Dan Grigorescu
Pandemia a redus mult incursiunile noastre în terenul atât de dăruit natural și cultural al Dobrogei. Nu a afectat, însă, cu nimic interesul pentru acest grandios patrimoniu, am căutat mereu, în cărți și pe harți, dar și prin memoria experiențelor trăite, noi soluții pentru a-l face cât mai cunoscut și, mai ales, ocrotit de cei responsabili. Am fost timp de șase zile, din 2 până pe 7 septembrie, pentru a constata, măsura și înregistra video starea unor arii naturale cu deosebită importanță științifică, unele protejate prin lege, altele care ar merita să capete acest statut. La fel ca în toți cei cinci ani de când Dobrogea a devenit teritoriul cel mai cercetat în cadrul Institutului Levant, am fost împreună cu neobositul profesor de la Științe Naturale la Universitatea „Ovidius” din Constanța, Marius Skolka, susținând în teren modul de abordare holistic al naturii, prin interacțiunea dintre mineral și biologic. Ne-a însoțit Ionuț Scutelnicu, care vede colțurile nebănuite ale naturii prin obiectivele aparatelor sale tot mai sofisticate. „Dusterul” l-a condus pe drumurile de țară, cu șleauri pe alocuri, Tony Ulmeanu de la Institutul Geologic, partener al Institutului în proiectele din Dobrogea.
Am fost, mai întâi, la piciorul podului Saligny de la Cernavodă, unde se află unul dintre cele mai interesante locuri pentru stratigrafia primei părți a Cretacicului: o secțiune verticală de aproape 40 de metri formată din calcare cu diferite tonuri de culoare, marne și gresii. Resturi ale organismelor marine de acum 135-120 milioane de ani - scoici, melci și amoniți -, dar și unele care se văd doar cu lupa, sunt cuprinse în aceste depozite care au fost studiate de renumiți geologi și paleontologi: Ion Simionescu, George Macovei, Theodor Neagu. Din păcate, la fel ca în cazul altor monumente geologice din Dobrogea, dar şi din alte regiuni din România, nu există niciun panou informativ, în schimb peturile și gunoiul abundă.
Am umblat mult, apoi, până am identificat locul fosilifer de la Seimeni Mari, declarat rezervație pentru organismele marine de la mijlocul perioadei Miocen, cu c.18 milioane de ani în urmă, un loc unic în Dobrogea. Cred că nu l-am fi găsit, dacă colegul domnului Skolka de la Universitatea „Ovidius”, Daniyar Memedemin, pasionat al explorărilor în necunoscut, nu ne-ar fi îndrumat. Drumul în pantă abruptă până la sit este acoperit de vegetație, tufișuri și pomi recent plantați, ceea ce face accesul foarte dificil. Este şi un avantaj: oamenii nu ajung aici, așa că nu sunt gunoaie, dar nici panouri cu explicații. Pe un braț complet secat al Dunării, în condițiile secetei severe din acest an, am călcat pe mormane de cochilii ale scoicilor moarte. Domnul Skolka ne-a spus că cele mai multe (c.95%) aparțin speciei Corbicula fluminalis, un intrus (specie invazivă) în apele Dunării, care, așa cum fac toți invadatorii, aproape îi extermină pe autohtoni, aici scoicile unionidae (Unio pictorum, Unio tumidus, Anodonta cygnaea) și specii de melci (Viviparus viviparus, Theodoxus, Lytoglyphus apertus).
Ne-am continuat drumul spre un sat de lângă Medgidia – Peștera, cu o spectaculoasă carieră în calcare și gresii cretacice, cu schimbări de orientare ale straturilor (stratificație încrucișată). Concrețiunile silicioase (silexuri), de formă diferită, abundă în calcarele de la partea superioară a deschiderii, se găsesc peste tot în grohotișul format. Am colectat multe silexuri cu contur, care de care mai bizar. Peste drum, în Dealul Guran, știam din ce citisem, de cel mai vechi loc cu urme ale omului din Paleoliticul inferior din România. Nu am avut timp să ajungem la locul unde arheologii au săpat în anii trecuți, se însera și trebuia să ajungem la Constanța. Cu siguranță că pentru cuțite și vârfurile de lance, oamenii de aici au folosit silexul din carieră. Îi vom sugera istoricului Metin Omer de la Universitatea „Ovidius”, care pregătește un proiect asupra etniilor musulmane de la Medgidia, să extindă aria puțin mai la sud pentru a include și cariera de la Peștera și situl paleolitic din Dealul Guran, dar și tematica proiectului. Ar fi o asociere de valori patrimoniale: naturale, istorice și culturale ale etniilor, care ar putea constitui un interesant traseu turistic în viitor. O furtună, cum n-am mai văzut de mult, ne-a ținut în casă sâmbătă 3 septembrie. Ionuț n-a stat degeaba, a filmat valurile uriașe care spălau nisipul și stâncile de pe plajă și le-a pus pe You Tube.
Duminică și luni am vizitat alte monumente geologice, unele cuprinse în arii de protecție comunitară „Natura 2000”: Canaraua Fetii, aproape de granița cu Bulgaria (carieră și escarpamente în calcare cretacice cu peșteri mici ce tăinuiesc mituri ale fetelor răpite), peștera Sfântului Gherman, Șipote (carieră în exploatare a calcarelor cretacice, acoperite de calcare și gresii sarmațiene, pline de fosile), Petroșani (calcare și gresii calcaroase cu stratificație oblică ce apar în versanții dealurilor pe o lungime de câțiva kilometri), până dincolo de Başpunar (Fântâna Mare, numele românesc), un sat locuit în totalitate de etnici turci), Alimanu (escarpamente, în versantul stâng al lacului Vederoasa, de calcare cretacice cu cochilii mari de gastropode și bivalve), spectaculoasa „Peșteră a hoților”, Murfatlar (cretă senoniană cu concrețiuni de silex, unică în România). Multe dintre locurile vizitate, Peștera, Canaraua Fetii, Șipote și Murfatlar, nu sunt declarate monumente ale naturii, dar semnificațiile lor, științifice și culturale, peisajele deosebite pe care le oferă, impun declararea lor în viitor, în baza unei documentații bine elaborate.
Ziua de marți fost împărțită. Dimineața - observații și înregistrări video în zona stâncilor de calcar jurasic (canarale) de lângă Hârșova: Dealul Cetății și cariera Belciug. După masă - prezentare în fața cursanților Şcolii de vară organizată de Institutul Național al Patrimoniului, în colaborare cu Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, asupra domeniilor și metodelor de cercetare în Arheologie și a modului de abordare holistic în cercetarea, protecția și valorificarea patrimoniului natural și cultural. Am vorbit în Cariera de la Celea Mare despre componenta geologică a naturii, despre roci, minerale, fosile și structuri sedimentare - toate acestea în fața aflorimentului de roci jurasice din care s-a construit cetatea romano-bizantină Carsium la Hârșova. Tinerii, dar și cei mai puțin tineri, mi-au spus că au ascultat pentru prima oară o lecție de Geologie, cu atât mai interesantă cu cât a fost în fața stâncilor. Nu m-a mirat că nu știu nimic despre Geologie, pe care, ca majoritatea semenilor noștri, o consideră Arheologie sau Speologie, atâta timp cât în școală, ce se spune, și cum se spune despre Geologie, este derizoriu. Profesorul Skolka m-a completat, vorbind despre ariile de protecție „Natura 2000” și arătând cursanților specii de plante, fluturi și insecte. Nota de culoare a expunerilor a dat-o o vulpe, care de sus a ascultat cu atenție ce spuneam.
Datele pe care le-am consemnat în această nouă rundă de cercetări în Dobrogea vor fi sistematizate într-un site dedicat Monumentelor geologice și biologice, cu rubrici asupra importanței locurilor, cu imagini și constatări asupra stării de protecție, care vor fi transmise celor care gestionează zonele protejate. La acest site lucrează deja Ionuț, Tony și Robert Szabo, un alt fost student al meu, acum la Institutul Geologic. Intenționez ca, cu sprijinul geologilor din grupul de lucru al Comisiei Monumentelor Naturii, toate monumentele naturii și rezervațiile științifice (categoriile 3 și 4 în sistemul de management al ariilor protejate, stabilit de Uniunea Internațională de Conservare a Naturii (IUCN) din România sa fie cuprinse. Scopul principal al acestui proiect, în care Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, Universitatea „Ovidius” din Constanța, Institutul Geologic al României și Comisia Monumentelor Naturii a Academiei Române sunt parteneri, este de a constitui un sistem informativ, bine elaborat, dedicat valorilor naturii, care să impună autorităților acțiuni concrete de protecție, totodată să le sugereze modalități prin care valorile naturii pot susține dezvoltarea regiunilor, urmând exemplul geoparcurilor UNESCO din întreaga lume.
