, Timișoara a schimbat mersul istoriei. A oprit timpul în loc. De aceea, nu avem voie să uităm, fiind datori să lăsăm în urma noastră grija de a duce mai departe memoria lui Decembrie 1989. De a o lăsa moștenire copiilor noștri.
Expoziția este adresată atât scenei de artă contemporană, cât și publicului larg, tinerilor, din dorința de a facilita aprofundarea subtilităților unui moment de schimbare a paradigmei socio-politice și culturale din România. Astfel, publicul este invitat și provocat să reflecteze la dinamica puterii, la interacțiuni pierdute, la anxietăți sociale, să privească simultan la trecut și la viitor.
Definită drept „un spațiu și un timp de trecere, între before and after 1989”, expoziția abordează, pe de o parte, divizarea asociată cu controlul și, pe de altă parte, solidaritatea și transformarea – teme relevante nu doar în societate și în politică, ci și în dinamica valorilor și principiilor umane fundamentale. În acest context, viziunea artistului Adrian Florin Pop este completată de experiența trăită a revoluționarului Cătălin Regea, precum și de interpretarea curatorilor Cristina Daju și Mihai Toth, care au resemnificat spațiul simbolic, al vechii Comenduiri a Garnizoanei din Piața Libertății.
Lucrările de artă sunt realizate cu tehnici diverse de la pictură la video, sunet, instalație artistică, folosind ca punct de plecare fotografii și filmări originale”.
Conferința internațională „Revolta populară din Timișoara din 1989, căderea comunismului și schimbările de regim în Europa Centrală și de Est”
Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, președintele României 1996-2000, participă la conferința internațională „Revolta populară din Timișoara din 1989, căderea comunismului și schimbările de regim în Europa Centrală și de Est”, la invitația Fundației Integratio, Consiliului Național Maghiar din Transilvania (EMNT), Parohiei Reformate „Noul Mileniu” și Parohiei Reformate Centrale din Timișoara.
Printre ceilalți invitați la conferință se numără Tamás Sulyok, președintele Ungariei, Eric Patterson, președintele Fundației Victimelor Comunismului din Washington, pastorul Markus Meckel, ultimul ministru de externe al Republicii Democrate Germane, poetul Mircea Dinescu.
Program
09.30 – 10.00 Cuvânt de deschidere: Gazda István (pastor, Parohia Reformată „Noul Mileniu”). Mesaj din partea lui Szűrös Mátyás (fospreședinte al Ungariei). Prelegere inaugurală: Németh Zsolt (președintele Comisiei de Politică Externă a Parlamentului Ungariei).
10.00 – 11.30 „Percepția actuală a schimbărilor de regim în lumina transformărilor (noi) europene”. Invitați: Emil Constantinescu (fost președinte al României), Marek Mutor (președinte al Platformei Memoriei și Conștiinței Europene), Bodó Barna (politolog, publicist, cadru universitar), Eric Patterson (președintele Fundației VictimelorComunismului, Washington).
Moderator: Szilágyi Zsolt (vicepreședinte EFA, șeful cabinetului de politică externă al EMNT).
11.45 – 13.15 „Rolul bisericilor în schimbarea de regim și în destrămarea comunismului.”
Invitați: Markus Meckel (pastor, ultimul ministru de externe al RDG), Kiss-Rigó László (episcop romano-catolic de Szeged-Csanád), Fabinyi Tamás (episcop al Bisericii Evanghelice din Ungaria), Klaas Eldering (teolog-pastor, Biserica Protestantă Olandeză). Moderator: Kóczián Viktória (teolog-pastor, cercetător Legato Alapítvány).
13.30 – 15.00 „Schimbarea de regim în România, evoluția relațiilor româno-maghiare.”
Invitați: Mircea Dinescu (poet, editor), Boros Zoltán (fost redactor- șef al Emisiunii Maghiare a Televiziunii Române), Brândușa Armanca (jurnalist), Tófalvi Zoltán (istoric, jurnalist),Kincses Előd (avocat, fost reprezentant legal al lui László Tőkés).
Moderator: Toró T. Tibor (vicepreședinte EMNT).
19.00 – 21.00 Gală festivă dedicată celei de-a 35-a aniversări a revoltei din Timișoara.
Invitați: Tamás Sulyok (președintele Ungariei), Emil Constantinescu (fost președinte al României), Dominic Samuel Fritz (primarul Timișoarei)
Tőkés László, președintele Consiliului Național Maghiar din Transilvania:
„1989 a fost un adevărat „Annus mirabilis”, când s-au prăbușit una după alta, ca printr-o veritabilă reacție în lanț, regimurile comuniste din țările Europei Centrale și de Est. Popoarele subjugate de „dictatura proletară”, unificându-și resursele spirituale și morale, și-au redobândit demnitatea națională și libertatea colectivă”.
Solidaritate exemplară a timișorenilor proveniți din comunități etnice și religioase diferite
Mișcările revoluționare europene din 1848 sunt numite de istorici „primăvara popoarelor”. În mod asemănător a venit „primăvara” în anul 1989 pentru popoarele din țările închise în blocul sovietic, ca și România, captive ale regimurilor totalitare de tip comunist. 1989 a fost un adevărat „Annus mirabilis”, când s-au prăbușit una după alta, ca printr-o veritabilă reacție în lanț, regimurile comuniste din țările Europei Centrale și de Est. Popoarele subjugate de „dictatura proletară”, unificându-și resursele spirituale și morale, și-au redobândit demnitatea națională și libertatea colectivă.
Obișnuim să numim sărbătoarea nașterii lui Isus Cristos din decembrie 1989 „Crăciunul aducător de libertate”. În 1989, duminicile Adventului au însemnat pentru enoriașii bisericii reformate din Timișoara așteptarea unui Mesia aducător de libertate, în primul rând pentru pastorul lor amenințat cu deportarea de către Securitate. Acțiunea curajoasă a comunității reformate maghiare în apărarea pastorului a găsit sprijin din partea majorității românești a orașului, devenind scânteia ce a condus la o revoltă populară anticomunistă de anvergură, care s-a răspândit fulgetător: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”, cauzând căderea dictaturii lui Ceaușescu.
La aniversarea a 35 de ani de la revolta populară din Timișoara, ne propunem să evocăm evenimentele acelor zile din perspectiva istorică a deceniilor ce s-au scurs, cu succesele și eșecurile noastre comune din țările fostului bloc sovietic. Pe de altă parte, dorim să ne amintim cu stimă și admirație de acea solidaritate exemplară a timișorenilor provenind din comunități etnice și religioase diferite, care a însemnat cheia succesului în lupta împotriva regimului comunist. Acel spirit al Timișoarei din 1989 ne poate da forța de a continua demersurile până la atingerea idealurilor formulate în acele zile fierbinți: consolidarea unei societăți democratice libere în care minoritățile naționale pot trăi în patria lor natală în armonie cu majoritatea, fără frica de a-și pierde identitatea colectivă și viitorul.
Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, președintele României 1996-2000:
„O componentă importantă a ideologiei autoritariste a actualei Federații Ruse este nostalgia imperială (a Țării mari). Succesul acestei ideologii se bazează pe persistența în imaginarul național a gloriei trecute care a fost nu numai a unei puteri militare, dar și a unei mari culturi care a influențat cultura europeană și mondială.
Mai grave sunt confuziile de ordin istoric. Dizolvarea în 1989-1990 a Imperiului sovietic, creat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost oficializată de regimurile Gorbaciov și Elțîn în perioada 1991-2000. A fost destul de ușor pentru Putin să definească dispariția URSS ca cea mai mare tragedie a secolului XX, să învinovățească pe predecesorii lui de acest eșec și să acuze liderii Europei de Vest. Iată de ce este o nevoie acută de restabilire a adevărului istoric”.
RĂZBOIUL DIN UCRAINA ȘI REGÂNDIREA UNIUNII EUROPENE
Revenirea la Valorile Fondatoare
Agresiunea neprovocată a Federației Ruse asupra Ucrainei declanșată în februarie 2022 a dus la moartea a zeci de mii de tineri și rănirea altor zeci de mii în zona de război. A provocat imense distrugeri de bunuri materiale, o criză alimentară și energetică, o uriașă migrație involuntară a milioane de refugiați și încălcarea tuturor drepturilor omului, constituind o amenințare pentru tot ce s-a construit în domeniul unei ordini mondiale bazate pe supremația dreptului.
Consecințele militare, politice, juridice, economice, sociale și ideologice sunt fiecare în parte atât de grave încât toate la un loc conturează un prag dincolo de care omenirea intră brusc într-o nouă etapă a existenței sale, care o poate îndrepta spre un colaps.
Amestecarea acestui eveniment istoric care a declanșat un nou Război Rece, perspectiva unui al Treilea Război Mondial și amenințarea nucleară, cu evenimente conjuncturale precum creșterea prețului petrolului, gazelor și a cerealelor, diminuarea confortului populației în unele state bogate, testarea unor noi arme, creșteri sau scăderi valutare, inflație, negocieri asupra zonelor de influență politică și economică, nu este numai falsă din punct de vedere intelectual, dar și rușinoasă din punct de vedere moral. În fapt, nu numai Uniunea Europeană, dar și întreaga omenire este obligată acum să opteze nu numai între pace și război, între minciună și adevăr, dar și între agresor și victimă, între tiranie și libertate.
Este Uniunea Europeană pregătită pentru a răspunde la această alegere din punct de vedere moral pentru a rămâne un model mondial de conștiință?
Deocamdată, Uniunea Europeană a reacționat corect din punct de vedere politic, militar, juridic, economic și financiar. A rămas în discuție problema integrării europene a Ucrainei. Pentru a putea înțelege complexitatea fenomenului este necesară abordarea lui din punct de vedere istoric, ideologic și, mai ales, moral.
De ce istorie? Pentru că în cazul în care destinul te pune în situația de a lua decizii care pot schimba cursul evenimentelor, se creează în momente de cumpănă un feedback între înțelegerea și trăirea istoriei. Întrebarea la care înțelegerea istoriei ar trebui să ne dea un răspuns este „ce anume determină conducătorii statelor sau ai națiunilor să opteze între exercitarea unui regim autoritar sau, dimpotrivă, a unui regim democratic și sa aleagă între calea războiului și cea a păcii?”, însoțită de o altă întrebare, la fel de importantă, „de ce popoarele îi urmează și îi sprijină pe conducătorii lor într-una sau întra-alta dintre aceste două direcții într-un anume moment istoric?”
Această problemă are un impact emoțional profund, și vă rog să îmi permiteți să vă împărtășesc gândurile mele, cu speranța că experiența unei istorii trăite, înțelese și asumate poate servi la ceva.
După înlăturarea regimurilor de dictatură comunistă din Europa de Est, popoarele au ales prin vot liber președinți democrați proveniți din vârfurile intelectualității. Acești lideri democrați proveniți din mediul academic - savanți, scriitori, filozofi, muzicieni, rectori universitari care, prin prestigiul lor, au reușit în ultimul deceniu al secolului 20 să convingă popoarele lor să treacă peste conflictele naționale, etnice și religioase care, timp de secole, fuseseră, de multe ori, sângeroase, și să construiască relații de colaborare pe plan regional și european.
Misiunea mediului academic în al treilea deceniu al secolului 21 este mai dificilă, din cauza unui context politic, economic, social și cultural diferit pe plan regional, european și mondial față de speranțele generației mele în ultimul deceniu al secolului 20.
După extraordinara lărgire a spațiului democratic și trecerea rapidă de la economia dirijată, falimentară comunistă la economia de piață liberă, competitivă în deceniul 1990-2000, s-au produs, după integrarea în Uniunea Europeană, câteva involuții neașteptate și neplăcute: tendința spre regimuri politice autoritare sau populiste; înlocuirea economiei reale cu cea speculativă, agravarea manipulării prin mass-media și rețele de socializare, instaurarea unei societăți a minciunii.
Aș vrea să insist asupra unui aspect care mi se pare că nu este suficient valorificat în lucrările despre istoria recentă a Europei și a lumii: rolul pe care mediul academic l-a avut în 1990-2000 în tranziția de la dictatură la democrație pe plan intern, și de la confruntare la colaborare pe plan regional. Care poate fi misiunea mediului academic în acest moment? După părerea mea, el poate contribui în condițiile crizei actuale la lămurirea aspectelor legate de istorie, ideologie și moralitate.
În ceea ce privește ideologia trebuie să avem în vedere că putinismul, ca și hitlerismul și stalinismul, este un construct ideologic al cărui scop este instaurarea unui regim autoritar dominant pe plan mondial, care consideră democrația europeană ca principalul său adversar. Spre deosebire de comunism, putinismul, ca și hitlerismul (nazist) menține sectorul privat și economia de piață în general, pe care le subordonează. Poate astfel crea tentația unei colaborări avantajoase, ca furnizor de materie primă necesară industriei europene. Ceea ce s-a și întâmplat la vedere și chiar după invazia Ucrainei a continuat subteran datorită interesului companiilor occidentale de a-și menține profiturile.
Putinismul nu propagă dictatura proletariatului în numele unei utopii tentante cum era ideologia comunistă dedicată aparent binelui popoarelor lumii. Ca si hitlerismul (nazist) își expune în mod deschis intențiile, declarând ca teritoriile pierdute care au fost în componența Uniunii Sovietice și a Imperiului Țarist trebuie recucerite și tratatele de pace reconsiderate pentru a consfinți retrocedarea lor Federației Ruse. Aceasta face ca să poată fi mai ușor de condamnat public spre deosebire de dificultatea condamnării comunismului ca ideologie.
O componentă importantă a ideologiei autoritariste a actualei Federații Ruse este nostalgia imperială (a Țării mari). Succesul acestei ideologii se bazează pe persistența în imaginarul național a gloriei trecute care a fost nu numai a unei puteri militare, dar și a unei mari culturi care a influențat cultura europeană și mondială.
Mai grave sunt confuziile de ordin istoric. Dizolvarea în 1989-1990 a Imperiului sovietic, creat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial printr-o mișcare populară născută în interiorul Rusiei, a fost oficializată de regimurile Gorbaciov și Elțîn în perioada 1991-2000. A fost destul de ușor pentru Putin să definească dispariția URSS ca cea mai mare tragedie a secolului XX, să învinovățească pe predecesorii lui de acest eșec și să acuze liderii Europei de Vest. Iată de ce este o nevoie acută de restabilire a adevărului istoric. O parte din vină aparține liderilor politici ai Europei de Vest, dar și multora din mediul academic occidental care au fost tentați să prezinte Occidentul ca un învingător la sfârșitul Războiului Rece.
Contribuția Occidentului la acest fenomen istoric s-a limitat la nivelul creării unor condiții favorabile, dar nu a fost cauza lui. Condițiile favorabile create de Occident s-au limitat la trei contribuții:
- finanțarea cursei înarmării spațiale, „Războiul stelelor”, inițiat și condus de Ronald Reagan pentru a slăbi resursele financiare ale Uniunii Sovietice și ale aliaților săi din „Tratatul de la Varșovia”;
- promovarea Drepturilor omului în coșul 18 al Acordului de la Helsinki, acceptat de URSS datorită faptului că el consfințea granițele stabilite la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial prin ocuparea de către armata sovietică a Estului Europei;
- difuzarea informațiilor asupra încălcării „drepturilor omului” în țările din Europa de Est prin penetrarea cenzurii comuniste de către posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii”. Acestea trei urmăreau menținerea unui status quo al Războiului Rece prin descurajare și nu eliminarea lui.
Cauza care a dus la prăbușirea din interior a imperiului comunist sovietic, responsabil de uciderea a zeci de milioane de oameni din propriile popoare a fost apariția și dezvoltarea unei mișcări populare pașnice, care prin dimensiunile ei uriașe a paralizat aparatul de represiune comunist. La originea acestei mișcări a stat o organizație civică rusă „Pamiat” (Memoria), creată de intelectuali dizidenți ruși care a reînviat moștenirea culturală a Rusiei tradiționale și a reaprins spiritul credinței religioase, reactivând Biserica Ortodoxă interzisă sau marginalizată de regimul sovietic.
Apariția Fundației „Pamiat” a fost posibilă datorită celor două deschideri politice inițiate de administrația Gorbaciov: Perestroika (reforma economică) și Glasnost (transparența), transformată într-o reformă morală, care a mers mai departe decât condamnarea crimelor comuniste de către Hrușciov în raportul său din 1956. Dacă Perestroika a eșuat, Glasnost a produs efecte neașteptate pe plan intern și extern, răspândindu-se în țările din Europa de Est, din Polonia până în Republica Democrată Germană.
Recuperarea identității naționale și religioase a dus la renașterea idealurilor umaniste – libertate, adevăr, dreptate, generând o transformare profundă la nivelul conștiinței maselor, care a anihilat sentimentul de frică instaurat timp de peste șapte decenii în Rusia și de peste trei decenii în țările Europei de Est de către dictatura comunistă.
Redescoperirea identității naționale și religioase a slujit astfel nu numai etnicilor ruși, dar și celorlalte popoare din componența URSS și apoi celor din țările satelite, subordonate Uniunii Sovietice.
Efectul a fost prăbușirea din interior în 1989-1991 a regimului criminal comunist sovietic, responsabil de uciderea a zeci de milioane de oameni datorită unor mișcări populare pașnice care, prin dimensiunile lor uriașe, au paralizat aparatul de represiune comunist. A fost un caz unic în toată istoria omenirii, care a marcat sfârșitul regimurilor dictatoriale pe un spațiu enorm, de la Oceanul Pacific la Marea Mediterană, Europa Centrală și Țările Baltice. S-a produs o extindere a spațiului libertății cu influențe excepționale pe plan mondial. A urmat un proces de democratizare concretizat prin extinderea Uniunii Europene. Acest proces a avut loc fără presiuni militare, politice sau economice, cum se întâmplase în trecutul expansionist al Europei Occidentale, ci prin voința popoarelor de a adera la ceea ce ele au considerat a fi un mod de viață apropiat de aspirațiile lor. Prin credință și devotamentul lor în idealurile de libertate, dreptate și adevăr, popoarele din Europa de Est au devenit din „obiecte ale istoriei - subiecte ale istoriei” ceea ce le-a conferit demnitate.
În ceea ce privește Uniunea Europeană a țărilor din Europa Vestică, aceasta s-a trezit pe neașteptate eliberată de amenințarea nucleară a Uniunii Sovietice cu deschiderea unei mari piețe de desfacere a mărfurilor, având la dispoziție o mână de lucru locală ieftină și cu o emigrație voluntară din care a selecționat vârfuri intelectuale și competențe profesionale utile economiei și culturii lor. Această migrație a continuat și în ultimele două decenii după integrarea țărilor din fosta Europă de Est, oferind Europei Occidentale numeroși specialiști în medicină, informatică, inginerie, personalități ale științei și culturii active astăzi în universități și institute de cercetare vestice, precum și mână de lucru calificată. Într-o majoritate covârșitoare, această migrație devenită internă s-a adaptat valorilor democratice, care au stat la baza construirii Uniunii Europene, fiind devotată civilizației Occidentale, ale cărei rădăcini proveneau din propria lor istorie. În același timp, în ultimele două decenii, sistemul politic al democrațiilor din Europa vestică și din Statele Unite s-a deteriorat îndepărtându-se de la valorile umaniste promovate de părinții fondatori ai Uniunii Europene.
Ce am putea face noi în timp de război pentru o pace durabilă? Mai întâi, să întărim prestigiul mediului academic. Să oferim societății concepte, viziune și strategii pe termen lung. Să ne folosim de relația directă a universităților cu tânăra generație. Să spunem pe față adevărurile care sunt evitate de corectitudinea politică. Să evităm viziunile utopice, ca și pe cele distopice. Să creștem responsabilitatea mediului academic, în loc să preluăm clișeele elaborate de birocrații unor organizații internaționale specializați în tehnici de comunicare.
Gala Timișoara 35
„Cultura păcii este singura şansă în aceste momente dificile, în care suntem în preajma celui de-al Treilea Război Mondial. O cultură a păcii prin educaţie permanentă, unde religia şi biserica sunt chemate să joace un rol esenţial. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume, se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia putem să cădem de acord. Acesta este bazat pe interese comune, indiferent că sunt militare, economice sau sociale. Dacă, în urmă cu 35 de ani, în Estul Europei, oamenii au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie, iar acum, sub ochii noştri, în alte părţi ale lumii, tinerii dovedesc aceeaşi determinare, cred că ne putem gândi nu numai la interese comune, ci şi la idealuri comune”.
Religia și Biserica, rol esențial în Cultura Păcii
Suntem aici, împreună, în această sfântă biserică, pentru a discuta despre credință. Despre credința în Dumnezeu și despre cum aceasta a reușit, în urmă cu 35 de ani, să doboare cea mai puternică și criminală dictatură din istoria omenirii: dictatura comunistă.
Se știe că Stalin, când i s-a spus despre puterea bisericii, a întrebat câte divizii are Papa de la Roma. Papa nu avea divizii. Dar când, în plină dictatură comunistă, Papa Ioan Paul al II-lea a venit la Cracovia, în Polonia, s-a adresat mulțimii înconjurate de tancuri și le-a spus cuvintele lui Iisus: Nu vă temeți!, cei care s-au temut au fost forțele de opresiune care îi înconjurau pe credincioși.
Stalin a câștigat bătălia de tancuri de la Kursk împotriva lui Hitler. Urmașii lui, dictatorii comuniști, au pierdut-o de-a lungul anului 1989, când toate dictaturile comuniste din Europa de Est s-au prăbușit pașnic, cu excepția României. În Decembrie 1989, la Timișoara, Ceaușescu a scos tancurile pe străzi împotriva timișorenilor, care se solidarizaseră cu pastorul László Tőkés, a fost înfrânt. Mai întâi la Timișoara și apoi în toată țara.
Sunt bucuros că îl avem printre noi pe pastorul Markus Meckel, un vechi prieten, cu care am avut ocazia să mă întâlnesc cu câteva săptămâni în urmă, la Berlin, în Biserica Reconcilierii. Pastorul Markus Meckel nu a fost numai cel care i-a însuflețit pe credincioși la căderea Zidului Berlinului, dar apoi, în calitate de ministru de Externe, a negociat reunificarea germanilor.
Rolul pe care l-au avut religia și Biserica a fost uriaș. În momentul căderii dictaturilor comuniste, care congelaseră, timp de decenii, toate dramele și conflictele istorice între națiuni, între etnii, între religii, a existat temerea, așa cum din păcate s-a întâmplat în Bosnia-Herțegovina, că acestea se vor transforma în conflicte sângeroase. Nu s-a întâmplat așa, pentru că cea mai apropiată de sufletul omului, credința religioasă, a vorbit despre reconciliere.
Ea s-a întâmplat în fapt, aici, la Timișoara, când pastorul Petru Dugulescu, român, a venit lângă pastorul László Tőkés, maghiar. Apoi, în toate orașele din România, preoții ortodocși și cei catolici, pastorii reformați s-au alăturat într-un țel comun. În anii următori, s-au reparat drame istorice, cum a fost în Transilvania, cea a preoților greco-catolici și a bisericilor lor, interzise și confiscate de dictatura comunistă. Acest exemplu, pe care cei din Est, care trecuseră prin pedagogia suferinței, l-au dat Europei și apoi lumii, a fost o piatră de temelie a păcii timp de decenii după Revoluție.
Am avut onoarea, să organizez la București, în 1998, cea mai mare întâlnire ecumenică care a avut loc vreodată în lume și m-am bucurat atunci să-i văd la București pe reprezentanții Bisericii Maghiare. La reuniune au participat 11 cardinali catolici, 5 patriarhi ortodocși și reprezentanți ai tuturor religiilor din toată lumea. A fost un argument și un test pentru vizita Papei Ioan Paul al II-lea, care a reușit, în prima sa vizită într-o țară ortodoxă, să pună capăt celor nouă secole de schismă în Biserica creștină..
Sigur că nu toate lucrurile se desfășoară cum am vrut. Dacă credința și religia au reușit să înfrângă dictaturile, sunt momente dificile acum, mai ales în democrațiile occidentale, în care se observă o scădere a credincioșilor. S-a speculat acest lucru: cum se golesc bisericile în Occidentul care trăiește în bunăstare. Și este un lucru foarte periculos. Dacă dictaturile au anulat simbolurile credinței, ale religiei, în democrațiile de astăzi, ele sunt supuse degradării și sunt desconsiderate și umilite. Or, dacă pierdem credința, pierdem un reper important. De ce este importantă credința?
Poate vă amintiți, că în ultima dezbatere, la alegerile prezidențiale din 1996, i-am pus o întrebare președintelui Ion Iliescu, care, crescut în ideologia creștină, se declarase ateu. Credeți în Dumnezeu? Această întrebare nu era o tactică electorală, ci o întrebare fundamentală pentru cineva care dorește sau care poate deține puterea în stat. Pentru că una este să crezi că deasupra ta există o putere superioară și să privești cu smerenie sarcina pe care ai primit-o, și altceva este să crezi că tu ești, deodată, și cel care acționează și cel care decide. Așa începe degradarea exercițiului puterii.
Vorbeam despre pericolele care privesc unele tendințe occidentale în relația pe care trebuie să o avem nu numai cu Dumnezeu, și cu noi înșine. Există în Vechiul Testament, în Facerea, povestea Turnului Babel. Celor care la început vorbeau aceeași limbă, li se dăduse și această aroganță de a construi un turn care să ajungă la Dumnezeu. Dumnezeu le-a anihilat această dorință.
Jonathan Sacks, într-o carte numită „Demnitatea diferenței”, arată că nu prin ciocnirea civilizațiilor, ci prin înțelegerea civilizațiilor putem obține o pace universală. În activitatea mea din ultimul timp, m-am ocupat de cultura păcii. Am avut onoarea ca la Seul să deschid conferința Alianței religiilor, unde au participat 125.000 de tineri pe stadion. Iar ultima dată, când am fost în Pakistan, au fost prezenți online peste 50.000 de tineri din toată lumea.
Cultura păcii este singura şansă în aceste momente dificile, în care suntem în preajma celui de-al Treilea Război Mondial. O cultură a păcii prin educaţie permanentă, unde religia şi biserica sunt chemate să joace un rol esenţial. Pentru promovarea păcii şi înţelegerii în lume, se caută cel mai mic numitor comun în jurul căruia putem să cădem de acord. Acesta este bazat pe interese comune, indiferent că sunt militare, economice sau sociale. Dacă, în urmă cu 35 de ani, în Estul Europei, oamenii au fost gata să lupte şi să moară pentru libertate şi democraţie, iar acum, sub ochii noştri, în alte părţi ale lumii, tinerii dovedesc aceeaşi determinare, cred că ne putem gândi nu numai la interese comune, ci şi la idealuri comune.
Putem spera și la mai mult. Putem realiza o pace și o înţelegere adevărate concentrându-ne nu asupra celui mai mic indicator comun, ci raportându-ne la cel mai înalt numitor comun, idealul păcii. În acest nou secol și mileniu putem redescoperi credinţa pentru a o folosi, nu cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, unii împotriva altora, ci pentru a înţelege menirea noastră pe pământ. Aroganța omului l-a făcut să uite mesajul lui Dumnezeu, să uite că indiferent dacă suntem creștini, evrei, musulmani sau credincioși ai religiilor asiatice, și indiferent de numele pe care i-l dăm în limba noastră, Pacea este numele lui Dumnezeu.
Să ne reamintim că în Grădina Raiului, descrisă în religiile abrahamice, se află un Copac al Vieții și un Copac al Cunoașterii Binelui și Răului. Gustând din fructul Cunoașterii, omul a pierdut viața veșnică, dar a primit libertatea de a alege între Bine și Rău. Pacea este Binele Suprem al lumii pentru că ea oprește pierderile uriașe de vieți omenești pe care le cauzează războiul. Copacul Păcii, dacă va fi bine îngrijit de tinerii secolului XXI, poate deschide o cale spre Copacul Vieții, pierdut prin păcatul originar și prin toate crimele împotriva umanității de-a lungul istoriei lumii. Sper că oamenii vor fi capabili să aleagă Binele în fața Răului pentru a transforma visul Păcii Universale în realitate.
Depunere de coroane în cinstea eroilor-martiri ai Timișoarei
„Toți cei care, timp de 35 de ani, au ascuns în mod deliberat adevărul, prin minciuni sau prin omisiuni, precum și cei pe care adevărul nu i-a interesat sunt autori sau complici ai crizei morale a societății.”
Primele focuri de armă s-au auzit la Timișoara pe 17 decembrie 1989, la ora 17.00, dar protestatarii anticomuniști nu au fugit din fața gloanțelor. S-au prins de mâini și au format un lanț viu în fața tancurilor și mitralierelor.
În acea seară, la Timișoara au murit 66 de oameni. 196 au fost răniți.
Numele eroilor martiri sunt înscrise pe Monumentul Crucificării, realizat de sculptorul Paul Neagu în 1999, vis-a-vis de Catedrala Ortodoxă, în Piaţa Victoriei, într-un permanent dialog cu edificiul de cult.
Președintele Emil Constantinescu a adus un omagiu eroilor Revoluției de la Timișoara prin depunerea unei jerbe la placa comemorativă de pe frontispiciul Bisericii reformate, locul unde a pornit scânteia Revoluției (duminică, 15 decembrie 2024) și a alteia la Monumentul Crucificării (luni, 16 decembrie 2024), la 35 de ani de când sacrificiul lor ne-a adus libertatea și democrația. Despre lecțiile libertății a vorbit la conferința internațională „Revoluția din Timișoara, căderea comunismului și schimbările de regim din țările Europei Centrale și de Est”:
„Cele două sloganuri definitorii pentru revolta populară din Timișoara, Oraș-martir între 16-21 decembrie 1989, și pentru manifestația din Piața Universității, din aprilie-iunie 1990, „Libertate, te iubim/ Ori învingem, ori murim!” și „Vom muri și vom fi liberi!” nu au fost produse literare sau de comunicare.
Ele au fost un strigăt colectiv al disperării unor oameni foarte tineri care, chiar dacă nu se cunoșteau între ei, și-au descoperit spontan demnitatea.
Libertatea permite unei persoane sau unui popor să devină un „obiect al istoriei”, dar și un „subiect al istoriei”.
Libertatea nu îți asigură democrația. Ea îți dă posibilitatea să alegi, pe care dictatura nu ți-o permite. Libertatea este o stare de conștiință, nu o sursă de privilegii.
Raportată la nivelul de conștiință, libertatea a devenit instantaneu libertatea de exprimare, libertatea de circulație, dar și libertatea de a oprima, de a fura sau de a înlocui minciuna unică oficială cu minciunile personale.
Cel care limitează sub orice formă libertatea celorlalți nu este un slujitor al libertății, ci un profitor al libertății.
După un prim moment emoțional de solidaritate, libertatea s-a sfărâmat în sensurile individuale.
Poți elimina definitiv un dictator, însă nu poți elimina definitiv dictatura. Este substantiv versus verb.
Democrația nu este o valoare eternă a umanității; ea este doar un instrument perisabil.
Menținerea democrației depinde de soliditatea instituțiilor democratice de separare și diseminare a puterii, și de conștiința democratică. Între ele există un feedback, pentru că, odată instaurate, instituțiile democratice lasă o urmă în memoria democratică în funcție și de durata funcționării lor.
Valorile eterne și universale are umanității sunt Dreptatea și Adevărul.
Dreptatea este o valoare subsidiară a Adevărului, fără de care nu poate exista.
Numai adevărul te va face liber.
Doar oamenii pentru care Adevărul este mai presus decât Libertatea personală și propria viață sunt cu adevărat liberi și pot obține, în momentele astrale ale istoriei, libertatea popoarelor lor.
Doar cei care au ales să plătească cu suferința nerenunțarea la adevăr pot propune și garanta reconcilierea victimelor opresiunii regimurilor totalitare cu opresorii lor.
Numai în acest caz reconcilierea are o valoare morală; pentru că, propusă de opresori, ea nu ar fi decât o umilire în plus a victimelor.
Toți cei care, timp de 35 de ani, au ascuns în mod deliberat adevărul, prin minciuni sau prin omisiuni, precum și cei pe care adevărul nu i-a interesat sunt autori sau complici ai crizei morale a societății.”
