FONDATORII STUDIILOR LEVANTINE ÎN ROMÂNIA
Sesiune comemorativă la 40 de ani de la plecarea dintre noi a
profesorului Mihai Berza, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene
Specialist în istoria evului mediu, istoricul de talie mondială Mihai Berza s-a făcut remarcat prin erudiţie şi prin marea putere de cuprindere a studiilor realizate în peste patru decenii de activitate: de la istoria economiei la cea a ideilor sau de la genealogie la heraldică.
Mihai Berza, născut pe 23 august 1907, la Tecuci, și-a început studiile universitare în 1929, la Facultatea de Litere și Filosofie din Iași, urmate de studii doctorale în străinătate, la Roma și Paris. În 1939 a fost numit director-adjunct al Institutului de Istorie Universală Nicolae Iorga. În 1944 a devenit titularul catedrelor de metodologie și istoriografie, genealogie și heraldică de la Școala de Arhivistică. În 1950 a fost numit profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București, șef al Catedrei de istorie medievală, modernă și contemporană. În 1963, a devenit primul director al Institutului de Studii Sud-Est Europene și a ocupat această funcție până în ultimul an de viață.
A fost membru corespondent al Academiei Române, membru titular al Academiei de Științe Sociale și Politice, vicepreședinte al Asociației Internaționale de Studii Bizantine, membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte și al Academiei din Lisabona, profesor invitat la Collège de France.
Mihai Berza s-a stins din viață la 5 octombrie 1978.
Prof. dr. Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului:
„Mihai Berza, un om de caracter: amintiri din timpul dictaturii comuniste”
„Ne întâlnim astăzi pentru a ne aminti de o mare personalitate a culturii și științei istorice românești, pe care o considerăm strămoș al Institutului nostru. Am invitat alături de noi personalități care au amintiri despre profesorul Mihai Berza și o să vă rog să îmi permiteți să încep cu propriile mele amintiri.
303. Pentru cei foarte tineri, este un simplu număr, care nu spune nimic. Pentru cei care și-au făcut studiile universitare la facultățile umaniste ale Universității din București - Litere, Filosofie, Istorie și Drept -, și care au fost studenți în perioada 1953-1961, 303 este un număr pe care nu îl pot uita niciodată. În limbajul studenților, prin 303 se înțelegea un cămin studențesc, în fostele grajduri regale, pe malul Dâmboviței. Exista în această construcție și o sală foarte mare, unde se țineau ședințele de condamnare. Din timp în timp, toate regimurile totalitare au nevoie să reinstaureze frica, pentru că numai prin frică își pot asigura dominația. Și frica lor cea mai mare este frica de intelectuali, o frică justificată, pentru că regimurile comuniste s-au prăbușit atunci când elitele intelectuale au început să vorbească. Atunci când, așa cum Havel prevăzuse, și-au depășit frica.
Frica trebuia mereu reinstaurată și de aceea, în anii pomeniți, aveau loc ședințe de condamnare. Motivele se găseau oricând și, pentru ca această frică să fie menținută și extinsă, era aleasă o serie de persoane care să fie supuse oprobriului public foarte bine organizat în aceste ședințe. Imediat erau condamnați și cei care li se alăturau. Cei care li se alăturau celor care erau condamnați erau la fel văzuți sau, uneori, considerați mai vinovați decât cei care făceau obiectul acestor condamnări verbale violente. Mai ales după Revoluția din Ungaria din 1956, când studenți de la facultățile umaniste au încercat să organizeze la „Ceas”, în Piața Universității, o acțiune de solidarizare cu studenții de la Universitatea din Budapesta. Primii sosiți au fost arestați și condamnați în pripă. Studenții de la Facultatea de Drept, printre care mă număram atunci, au fost duși la Tribunal ca să vadă cum erau condamnați colegii lor. Partidul nu s-au mulțumit cu atât și a organizat ședințele de condamnare.
La 303, ședința era prezidată de primul secretar al Municipiului București, Florin Dănălache. O brută. Astăzi se evită acest subiect, dar se știe că până în 1989, când a căzut comunismul în România, cu excepția lui Ștefan Andrei, Ion Iliescu și Manea Mănescu, Comitetul Central și conducerea Partidului Comunist erau alcătuite din oameni la fel ca cei doi conducători din familia Ceaușescu, oameni care aveau patru clase primare la bază, uneori câte o facultate așa-zis muncitorească sau studii politice. Acest Florin Dănălache, pe care mi-l amintesc foarte bine, era secondat de șeful organizației studențești, Iulian Cârțână. Studenții turnați de alți studenți trebuiau să își recunoască vina, iar rectorul Jean Livescu, o nulitate, profesor de germană din Iași, devenit profesor universitar și rector, se ridica în picioare și spunea: „Din acest moment, nu mai face parte din UTC și nu mai face parte din Universitate.” Consecințele nu se opreau aici. Mulți erau trimiși la reeducare în câmpul muncii sau chiar la închisoare.
12 martie 1959. Ședința a ținut mult. A fost deschisă de o asistentă de la Facultatea de Filosofie, care făcea seminar și la Drept. S-a ridicat în picioare și a demascat o studentă care chiulise de la seminarul de Socialism Științific cu trei zile în urmă, spunându-le colegelor că se duce la soacra ei care face mucenici. Era un motiv foarte grav. A fost huiduită și exmatriculată. Asta a fost uvertura, scopul ședinței era condamnarea profesorului Pippidi. Motivul a fost expus foarte clar de vajnicul și tânărul istoric Iulian Cârțână: refuzase să semneze apelul pentru Manolis Glezos. Primul secretar al partidului comunist grec, o persoană remarcabilă, care ridicase un steag național pe Acropole în timpul ocupației germane a Atenei, fusese arestat din nou în 1958, după o primă arestare în 1948, în timpul războiului civil din Grecia. Tot lăgărul socialist trebuia să semneze apeluri în favoarea lui Manolis Glezos, dar profesorul Dionisie Pippidi nu semnase acest apel. „De ce n-ai semnat, bă, apelul pentru Manolis?”, („bă” era pentru profesori), l-a întrebat Dănălache. Profesorul Pippidi nici n-a fost lăsat să vorbească, li s-a dat cuvântul celor care trebuiau să îl condamne, colegii lui. Spre surpriza tuturor, profesorul Berza nu l-a condamnat violent și vulgar pe profesorul Pippidi, ba dimpotrivă, lucru extrem de grav, a încercat chiar să îi ia apărarea. Aplauzele unui grup mic de studenți de la Drept, printre care mă găseam și eu, alături de colegii mei Țepeneag și Mutulescu, au fost acoperite de huiduielile celor convocați cu misiunea de a huidui.
Concluzia a fost ca persoanele care au comis crima de a se alătura celui „judecat”, să fie eliminate din învățământul superior și din viața științifică. Lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, pentru că, între timp, „la organele superioare de partid” s-a revenit asupra acestei decizii. Dar scopul fusese atins. Scopul nu era atât eliminarea unor persoane care se ocupau de istoria antică sau medievală, mai puțin interesantă pentru propaganda de partid, scopul era influențarea, intimidarea studenților și a celorlalți profesori. Peste ani, ne-am întâlnit câțiva dintre cei care am fost acolo sau care am fost influențați de ceea ce s-a petrecut la 303. Două dintre aceste persoane sunt aici, în dreapta și în stânga mea și, probabil, veți asculta și povestea lor. Cea de-a treia nu este aici, dar o evoc cu multă emoție, este doamna profesor Zoe Petre, care a jucat un rol extrem de important în înființarea acestui Institut.
Comunismul în România a fost un regim criminal. Profesorul Gheorghe Brătianu, mentorul lui Mihai Berza, a fost asasinat în închisoarea de la Sighet pentru că a refuzat să-și rescrie operele despre Basarabia și despre Marea Neagră. Era bolnav, nu i s-a dat medicamentație, a murit și a fost aruncat la cimitirul săracilor. O adevărată crimă. Au existat asasinate în închisori, în afara închisorilor, au existat și crime culturale. Transformarea conacelor boierești din România, care adăposteau biblioteci și obiecte de artă, în sedii de I.A.S. în care se adăposteau oile și se făcea focul cu cărți prețioase, sau în spitale de schizofrenici, a distrus un patrimoniu. Acest lucru s-a petrecut numai în România, pentru că bolșevicii au pus operele de artă la păstrare în Rusia. Au avut, totuși, acest respect. În România, partidul comunist a fost condus de semidocți și de oameni lipsiți de cultură, de oameni care urau cultura.
Suntem în anul Centenarului și despre aceste lucruri nu se vorbește. Când îți propui să vorbești despre 100 de ani de istorie și nu vorbești decât despre câteva bătălii și înfăptuiri mărețe, când nu vorbești și despre dramele cumplite pe care poporul le-a traversat, nu înveți nimic despre viitor. Din păcate, tânăra generație nu are nimic de învățat de la acest Centenar, care n-a făcut decât să accentueze criza morală din societatea românească. Iată de ce cred eu că acum, când s-a ratat această ocazie de a vorbi despre identitatea românească, care nu poate fi decât o identitate culturală, trebuie să evocăm personalități cum a fost Mihai Berza, care vor rămâne în istorie nu numai prin ceea ce au scris, dar și prin ceea ce au fost. Adică prin caracterul lor. Demnitatea unei națiuni nu este dată nici de Președinte, nici de Guvern, nici de Parlament. Ea este suma demnităților fiecărui individ și a respectului de sine pe care fiecare trebuie să și-l construiască înainte de a spera să obțină respectul celorlalți.”
Academician Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române:
„Mihai Berza, un profesor de mare distincție”
„Vreau să vă mulțumesc pentru că m-ați invitat la evocarea unuia dintre cei mai străluciți profesori pe care i-am avut. Este paradoxal faptul că în epoca cea mai cruntă, stalinistă și neostalinistă, Facultatea de Istorie a Universității din București a avut un mănunchi de profesori pe care nu i-a mai avut niciodată, nici în vremea lui Iorga, nici în vremea lui Giurescu. Un buchet de învățați și, dintre aceștia, trei au fost oamenii de care m-am simțit cel mai apropiat. De curând, într-o carte care mi-a fost dedicată, cu accente biografice, am vorbit despre ei. Este vorba de Emil Condurachi, Ion Nestor și Mihai Berza. I-am luat în această ordine, fiindcă de Emil Condurachi am fost legat toată viața, cu Ion Nestor mi-am dat licența, cu Mihai Berza mi-am dat doctoratul. Pe Mihai Berza îl cunoscusem înainte să devin student, prin unele legături de familie. Pe fiul său, Tudor Berza, colegul meu de Academie de astăzi, îl cunoscusem când eram amândoi în pantaloni scurți. Am avut atunci ocazia să îl întrevăd și pe Alexandru Tzigara-Samurcaș, bunicul lui Tude și socrul lui Mihai Berza. Într-un fel, prin prezența mea aici, ca vicepreședinte al acestui for, Academia omagiază o familie care, în trei generații, a dat trei membri ai Academiei: Alexandru Tzigara-Samurcaș, Mihai Berza și Tudor Berza. Fără să-i fiu student direct - eu eram la arheologie și studii greco-romane -, mă duceam să-i ascult orele, pentru că, dintre toți profesorii noștri, Mihai Berza era personajul cel mai elegant, cel mai rasat, cel mai discret. Mihai Berza era o bucurie a ochiului, era absolut extraordinar. La un moment dat, pentru că știam bine care erau preocupările sale privind Italia meridională și Mediterana orientală, am îndrăznit să-l rog să-mi conducă o lucrare de seminar. Mihai Berza a avut marea bunătate, și a fost pentru mine un privilegiu, să asiste chiar la prezentarea lucrării, în ciuda faptului că în acea zi avusese în familie o mare dramă.
Ați evocat, domnule președinte, momentul 303. Am urmărit totul și am trăit toate consecințele. Eram cu colega mea, regretata Zoe Petre, pe atunci Zoe Condurachi. Toată ziua am stat împreună și nu ne venea să credem ce se întâmplă. Într-o pauză, cel mai țepos dintre cei trei acuzați, Ion Nestor, a venit la noi și mi-a spus: „O să vorbim despre tine”. Nu am înțeles, Zoe și cu mine ne întrebam ce ar putea să fie… Acel sinistru Dănălache le-a cerut celor trei profesori să dea exemplul unui student pe care l-au educat cum trebuie, iar profesorul Nestor, profesorul Berza și profesorul Pippidi s-au înțeles să îl amintească pe cel care vă vorbește. Profesorul Nestor a avut ideea nefericită, mi-a explicat după aceea de ce, să facă o pauză și să adauge: „eminentul student Răzvan Theodorescu”. După două săptămâni, același Dănălache cerea să știe ce s-a întâmplat cu eminentul. Am fost dat afară din UTC, din Universitate și trimis la munca de jos. Trei ani am fost fierar betonist. M-am reîntors în momentul dezghețului, în 1963.
N-am să uit niciodată momentul în care, devenit cercetător stagiar la Institutul de Istoria Artei, acceptat de George Oprescu, acesta mi-a adăugat: „Știu de la Berza despre tine”... În ʾ52-ʾ54, profesorul Berza fusese scos de la catedră și a lucrat la Institutul de Istorie a Artei într-un domeniu care nu îi era propriu, dar în care devenise specialist în acea perioadă de restriște: stema în epoca lui Ștefan cel Mare, repertoriul artistic în epoca lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Sucevița... Lucra cu trei oameni, pe care îi voi aminti întotdeauna cu dragoste și pietate: Emil Lăzărescu, Teodora Voinescu și Maria Ana Musicescu. În ʾ63, după ce George Oprescu m-a primit și mi-a spus „Știu de la Berza despre tine”, au început laudele sale, ale bătrânului academician, la adresa lui Mihai Berza, malgré că era ginerele lui Tzigara-Samurcaș. Oprescu l-a detestat toată viața, dar spunea: „Berza era altceva!”
Mihai Berza începuse sub protecția lui Gheorghe Brătianu, față de care a rămas cu o fidelitate extraordinară în momente foarte grele. Țin minte cum vorbea despre el în „Revue des études sud-est européennes”, chiar și la „Balcania” lui Papacostea, într-o perioadă în care despre Gheorghe Brătianu nu se putea vorbi. Și-a susținut teza de doctorat la Iași, un Iași cu preocupări de istorie universală, care nu existau, cu excepția lui Iorga și Brătianu, la București. Acolo, între altele, Oțetea, cel care avea să semneze diploma de doctorat a lui Berza, făcuse studii asupra lui Guicciardini. Tot la Iași, Oreste Tafrali făcea studiile sale despre Salonic. Era o emulație de istorie universală în care Mihai Berza a intrat cu „Amalfi preducale”. Lucrarea sa de doctorat a fost publicată în Italia, în ʾ38, și apoi în Franța. După aceea are un studiu remarcabil despre „Le sentiment national chez les lombards méridionaux”, o lucrare extrem de interesantă. În paralel, făcea studiile sale asupra Franței carolingiene, asupra momentului carolingian: „Le voyage en France du Pape Jean VIII”, „Autour de l'élection royale de Mantaille”. Are câteva studii care sunt din anii ʾ40 despre Marea Neagră. Berza este cel care, în lumea modernă, chiar și mai accentuat decât Brătianu, apasă pe acest cadru pe care mongolii, într-un fel de Pax Mongolica, îl creaseră pentru comerțul italian în nordul Mării Negre. Toate aceste lucruri ar trebui adunate pentru o istorie a vechii culturi românești. Mihai Berza merită o publicație, poate chiar sub egida Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, cu studiile sale din anii ʾ30 și ʾ40, până în momentul în care i-a fost retezată evoluția. Era un fiu de proprietar, din tradiția micii boierimi moldave.
În perioada liberalizării efemere, care a început în ʾ63- ʾ64 și a durat până în ʾ71, profesorul Pippidi și profesorul Berza deveneau membri corespondenți ai Academiei Române. Țin minte cum, la un moment dat, în scuarul din fața Academiei, m-am întâlnit cu profesorul Berza, care mi-a spus: „Știi că se face Institutul de Studii Sud-Est Europene?” Era bucuros, ctitorirea unui institut balcanic era visul lui, împlinit alături de Emil Condurachi și mai tânărul Virgil Cândea. A fost o perioadă cu totul și cu totul specială, de emulație românească în acest domeniu. Era o plăcere să mergi cu ei, cu toți cei pe care vi i-am amintit, la diverse congrese. Țin minte și plimbările pe străzile Atenei în 1970, cu Mihai Berza, Alexandru Rosetti, Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Atunci a fost ales președintele Comisiei pentru Istoria Ideilor.
Mihai Berza rămâne pentru mine un simbol al elevației, al eleganței, al discreției, al unei erudiții impresionante. Profesorul Berza rămâne una din cele mai frumoase efigii ale biografiei mele. Sunt 40 de ani de când a plecat dintre noi și vă mulțumesc că v-ați amintit de el.”
Dr. Tudor Berza, membru corespondent al Academiei Române:
„Părintele meu”
„Amintirile de acasă sunt în alt registru decât cele de la catedră. Datorită tatei, bunicului matern, bibliotecii, mă gândeam să urmez o carieră în istorie. Probabil că, dacă aș fi făcut istorie, m-aș fi îndreptat spre arheologie, dintr-o nevoie esențială de libertate și de natură. Țin minte momentul în care, având 15 ani, într-o seară, tata a venit și mi-a spus: “Tu nu vei face istorie!”. Astfel că am ales geologia, iar în 1961, mă întâlneam pe băncile facultății cu Emil Constantinescu.
Când a murit tata, aveam 34 de ani. L-am urmărit de-a lungul celor 30 de ani de viață conștientă, dar imaginile pe care le regăseam întâmplător, fotografiile sale surprindeau momente despre care nu se vorbea, era un fel de paradis pierdut.
Originea familiei era în sudul Moldovei, de la 1700, de la baza societății. Străbunicul ajunsese să posede o gospodărie de 300 de hectare, pe care i-o lasă moștenire fiului, Teodor Berza, bunicul meu. Acesta a avut patru copii, mezinul fiind Mihai Berza, dar mult mai puțin priceput, spre sfârșitul vieții rămâne cu mult mai puțin, reușind să le asigure copiilor doar o foarte bună educație. Extravaganțele familiei constau în călătorii în vest cu mașina, activități obișnuite familiilor mai înstărite, cu mii de hectare în proprietate.
În 1929, Mihai Berza a terminat facultatea la Iași și apoi a fost profesor în mai multe locuri, la Iași și la Fălticeni. În acea perioadă a făcut și serviciul militar, la artilerie antiaeriană, participând, ulterior, și la război, făcând de strajă pe Dunăre. Între 1931-1933, studiază la Roma, după ce câștigase o bursă, împreună cu prima sa soție. La Roma este coleg cu bunul său prieten Dionisie M. Pippidi. Din următoarea serie de bursieri, 1933-1934, face parte și viitoarea sa soție, Ana, pe care o cunoaște la Roma. Cei doi se hotărăsc să se căsătorească și, într-un mod cu totul neobișnuit la vremea respectivă, merg direct la părinți și-i anunță, iar nunta se organizează rapid în 1935. După aceea câștigă o bursă la Paris, iar perioada următoare o petrec acolo. Între 1937-1938 a ocupat postul de secretar al Școlii de la Roma, timp în care își termină doctoratul. Din 1928 până în 1943, Mihai Berza scrie 17 studii și articole despre istoria Evului mediu apusean, inclusiv teza de doctorat pe care o publică în „Anuarul Școlii de la Roma”.
Mihai Berza este numit prin Decret regal profesor la Școala de Arhivistică și, în 1948, este transferat la Universitatea din București. În 1942 i se naște primul fiu, Alexandru, iar în februarie 1944 m-am născut eu. Din acea perioadă, în timpul războiului, nu ne-au rămas multe fotografii și pentru că familia era în refugiu. În 1950, primul fiu, Alexandru, moare de leucemie, lucru care l-a marcat mult mai mult decât s-a știut și i-a definit întreg restul vieții.
A doua etapă a vieții, după teribilii ani ’50, atât pentru el, cât și pentru țară, începe în anii ’60. Începând cu 1962-1963 revine în atenție, i se dau înapoi mai multe titluri, inclusiv cel de doctor, gradul de profesor la Universitatea din București, iar din 1963 va conduce timp de 15 ani, cu devotament, Institutul de Studii Sud-Est Europene. Aceasta a fost perioada în care s-a manifestat din plin ca profesor, mentor, îndrumător și ca director. Mihai Berza participă în acești ani la diverse congrese de istorie. Boala apărută și diagnosticată în 1967 a revenit peste zece ani, dar, cu toate acestea, profesorul Mihai Berza a lucrat până în ultima zi.”
Prof. dr. Tasin Gemil, Directorul Institutului de Turcologie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj:
„Mihai Berza, mentorul meu”
„Este o onoare foarte mare pentru mine să vorbesc aici. Eu nu am fost studentul profesorului Berza, mi-am făcut facultatea la Iaşi, am lucrat acolo mulţi ani, doctoratul tot la Iaşi l-am luat. Profesorul Berza a fost în comisia mea de doctorat, e adevărat, dar, domnia sa îmi este mentor pentru faptul că m-a îndrumat fiind chiar în Bucureşti. Aşa consider. Am declarat mereu că am doi mentori care m-au format ca om de ştiinţă: Leonid Boicu de la Iaşi şi, al doilea, profesorul Mihai Berza.
În acea perioadă, cercetătorii de la Institut, din provincie, făceau deplasări la Bucureşti pentru documentare. Trimestrial, veneam la București zece zile sau două săptămâni și îl vizitam pe Profesor. Mă primea întotdeauna, oricât de aglomerat ar fi fost programul domniei sale și stătea de vorbă cu mine cam o oră, o oră şi jumătate. Jumătate din programul care îmi era dedicat îi prezentam ce am făcut de la ultima întrevedere, iar în jumătatea cealaltă îmi dădea îndrumări şi eu le notam cu creionul în mână. Aceste întâlniri au fost decisive în cariera mea ştiinţifică. În primul rând, îndrumarea domniei sale era: "să scrii când ai ce să scrii", adică să dai o idee, o informaţie bazată numai şi numai pe surse foarte sigure. “Ai mai descoperit ceva?” Dacă descoperisem, îi vorbeam despre documentul respectiv şi dânsul îmi spunea întotdeauna că trebuie să-l public. Discutam pe marginea lui şi îmi dădea indicaţii bibliografice. De multe ori întreba: “Domnule, oamenii aceştia care scriu atât de mult, când au timp să mai şi citească?" Avea dreptate, dar am impresia că lucrul acesta e mai valabil astăzi decât atunci. Documentarea era baza la care domnia sa ţinea extrem de mult.
Spuneam că a fost în comisia mea de doctorat. Când am primit referatul domniei sale, într-un fel m-a speriat, pentru că mersese cu analiza până la accentele din citatele din italiană şi din franceză. A corectat accentele, care erau citate, unele din ele în subsol. Am preluat exigenţa domniei sale şi am aplicat-o la doctoranzii mei. Din această pricină, în douăzeci de ani, eu nu am scos decât şaisprezece doctori. Alţii au scos sute. Citesc cu două creioane fiecare teză, creion roşu şi creion albastru, o dată sau chiar de două ori. Aproape toţi doctoranzii mei şi-au refăcut tezele o dată, de două sau chiar de trei ori. Îi datorez profesorului Berza exigenţa, seriozitatea şi respectul faţă de titlul ştiinţific.
Mi-am adus aminte de o vizită a domniei sale la Iaşi. Profesorul Petrescu – Dâmboviţa, care era directorul, mi-a dat mie misiunea onorabilă şi foarte placută, să-l aştept pe Profesor la gara din Iaşi şi să-l însoțesc la hotel. În seara aceea am stat pe îndelete de vorbă în restaurantul hotelului, iar a doua zi a ţinut o conferinţă în aula plină. A întrebat cât timp i se acordă și i s-a răspuns cincizeci de minute. Şi-a scos ceasul, l-a pus pe masă şi cu vocea aceea a lui de bariton, care atrăgea atenţia şi impunea, a vorbit exact cincizeci de minute. Avea un talent oratoric excepţional.
Profesorul Berza mi-a fost şi protector. Domniei sale şi profesorului Emil Condurachi le datorez vizitele mele cu bursă UNESCO în Turcia, fără de care eu n-aş fi putut să fac carieră în acest domeniu. În anii ʾ70, după ce am consultat documente otomane, am publicat un studiu privind haraciul Ţărilor Române. Sigur că citisem studiul profesorului Berza, publicat în S.M.I.M., mi se pare, în 1958. Domnia sa nu avusese acces la documentele turceşti, a publicat numai pe baza surselor europene. A consultat atât de mult aceste surse, le-a analizat din punct de vedere financiar, economic, a ţinut seama şi de cursul inflaţiei din acea vreme, iar cifrele pe care dânsul le-a dat în '58, fără a consulta sursele otomane, coincideau în mare măsură cu cifrele pe care le-am găsit eu în registrele financiare ale Imperiului Otoman. Exigenţa ştiinţifică l-a făcut pe profesorul Berza să ajungă la asemenea concluzii, într-un domeniu în care cifrele sunt de bază. Aduc prinosul meu de recunoştinţă memoriei profesorului Berza căruia îi datorez mult din cariera mea ştiinţifică.”
