Istoria culturilor și civilizației Levantului

IN MEMORIAM

Ne-a părăsit părintele profesor Nicolae Achimescu

 

Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului anunță cu tristețe plecarea dintre noi a părintelui profesor Nicolae AchimescuInstitutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului anunță cu tristețe plecarea dintre noi a părintelui profesor Nicolae Achimescu, un colaborator apropiat al Institutului.

Decesul părintelui Achimescu este o pierdere considerabilă pentru toți cei care l-au cunoscut. Părintele Achimescu ne-a fost alături încă de la începutul activității Institutului, ne-a sprijinit prin cunoștințele sale impresionante în ceea ce privește domeniul istoriei religiilor, care i-a fost atât de drag de-a lungul întregii sale activități profesionale, cu sfaturile și experiența sa, fiind un participant neobosit la toate evenimentele noastre.

Părintele profesor Nicolae Achimescu s-a născut pe 10 august 1955 în satul Șiroca, din comuna Godeanu, județul Mehedinți. Studiile sale de teologie ortodoxă, finalizate în anul 1980 la Universitatea din București, au fost desăvârșite printr-un Doctorat în Teologie, obținut la Universitatea din Tubingen, din Germania, în anul 1993.

Părintele Achimescu și-a început activitatea didactică în 1993 la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde a susținut prelegeri la disciplina Istoria și filosofia religiilor la Facultățile de Teologie și Litere. Începând cu anul 2012, Părintele Achimescu și-a transferat activitatea didactică la București, în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă ”Patriarhul Justinian”, în cadrul Universității din București, devenind atât profesor titular la disciplina ”Istoria și filosofia religiilor”, dar și Director al Școlii Doctorale din cadrul aceleiași facultăți. Totodată, activitatea sa didactică a fost dublată de pozițiile de membru în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul Ministerului Educației și expert evaluator în cadrul Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior (CNCSIS). De asemenea, a deținut și o serie de funcții administrative și onorifice, precum cea de Director al Centrului de Studii și Dialog Interreligios și Intercultural, Universitatea din București, din 2014, membru al Academiei Germano-Române - Forum Internațional pentru Științe, Etică, Teologie, Literatură și Artă, Membru fondator al Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Știință și Filosofie, Universitatea București, membru în Colegiul de redacție al periodicului ”Ortodoxia”, revista Patriarhiei Române, București și membru în Colegiul editorial al Revistei Române de Bioetică.

Un pasionat și aplicat cercetător în domeniul istoriei și fenomenologiei religiilor, părintele Achimescu a publicat numeroase lucrări, cum ar fi ”Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos”, ediție bilingvă, trad. din limba latină, note și studiu introductiv (1996), ”Istoria și filosofia religiei la popoarele antice” (1998), ”Budism şi creștinism. Considerații privind desăvârșirea omului” (1999), ”Religii în dialog”(2005), ”Religie, Modernitate și Postmodernitate” (2013), ”Istoria și filosofia religiilor. Religii ale lumii antice” (2015).

 

O pierdere pentru toți cei care s-au bucurat de prietenia,
bunătatea și prețuirea sa

„Decesul părintelui Nicolae Achimescu m-a întristat profund, întrucât am pierdut nu numai un colaborator, dar și un bun prieten.

Părintele Nicolae Achimescu a fost un profesionist dedicat activității sale, un cercetător aplicat în domeniul Istoriei religiilor, un pedagog-formator pentru spiritele tinere aflate în căutarea cunoașterii, un neobosit susținător al dialogului inter-religios și un participant activ la inițiativele în domeniu.

Îmi amintesc cu plăcere momentul inaugurării activității Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului în cadrul conferinței internaționale ”Inițiativa Levant pentru pace globală. Prin diplomaţie culturală spre o pace durabilă”, desfășurată la București, în perioada 19-21 noiembrie 2017. În momentul în care am lansat apelul pentru organizarea unei asemenea conferințe, dar și ideea unui Institut de Studii Avansate pentru studiul Levantului istoric, părintele Achimescu a fost un entuziast susținător al ideii, promovând-o în rândul studenților și cadrelor didactice de la Facultatea de Teologie Ortodoxă  ”Patriarhul Justinian”, din cadrul Universității din București.

Ulterior, datorită eforturilor și susținerii Domniei-sale, această facultate, dar și Centrul de Studii și Dialog Interreligios și Intercultural din cadrul Universității, pe care l-a coordonat, ne-au devenit parteneri constanți în evenimentele pe care le-am organizat în cadrul Institutului.  De asemenea, părintele Achimescu a sprijinit prin cunoștințele sale impresionante, dar și cu sfaturi și experiența sa  didactică și de cercetare, toate activitățile Institutului.

Plecarea dintre noi a părintelui Achimescu este o pierdere considerabilă pentru toți cei care l-au cunoscut și au lucrat cu dânsul. Este o pierdere și pentru lumea academică și pentru mediul de cercetare românesc, mai ales pentru domeniul Istoriei religiilor, căruia i-a dedicat toată atenția și dăruirea sa. Nu în ultimul rând, este o pierdere pentru toți cei care s-au bucurat de prietenia, bunătatea și prețuirea sa.

Dumnezeu să-l odihnească!”

Emil Constantinescu
Președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului

Emil Constantinescu Președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului

 

 

Emil Constantinescu Președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului

Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, în parteneriat cu Asociația Prietenii lui Panait Istrati și Asociația „Lingua Economica”, organizează masa rotunda cu tema „PANAIT ISTRATI, SCRIITOR ROMÂN, SCRIITOR LEVANTIN”

Pentru a marca sărbătorirea Zilei Culturii Naționale, Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, în colaborare cu Asociația „Prietenii lui Panait Istrati” și Asociația „Lingua Economica” propune, prin specificul său, o incursiune în seducătorul univers levantin al scriitorului român Panait Istrati, dincolo de exegeza literară consacrată.

Vocația levantină, de „ciulin desrădăcinat”, a acestui „pelerin al inimii”, născut în cosmopolitul port dunărean Brăila în 1884, a fost foarte bine surprinsă de către prietenul său, Nikos Kazantzakis, care l-a menționat în romanul „Zorba Grecul”. Panait Istrati, în vinele căruia curgea sângele kefalonit, și-a părăsit mama la 22 ani, pentru a începe un adevărat vagabondaj în lumea largă. A călătorit în 12 țări, printre care Egipt, Palestina, Siria, Turcia, Grecia, Franța, Italia și Elveția, ducând nu de puține ori o existență precară, la limita subzistenței, bucurându-se cu voluptate de toate bucuriile și amărăciunile unei vieți de om liber. În aceste spații a auzit și istoriile orientale și poveștile Halimei, care i-au servit ulterior drept inspirație pentru operele din ciclul „Adrian Zografi”. „Chira Chiralina”, „Codin”, „Mihail”, „În lumea Mediteranei”, traduse în aproape treizeci de limbi, sunt mărturii ale fascinației față de civilizațiile levantine, imortalizate în pagini pline de umanism.

În acest cadru insolit și exotic de „lume largă” se desfășoară drama și tribulațiile unor personaje pătimașe, aflate adesea la marginea societății: români, greci, turci, egipteni, arabi sau evrei.  În ciuda renumelui internațional și a succesului francofon de care s-a bucurat, Panait Istrati și-a revendicat dintotdeauna în scrierile sale rădăcinile naționale: „Oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila; grec, prin tată şi iubita sa patrida.”

 

„Moţu” Pittiş a fost interpretul ideal al lui Panait Istrati în dramatizările radiofonice

„Nu este o întâmplare faptul că, timp de peste 20 de ani, „Moţu” Pittiş a fost interpretul ideal al lui Panait Istrati în dramatizările radiofonice. Auzindu-i într-o zi vocea la Radio, Margareta Istrati, soţia scriitorului, a spus: „Seamănă incredibil de bine la glas cu regretatul meu soţ!”. De atunci, de-a lungul timpului, această remarcă a pecetluit calitatea de „senator de drept" a lui Florian Pittiş pentru interpretarea rolului Panait Istrati. Fonoteca Radiodifuziunii Române şi Asociaţia Prietenii lui Panait Istrati din România deţin zeci de ore de înregistrări ale acestui tandem cu mare valoare documentară. Ele au fost realizate prin eforturile Programului III Radio, condus de Sofia Şincan şi Eduard Jurist. Materializarea proiectului a avut loc datorită muncii unei scenariste, Camelia Stănescu, şi a unui regizor de excepţie – Cristian Munteanu. Astfel încât acum, când Florian Pittiş a părăsit lumea fizică, vocea sa împrumutată lui Panait va putea fi prezentă, oricând va fi convocată.”

Dan Ursuleanu, scriitor și jurnalist, Radio România 

 

Geo Tuică, realizator TV: „Panait Istrati – sentimentul fraternității”:Geo Tuică, realizator TV:

„Panait Istrati – sentimentul fraternității”:

„În 1996, am plecat  să filmăm la Galați, unde era o comunitate elenă. Pe drum, colega mea Stanca Ciobanu îmi întinde niște hârtii și-mi zice: “Citește asta până ajungem acolo”. Le iau și le răsfoiesc: Panait Istrati!

„Ce avem noi cu Panait Istrati, întreb, că noi mergem la Galați?” Am trecut, însă, prin Brăila, unde există o altă comunitate de greci, ne-am oprit în curtea bisericii și acolo am întrebat dacă ne pot ajuta cu ceva pentru realizarea unui film despre Panait Istrati. “Noi mai puțin, nu prea avem cu ce, dar duceți-vă la Teatrul Național Maria Filotti.”

Acolo, la Teatru, întâmplarea a făcut să-mi găsesc un fost coleg de facultate, actor, care juca într-un spectacol chiar rolul lui Panait Istrati. După bucuria revederii, i-am spus ce anume ne aduce acolo și a avut amabilitatea de a ne pune la dispoziție obiecte care au aparținut scriitorului (ochelari, pălărie, costum).

Totodată, am avut noroc cu o familie care locuia pe strada Panait Istrati, la care am găsit tot ce aveam nevoie în legătură cu oameni, clădiri vechi, meserii. Tot ce aveam nevoie pentru atmosfera Brăilei acelor vremuri.

Și acum, vă rog, să stingem luminile și să vedeți ce a ieșit!”

 

Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantiului:Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantiului:

„Înțelegerea Celuilalt”

„Mă bucur că am ocazia să fiu aici. Sper că drumul pe care l-ați făcut astăzi va fi numai primul dumneavoastră drum către institutul nostru, pentru că, așa cum știți, principala caracteristică a Levantului și a Orientului este ospitalitatea.

Despre Panait Istrati voi expune câteva gânduri mai degrabă dezordonate, așa cum a fost viața lui, și sincere, așa cum a fost opera lui. Cred că avem nevoie de această sinceritate, mai ales pentru a explica o parte din tema acestei mese rotunde. Dacă despre Panait Istrati -scriitor levantin vorbește foarte bine opera lui, despre Panait Istrati - scriitor român, prin care se înțelege scriitor național de multe ori, avem nevoie de această sinceritate. Prin scriitor național românii înțeleg de obicei un scriitor care abordează temele națiunii și identității naționale. Avem nevoie de această abordare astăzi, când identitățile naționale sunt supuse unor presiuni. În același timp, însă, cred că trebuie să o facem altfel, fără discursuri patriotarde.

Panait Istrati a trăit în sinceritate și a plătit prețul acestei extreme sincerități. Un scriitor național, care s-a exprimat în cuvinte grele asupra României, prin modul în care a descris, la un moment dat, tarele permanente ale clasei politice dintre cele două războaie mondiale. Dar elanul lui Panait Istrati atinge, până la un punct, și terorismul de stat și regimul autoritar, care nu se întâmplase până în '35, când ne-a părăsit, dar care chiar avea să se întâmple după aceea. Și cred că acesta este marele merit al scriitorilor. Precum păsările, ei simt undele electromagnetice care vin înaintea undelor seismice. Ei simt cutremurele. Acesta este meritul pe care scriitorii, poeții sensibili îl au și iată de ce putem învăța mai multe de la ei decât de la cei care scriu istoria adaptată prezentului în care trăiesc.

Empatia mea pentru Panait Istrati a plecat din câteva asemănări. Prima dintre ele este pasiunea pentru carte. Este o pasiune specială, acea pasiune care te face să nu poți să închei o zi până nu ai citit o carte și prin care să vezi, în ultima plecare, regretul față de cărțile pe care nu le-ai mai putut citi. Panait Istrati avea această „nebunie a cărții”. Cea de-a doua este pasiunea călătoriilor, vine de undeva din interior și o simți foarte năvalnic. Spre deosebire de Panait Istrati, am crescut într-o familie fericită, dar îmi amintesc că eram gata să mă sui într-un tren fără bilet, să merg la Constanța, să încerc să mă strecor pe un vas și să plec undeva, să văd lumea. Comunismul se instaurase și au fost mulți cei care au plătit cu viața încercând pe uscat, pe Dunăre sau pe mare să iasă din această închisoare. Panait Istrati a putut să călătorească, nu cum se întâmplă astăzi -  fly ticket, credit card, all inclusive - și călătoriile lui au fost plătite din greu, după cum toți cei de aici știți. Dar asta l-a făcut să cunoască viața, suferința, oamenii, așa cum sunt ei. Opera lui aduce în memorie o lume care nu mai este: lumea Levantului, prelungită până la Nisa și apoi până în Rusia. Această lume trăiește datorită lui Panait Istrati. A știut să vadă, a înțeles și a plătit.

Într-un bilanț al elitelor intelectuale europene dintre cele două războaie mondiale și după cel de-al Doilea Război Mondial, Panait Istrati ocupă un loc aproape singular. Mai ales când elita intelectuală a Franței, a Italiei, a Marei Britanii vedea în utopia comunistă un rai, când Bernard Shaw și alți mari scriitori au considerat că utopia comunistă merita să fie sprijinită cu tot cu crimele ei, Panait Istrati a scris „Spovedania unui învins”.

În sfârșit, când vorbești despre Panait Istrati, nu poți să nu vorbești despre prietenie. Această prietenie din Orient are un sens special și, călătorind la rândul meu în Orient, am observat că până și în cel mai înalt protocol, există această tendință: dacă oaspetele tău își dorește ceva, îi oferi imediat, indiferent de preț. Și am învățat foarte bine ce nu trebuie să spui, ce nu trebuie să admiri, ca să nu te trezești cu această ospitalitate întinsă dincolo de  limite. Întâlnim asta și în România. La începutul anilor '90, Villages Roumaines sau Médecins Sans Frontières își exprimau această nedumerire: Noi am venit să le aducem niște alimente unor oameni săraci și ne trezeam în fața unor mese întinse, bogate, nesfârșite... Le-am spus: Da, pentru că nu știți ce s-a întâmplat înaintea vizitei. Ei au strâns din tot ce aveau, au făcut sacrificii, pentru că, acolo, pe masa aceea, nu veneau niște bucate – acolo erau sufletul și bucuria ca ați venit să îi vedeți. Acolo era bucuria că Occidentul se uită spre ei, că pot comunica după decenii de izolare. Am întâlnit același lucru și în Macedonia. Javier Solana, secretarul general NATO, era în stânga mea și îmi spunea: Cu cât țara e mai săracă, cu atât masa e mai bogată. Erau nesfârșite feluri de mâncare. I-am replicat: Ca spaniol poți înțelege mai bine decât nemții sau americanii, această formă prin care își pot exprima prietenia, iubirea, dorința.

Lui Panait Istrati dorința de prietenie nu i-a fost răsplătită de cele mai multe ori. Aceasta a dus și la gesturi extreme. Nu vreau să fac comparații, dar la el totul era sincer. Nu suntem în cazul lui Emil Cioran: a creat o filosofie a sinuciderii pe care nu a aplicat-o niciodată. A folosit-o ca pe o formulă de succes, cu mare rafinament. Un rafinament al limbii pe care Panait Istrati nu l-a avut, motiv pentru care Iorga a încercat să-l desființeze ca scriitor. În schimb, Romain Rolland a înțeles forța acestei sincerități, care devine literatură.

Revenind la prietenie, cu care Panait Istrati nu a fost răsplătit întotdeauna, închei spunând că, poate, noi am putea acum să i-o oferim. A citi o carte înseamnă să desființezi distanțele în spațiu și timp. Poate citind cărțile lui Panait Istrati, putem să-i oferim, peste timp, prietenia pe care nu a cunoscut-o.”

 

Andreea Grecu Ciupală, director general al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului: Andreea Grecu Ciupală, director general al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului: 

„Personajele istratiene între alegeri individuale și destin”

„Am să-mi permit să spun câteva cuvinte despre personajele lui Panait Istrati. Cel mai bun început ar fi cel din filmul documentar prezentat de domnul Geo Tuică, unde el mărturisește că l-au interesat oamenii. Așa și este. Opera lui este despre viață, sigur o viață tumultoasă, însuși scriitorul a fost un personaj de poveste. Operele lui nu fac decâr să ne transpună, să ne povestească felul cum el și-a trăit propria viață în mod dramatic, pentru că nu este nimic simplu în opera sa, cum nu este nimic simplu în viața autorului. Este o persoană cu adevărat controversată, dar care și-a asumat până la capăt o carte a curajului, a libertății, și a demonstrat că oamenii nu au uneori spirit de autoconservare. El nu l-a avut. Și nu l-au nici personajele lui pentru că în niciun moment ele nu fac rabat de la cartea pe care o joacă, ele par să nu cunoască jocul de șah, ele par să cunoască numai decepția fără control, reacția fără o oarecare judecată a priori.

Sunt personaje ale momentului, „acum și aici”, trăiesc clipa la modul cel mai dramatic pentru că nu sunt alte variante de ieșire. De aceea spun că personajele sale nu au spirit de autoconservare, instinctul acesta de supraviețuire la ele se manifestă prin reacții pe care noi le-am judeca astăzi după normele de acum, dar și contemporanii lui Istrati le-au judecat după normele de acum, ieșite din comun, ieșite din ceea ce am putea defini ca „omul și felul său de a se raporta la lume”. Cu atât mai puțin, personajele sale nu se raportează la norme, reguli, fie ele minimale, fie ele maximale. Personajele nu par să le cunoască, ele trăiesc după propria normă, norma lor se numește viață, dar o viață în care nu găsești buna măsură pentru că buna măsură nu există. Poate exista emoția, sentimentul paroxistic, dar nu avem o măsură, nicio oca, nici mai mică, nici mai mare. Avem permanent o prea-reacție care depășesc în orice moment personajele sale. Te-ai aștepta într-adevăr ca un Kir Nicola, atunci când își împarte cu dărnicie roadele muncii începute dimineața la trei, să le împartă cu drag în pofida tragismului vieții sale. Dar el face mai mult de atât, el depășește ceea ce am numi noi norme ale ospitalității. El se oferă pe el însuși și episodul cel mai relevant este cel în care îi povestește lui Adrian, un alter-ego al lui Panait Istrati, cum se desfășoară relația lui cu lumea, să spunem, civilizată, cu lumea normelor în care Kir Nicola merge și își vinde produse, de fapt nu le vinde pentru că jumătate îi sunt furate. Iată că primii care încalcă normele sunt cei care ar trebui să vegheze la respectarea lor : armata, considerată atunci, ca și acum, un pol de stabilitate. Jumătate din produsele lucrate de Kir Nicola în timpul nopții, ca un dar adus oamenilor, sunt plătite de tocmai cei care nu au posibilitățile să o facă. Iată cine respectă regulile: cei care ar fi în măsură să spună primii că nu le pot respecta, cei care sunt nevoiți de viață să le încalce. Și de aici apare celălalt univers pe care Panait Istrati ni-l descrie cu atâta dărnicie: universul omului simplu care se raportează la Dumnezeu și se raportează la cei din jur. De aceea, filmul spune că măiestrie: eu vorbesc despre oameni, pe mine m-au interesat oamenii. Despre aceasta este vorba, Panait Istrati a fost interesat de oameni. A fost interesat de povestea utopică a comunismului pentru că el a crezut cu sinceritate că această poveste va conduce la bunăstare, la mai binele societății. Nu a fost așa și a avut și el epifania, așa cum au avut-o și alți scriitori, care au crezut cu toată tăria în universul sovietic și apoi au descoperit că nu este vorba nici pe departe despre asta în realitate. Și ne amintim faimoasa poveste a țărăncii care vindea un ou de gâscă pe peronul unei gări înghețate. Aceasta este Uniunea Sovietică, această femeie simplă care își vinde ceea ce nu are. Acela era de fapt simbolul sovietelor.

Panait Istrati face elogiul omului simplu, cu bune și cu rele. Nu îl idealizează în niciun moment, spune un adevăr dur, un adevăr tăios. Cititorul, în momentul în care ia contact cu opera istratiană, are momente în care se simte șocat de ceea ce citește. Opera lui Istrati conține violență descrisă vizual, fapte care depășesc așa-numita normalitate. Personajele sale nu se raportează la cutume, dimpotrivă. Sunt conduse de patimă și avem nenumărate episoade în care oamenii mor pentru că personajele principale ale scrierilor istratiene decid că acei oameni merită să moară. Ulterior, se dovedește că decizia lor este greșită și avem în “Cosma” un episod absolut meritoriu din acest punct de vedere, al povestirii spuse, amoral din punct de vedere al conținutului propriu-zis al întâmplării. Lumea lui Istrati nu se raportează la moralitate, se raportează la divinitatea din Vechiul Testament, care pedepsește excesele și vedem în opera istratiană toate aceste pedepse întâmplându-se în timp real. Personajele știu, atunci când acționează, că următorul moment este cel al morții și în continuare joacă această carte, uitând de auto-conservare. La ele această carte nu există, această opțiune nu este niciodată luată în calcul. Varianta lor este aceea de a merge până la capăt cu prețul asumat. Apare și sentimentul fatalismului, o fatalitate pe care o înglobează personajul istratian în propriul său univers. La un moment dat simțim teama, penelul istratian reușește să o descrie, dar această frică nu împiedică în niciun fel personajele să-și ducă până la capăt misiunea pe care și-au asumat-o. Pentru ele libertatea este mai importantă decât viața.

Dacă într-o societate am avea mai mulți Istrati, ce am face și cum am face față haosului? Firește că ne punem această întrebare, dar, pe de altă parte, explorând acest univers scriitoricesc ne bucurăm, ne întristăm, ne înspăimântăm și, în același timp, ieșim vrăjiți dintr-o lume pe care Panait Istrati, ca mulți alți fii ai Brăilei a știut să o descrie în cuvinte minunate. Este drept că a avut de partea lui o moștenire, atât naturală cât și socială, o viață bogată, balcanică. Afirmația potrivit căreia nous prenons tout ici à la legère quand nous sommes aux portes de l’Orient nu este tocmai cea mai potrivită. Sigur că surprinde primul strat al realităților de la gurile Dunării, dar celelalte realități, așa cum descrie și Jean Bart în Europolis, sunt pline de tragism. Sunt pline de o moștenire culturală pe care noi ne propunem să o continuăm și cu alte evenimente, dedicate altor scriitori care au vorbit despre Balcani și Levant, precum Ion Barbu sau Mateiu Caragiale.”

 

Prof. univ. emerit Mariana Nicolae, Academia de Studii Economice din București, Asociația „Lingua Economica”:Prof. univ. emerit Mariana Nicolae, Academia de Studii Economice din București, Asociația „Lingua Economica”:

„Panait Istrati pentru nativii digitali. O lume fără limite?”

„Astăzi 15 ianuarie este Ziua Culturii Naționale. La Ateneu se lansează aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă”, un eveniment necesar și mult întârziat. Dar Google România nu a considerat necesar să orneze cu un doodle cultural pagina sa de start. Aici, la Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, celebrăm Ziua Culturii Naționale prin aducerea în discuție a lui Panait Istrati, scriitor controversat și aproape necunoscut azi în România generațiilor de tineri până în 30 de ani. Dar cunoscut și apreciat în continuare în Franța, Turcia, dar și în lumea anglo-saxonă dacă luăm în considerare traducerile recente ale operei istratiene în engleză. Mulțumesc aici oficial domnului președinte Emil Constantinescu pentru deschiderea acordată acestei tematici și colegilor prezenți aici care au făcut posibilă această masă rotundă.

Timpul este mult prea scurt pentru discuții mai ample. Prin urmare voi încerca să rezum o problematică fascinantă și care trezește în continuare argumente multiple în favoarea sau defavoarea scriitorului revendicat atât de cultura franceză, cât și de cea românească, dar care s-a considerat el însuși român și și-a tradus adesea singur opera de ficțiune în limba maternă [1].

Un mic sondaj făcut de mine în noiembrie 2018 printre masteranzii români (aproximativ 50) ai masterului în Comunicare în afaceri internaționale (www.mibcom.ase.ro) din ASE mi-a dezvăluit o realitate tristă, dar oarecum de așteptat. La întrebarea “Ce știți despre Panait Istrati?”, răspunsurile au fost: n-am auzit/nu știu (41); am auzit numele; dar nu știu exact în ce context/mi-este vag cunoscut, dar nu pot da amănunte (4); parcă este scriitor (2). Sondajul a fost făcut față-n față, fără a da posibilitatea celor întrebați să-și consulte telefonul. Precizarea este foarte importantă pentru că trăim în epoca nativilor digitali, adică a celor care s-au născut în epoca digitală și au avut acces la tehnologie spre deosebire de noi, ceilalți, care suntem doar imigranți digitali [2].

De ce fac aceste precizări? Au ele vreo relevanță față de subiectul nostru? Unul din argumentele care se aduce astăzi frecvent în favoarea sau defavoarea celor tineri este că sunt născuți în epoca digitală, adică a internetului și acest lucru îi face să învețe altfel și să facă față presiunilor societății în moduri diferite față de noi care am învățat la maturitate să navigăm pe internet. Pentru prezenta discuție, mă interesează doar faptul că există în prezent o ușurință extraordinară de a avea acces la informații, de a pretinde că știi anumite lucruri pentru simplul motiv că le găsești rapid și le poți reproduce – dacă ai ecranul în față. Sigur că la o discuție mai amplă se vede imediat dacă știi sau nu despre ce vorbești. Dar ce facem fără Google? Parafrazând o foarte populară zicală care definește cultura generală ca ceea ce știm după ce am uitat ce-am învățat, putem spune în epoca digitală că suntem educați dacă știm lucruri fără să le căutăm pe net sau, probabil, dacă știm ce și unde să căutăm.

De ce Panait Istrati? Pentru că este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internațional, dar care, paradoxal, este relativ ignorat în țara de origine.

Sigur că există Casa Memorială Panait Istrati[3] în Brăila, orașul natal al scriitorului, o Bibliotecă Județeană Panait Istrati [4] la Brăila, la fel cum există și un Colegiu Tehnic “Panait Istrati” tot la Brăila. Ba mai mult, există chiar o stradă Panait Istrati în sectorul 1 din București [5], iar la Brăila chiar un bulevard [6].

Și filmele. Panait Istrati s-a bucurat de multiple ecranizări. Aș spune că în generația mea mai multă lume a văzut “Ciulinii Bărăganului” și “Codin”, decât a citit, probabil, cărțile lui Istrati. Dar generația nativilor digitali, vizuali prin excelență, pare să nu fi fost impresionată de ecranizarea din 2014 a lui Dan Pița, “Kyra Kyralina”. Și nici nu par să știe despre filmele clasice pentru iubitorii celei de a șaptea arte.

Sigur, în cercurile de profesioniști el este cunoscut și la momente aniversare sărbătorit. Nu pot să nu subliniez existența asociațiilor de prieteni ai lui Panait Istrati care țin vie memoria scriitorului și cărora le mulțumim pentru participarea generoasă la evenimentele pe care le-am organizat în noiembrie 2018 în cadrul Conferinței internaționale a Departamentului de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri din ASE, “Synergies of Communication”, respectiv Colocviul internațional “From the East to the West: Panait Istrati – writer, journalist and translator”.

Dar dincolo de aceste elemente punctuale, există oare o preocupare permanentă pentru păstrarea scriitorului în memoria publicului general? Există vreo strategie culturală pentru a încuraja valorile culturii române pe care o sărbătorim azi pentru a le face cunoscute internațional? Da, filmele ar putea fi o modalitate extraordinară. Dar cinematografia românească este aproape inexistentă. Ca și educația românească și cercetarea românească. De ce spun asta? Pentru că educația, cercetarea și inovarea, sprijinite de cultură, sunt elemente esențiale ale dezvoltării societății care la noi însă au intrat demult în derizoriu prin atenția pe care le-o acordă decidenții politici și, ca efecte în timp, societatea în ansamblu. Atenție concretizată la o primă vedere în bugetele alocate respectivelor zone. Este de notorietate faptul că bugetul educației în România este unul din cele mai mici din Uniunea Europeană și n-a ajuns niciodată la procentul aprobat prin lege de 6% din PIB. În 2018 el a fost de 2,9% [7], iar al cercetării este de 0,18% față de 1% din PIB [8] cât ar fi permis aceeași lege, plasându-ne astfel pe ultimul loc în UE la ambele capitole. Nu-ți trebuie studii avansate de economie ca să-ți dai seama că fără alocări bugetare semnificative nu poți avea rezultate vizibile. În privința consumului de cultură, un sondaj recent [9] arată că românii cheltuiesc doar 5,8% din veniturile gospodăriei proprii situându-se pe penultimul loc în UE unde în medie se cheltuie 8,5% pentru cultură și recreere. Pe ultimul loc se situează Grecia cu 4,6%. Este adevărat că România înregistrează cea mai mare creștere a acestor cheltuieli în ultimul deceniu de la 4,8% în 2007 până la 5,8% în 2017, fiind întrecută doar de Slovacia şi Lituania.

În aceste condiții este oare de mirare că există dificultăți de promovare ale culturii române? Că există scurt circuite în privința transparenței alocării de fonduri, a strategiilor de promovare la nivel inter/național? Că nu se poate construi o strategie culturală națională viabilă și semnificativă decât pe hârtie?

Vreau să dau un exemplu relevant de construcție culturală națională, în ciuda faptului că azi cuvântul național dă multora frisoane. Admirăm cultura britanică și ne gândim la valorile culturale britanice. Shakespeare, dar și Mr. Bean, respectiv umorul englezesc. Citez din Stanley Wells, “Shakespeare For All Time” [10]: “Transformarea lui Shakespeare într-un scriitor realmente global, ajutată și de utilizarea crescândă a limbii engleze ca limbă internațională și de dorința mondială pentru icoane culturale universal acceptate, a fost parțial rezultatul unei campanii deliberate: (…) un eveniment important, în 1947, reprezentat de un mic colocviu internațional organizat de Consiliul Britanic în Stratford pentru a promova cultura britanică prin Shakespeare. Acest eveniment a condus la înființarea în 1951 a Institutului Shakespeare ca centru de studii post-universitare despre Shakespeare și contemporanii lui, precum și la organizarea unei conferințe internaționale bienale.”

Nu trebuie, sper, să subliniez că aceste  evenimente nu s-ar fi putut realiza fără un buget adecvat. Și revin la aplicația despre Mihai Eminescu, pe care o salut din nou, pentru a nota că a fost realizată în doi ani de o echipă interdisciplinară cu cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme etnice al Academiei Române, membri ai Asociației Române de Geopolitică, Geoeconomie și Geocultură și un grup de informaticieni. Sprijinul financiar pentru un astfel de proiect a fost oferit de Asociația NeamUnit. Iar Academia Română argumentează, extrem de pertinent după opinia mea, că prin acest proiect și-a propus să sprijine „urgența refacerii punților dintre marii întemeietori ai culturii române moderne și societate” în vederea păstrării și cultivării identității naționale, în condițiile diversității europene. [11]

De ce Panait Istrati? Pentru că, deși este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internațional, în România tinerii nu prea au auzit de el. De ce? Nu avem timpul aici să analizăm cauzele, poate pentru că nu este un scriitor canonic, sau poate pentru că este un exemplu atipic de intelectual autodidact, poate pentru că unii l-au considerat bolșevic, alții fascist, dar el însuși s-a revendicat ca atașat de valorile umaniste ale celor umiliți și săraci, poate pentru că nu a fost studiat în școală și nici la facultate.

Sau poate din toate aceste cauze  împreună și altele, multe, în plus. Îi mulțumesc aici doamnei profesoare Miorița Got, fost inspector general de limba română în Ministerul Educației, care mi-a confirmat documentat că Panait Istrati a fost marginalizat în perioada comunistă, nu a fost studiat prin programă școlară, ci doar indicat din când în când la lectura particulară, asta în funcție de preferința sau orientarea profesorului. După decembrie '89, Panait Istrati nu a fost inclus printre scriitorii nedreptățiți și ignorați de către regim și reabilitați ulterior. Așadar, el nu este un scriitor canonic, adică studiat ca atare la clasă, dar apare prin opera sa literară citat, la alegere, în programa școlară, pentru a ilustra anumite teme. Ca dovadă, “Programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a”, Ministerul Educației Naționale, 2009, pagina 14, la tema “Aventură, călătorie”. În privința studiului în facultate, unde ne-am aștepta să fi fost studiat fenomenul literar în diversitatea lui, tot Miorița Got îmi confirmă că la Litere în Cluj l-a studiat pe Istrati pentru că, spune domnia sa, universitatea din Cluj a avut întotdeauna o poziție mai inclusivă față de fenomenele culurale studiate decât alte universități române. Personal, împreună cu doamna conferențiar universitar Maria Enache, nu ne amintim să-l fi discutat, darămite studiat pe Istrati în București, la Facultatea de limbă și literatură engleză, cu dublă specializare pentru limba română. Iată zone deschise cercetării și elucidării.

Și tot aici, în contextul unor rezerve contemporane față de Istrati, fie din motive morale fie, mai ales, din motive ideologice, vreau să subliniez poziția politologului Vladimir Tismăneanu față de Istrati. Spune Tismăneanu: “Panait Istrati (1884-1935), alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie, care chiar l-a privit pe Istrati ca pe un lumpen aventurier), un spirit nobil, ar zice alții, inclusiv noi, autorii acestui eseu.” Și notează un lucru pe care-l consideră fascinant, “Panait Istrati a fost cel care a scris prefața primei cărți de George Orwell apărută în Franța, la Gallimard, in 1935.” [12]

De ce Panait Istrati? Pentru frumusețea poveștilor spuse, delicatețea înțelegerii celuilalt, înțelepciunea de a accepta o diversitate nu doar etnică și culturală, dar și de gen și sexuală avant la lettre, dar interesant de reamintit în lumea de azi atât de sfâșiată de luări de poziții, la noi și aiurea, față de realități existente de-a lungul istoriei umanității, dar pe care uneori alegem să le ignorăm sau chiar să le condamnăm în funcție de momentul în care trăim.

Doresc să închei dându-i întâi cuvântul lui Istrati însuși povestind în „Chira Chiralina” despre o chestiune adânc cronicizată în mentalul românesc. Nu o numesc, am să spun doar că vorbim despre valori diferite, despre înțelegerea celuilalt și chiar a noastră și despre lipsa de cunoaștere a propriei istorii și dezvoltări sociale asupra cărora Istrati aruncă o lumină inedită:

„ … Trandafir îmi zise: Ai mai văzut tu vreodată român așa de prost ca ăsta? … (…) Trandafir se întoarse peste tânăr, îi dădu una peste mâini și iute ca fulgerul îi trase două palme.
- De ce mă bați? strigă pălmuitul…
- Pentru că ești prost. … Nu pot să sufăr bărbații care plâng, răspunse țiganul rotindu-și ochii de cărbuni aprinși parc-ar fi fost dracul. Acuma, uite cei cinci galbeni ai tăi și cară-te, da’ la noapte să te ții la o bătaie de pușcă de capul satului, pe drumu mare: în zori am să-ți aduc ăi doi cai și am să-ți mai trag două palme … Ca să te-nveți minte altădată să nu te atingi de salba nevestii decât ca să-i mai adaugi alți galbeni.” (p. 40) [13]

Și tot în legătură cu „Chira Chiralina”, doresc să aduc în discuție o informație interesantă legată de femeile kira în istoria Imperiului Otoman. Nu știu dacă Panait Istrati a cunoscut aceste elemente de istorie, este foarte probabil ca ele să fi circulat ca povești și să le fi auzit și el. Cert este că eroina romanului, provenea dintr-o mamă kira, adică o doamnă, foarte bogată, care știa multe secrete și avea o filozofie de viață nu foarte comună femeilor din epocă. Redau în continuare câteva fragmente din cartea despre Sultana Kösem [14]:

„Femeile kira erau evreice care puteau să intre și să comunice cu cadânele din harem. Acest nume provine din grecescul „kira” și înseamnă „doamnă”. Ele au fost angajate la harem de către soțiile străine ale sultanilor, începând cu secolul al XIV-lea. În secolul al XV-lea erau cele care aduceau frumusețile vieții din afară: pietre prețioase, produse de cosmetică, mătăsuri deosebite și tot ce putea atrage atenția femeilor. Deoarece nu aveau concurență își vindeau mărfurile la prețuri exorbitante. În această lume închisă, ele nu aduceau doar mărfuri. Veneau și cu știri sau bârfe. Un călător francez din acea vreme, Michele Febvre, scria că femeile kira erau și traducătoare. (…) În secolul al XVI-lea, ele au început să joace un rol important în harem. (…) Femeile kira au devenit foarte bogate datorită drumurilor la palat.” (pp. 46 – 49)

Ce-mi doresc de Ziua Culturii Naționale? O competiție cu fonduri adevărate, anunțată din timp, cu cerințe normale și firești, nu gândite după profilul celor care vor câștiga. Ce visez de Ziua Culturii Naționale? O ediție a „Chirei Chiralina” ca roman grafic sau - de ce nu? -, o aplicație cu Istrati repovestit nativilor digitali. Dacă britanicii pot, noi de ce n-am putea? La ce mai visez de Ziua Culturii Naționale? La o cultură română competitivă, pe care s-o consume cu multă poftă europeni, asiatici, africani și toți cei interesați de un spațiu cultural care poate oferi lecții de înțelegere și colaborare multiculturală și interetnică. Adică toți cei care trăim azi într-o lume fără limite.”

Referințe:
[1] http://www.puterea.ro/special/mari-romani-din-diaspora-panait-istrati-1884-1935-scriitor-roman-de-limba-franceza-peregrin-prin-lume-107029.html
[2] https://www.techopedia.com/definition/28094/digital-native
[3]https://adevarul.ro/locale/braila/panait-istrati-1_51b885f2c7b855ff568566e1/index.html
[4] http://www.bjbraila.ro/bjpi3/
[5] http://orasul.biz/strazi-bucuresti-sector-1/strada-panait-istrati/
[6] http://orasul.biz/strazi-braila-br/bulevardul-panait-istrati/
[7] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/cat-investeste-statul-in-educatia-copiilor-867564
[8] http://www.contributors.ro/editorial/despre-finantarea-publica-a-cercetarii/
[9] https://www.agerpres.ro/economic-extern/2019/01/11/grecii-si-romanii-codasii-ue-la-cheltuielile-gospodariilor-pentru-recreatie-si-cultura--239561
[10] Stanley Wells, Shakespeare For All Time, Macmillan, 2002, p. 170
[11] https://academiaromana.ro/mediaAR/com2019/c0108-ZCN-AcademiaRomana.htm
[12] http://www.contributors.ro/cultura/cand-este-miez-de-noapte-in-secol-eternul-eretic-panait-istrati-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/
[13] Panait Istrati, Chira Chiralina, Moș Anghel, BPT, 1969
[14] Özlem Kumrular, Sultana Kösem. Putere, ambiție, intrigă, Ed. RAO, 2018, pp. 46 – 49.

Prof.univ. Dana Radler, Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri:Prof.univ. Dana Radler, Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri:

„Narațiunea istratiană ca stare vizuală în spațiul de factură orientală”

„Protagoniștii prezenți în opera istratiană se hrănesc cu substanța vie a persoanelor reale pe care Istrati le-a cunoscut de-a lungul existenței sale: unchii Dumitru și Anghel, tânărul emigrant și prieten Mihail Kazanski, Kir Leonida, patronul locantei unde a slujit ca ucenic, zidarul pictor Samoilă Petrov, căpitanul Mavromati și alții. Alte personaje au fost descrise cu aceeași vigoare, dar există doar în paginile scrierilor sale (precum Chira Chiralina, Floarea Codrilor, Haiducii), inspirate din mentalul colectiv. Ambele categorii se disting prin vitalitate. Propun astăzi un scurt parcurs cu trei exemple, pe care le-am ales după următoarele criterii: vârste și experiențe diferite, două personaje masculine și unul feminin, doi eroi principali și un personaj aparent secundar.

Primul, Stavro/Dragomir, un personaj unicat, conform scrisorii adresate de Istrati lui Romain Rolland la 21 decembrie 1922, fiind „singura figură, dintre toate, care m-a urmărit și înspăimântat mai rău decât umbra lui Branco pe lady Macbeth” (prefața volumului bilingv Chira Chiralina, ediția 2009 (XX).” Fizionomia personajului – „De talie deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab și foarte sbârcit, ochii săi albaștri și mari, când deschiși și sinceri, când ascunși și vicleni, înfățișau toată viața lui Stavru.” (Chira Chiralina 1982, p. 19) corespunde aparent etichetei dură de „exemplu de ticăloșie” conferită de mahalaua brăileană (19). Stavru cel real i-a relevat romancierului o psihologie cu ape aprige, marcată de tonuri pline, puternice. Atât personajul ficțional, tragic, cât și autorul se detașează de experiența trăită și auzită, topind vechile suferințe într-un peisaj în care oamenii au dispărut printre lanuri, în curgerea amplă și implacabilă a timpului și spațiului.

Aspectele fizice ale Neranțulei transpar cu acuitate similară, în contururi la fel de puternice, dar relativ sumare ca în Stavru. Gesturile sunt repezi, firile tinerilor sunt iuți, iar vizualul se îmbină cu elementul tactic, oral sau olfactiv. Neranțula devine incapabilă să trăiască iubirea alături de vreunul din cei trei tineri care o adoră, chiar și când îl acceptă pe Epaminonda din nou în preajma ei. Senzualitatea ei, atât de fermecătoare în adolescență, devine propriul obstacol în calea împlinirii unei vieți obișnuite.

Căpitanul Mavromati se înscrie în suita personajelor pe care le-am putea numi secundare: cu o înfățișare aproape „răpciugoasă”. Victoria lui Panait, care ia locul Țoapei după darea acestuia în vileag, este însă urmată de moartea lui Mavromati „în odaia lui, pe o laviță cu zdrențe, singur, fără mângăierea mării”. Dispariția lui, previzibilă după numeroasele suferințe, este privită cu ochiul necruțător al unui povestitor care își povestește viața formată din plecări adeseori „precedate de o victorie și înecate într-o înfrângere” (Trecut și viitor, 1925, 98). La sfârșit, îngândurat de imaginea Dunării care poartă lent sloiuri, bacovian numite „coșciuge albe”, Panait privește dricul cu corpul vechiului camarad ca pe o simbolică și inevitabilă trecere către o altă etapă a vieții proprii, lăsând în urmă copilăria și avântându-se fără teamă în vârtejul vieții mature.

Prin mișcare, gest și vorbe, soarta personajelor istratiene este pusă sub semnul paradoxalului izvorât dintr-o simțire excesivă, așa cum sugestiv declară Panait Istrati, la fel de năvalnic precum eroii săi: „Să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc, și apoi, apoi să plângi nebunește, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi” (Neranțula, 1984, 413).”

 

Camelia Stănescu Ursuleanu, realizator de emisiuni la Radio România (1972 – 2007), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati”: Camelia Stănescu Ursuleanu, realizator de emisiuni la Radio România (1972 – 2007), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati”: 

„Levantul, periplu inițiatic la Panait Istrati”

„Astă seară, 12 decembrie 1906, evadez din ţara mea!” Este afirmaţia exaltată a lui Adrian Zografi, dublul literar al lui Panait Istrati. Însufleţit de dorinţa nestăvilită de a ajunge, cât mai curând, în Egiptul cel învăluit în mister la care visa încă de pe când, copil fiind, admira la şcoală, în cărţi de istorie, imagini cu faraoni, temple  şi palmieri, Panait Istrati va ajunge să vadă  nu doar Egiptul, ci şi alte ţări ale Levantului: Turcia, Grecia, Siria, Liban, Palestina. Cel care se autodefinea drept “vâslaş nebun pe fluviul pasiunii“va tranfera miraculos acest fascinant vis mediteranean împlinit, în câteva din cele mai cunoscute cărţi ale sale: “Pescuitorul de bureţi”, “În Egipt,” “Familia Perlmutter”, “În lumea Mediteranei- Răsărit de soare”, “În lumea Mediteranei-Apus de soare.”

La izvorul acestor scrieri a stat curajul nebunesc al lui Istrati la doar 22 de ani, să se aventureze în lumea largă, fără bani, fără acte, fără bilet de călătorie. În portul Constanţa, a avut norocul să dea peste un fochist care, în schimbul unei sticle de lichior de ananas, l-a ajutat să se strecoare, clandestin, pe vaporul „Dacia”. Direcţia: Alexandria Egiptului. Averea de care tânărul Istrati dispunea? Patru biete lire sterline, bine ascunse în căptuşala unei ghete şi entuziasmul intens al unui dor de viaţă pe măsura superbei lui vârste tinere: „La ce bun pământul e atât de mare şi atrăgător, la ce bun dorurile arzătoare care ne tulbură inima, dacă suntem siliţi să ne învârtim o viaţă întreagă în acelaşi kilometru pătrat de spaţiu terestru?” se întreba, pe bună dreptate, Panait. După şase zile de plutire pe mare, în faţa ochilor lui se iveşte o linie alburie cu sclipiri de aur, Alexandria Egiptului. Tânărul e în culmea fericirii.

Turcia, Grecia, Egipt, Siria, Liban, Palestina

Imediat după debarcare, îl  regăsim în mulţimea pestriţă din port. Poartă beretă de  marinar pe cap. S-a aşezat pe  geamantanul cu care plecase din România. Îşi aprinde o ţigară şi aşteaptă. Prietenul Mihail nu întârzie să apară şi întâlnirea e o revărsare de bucurie şi fraţietate. Din port, cei doi prieteni hotărăsc să meargă direct la gară. Vor lua un tren  spre Cairo. În vagoanele înţesate cu o mulţime mizeră, alcătuită hidos din „mulţi orbi, cu orbite golite de ravagiile trahomului”, Istrati are curajul să privească de aproape crâncena suferinţă umană. Şi, pe nesimţite, din simplu observator devine iscoditor. Compară acest tren al groazei cu un lung „convoi de vite omeneşti, zdrenţăroase, murdare, sortite întunericului”.  Mai mult decât căutare simbolică a unei milenare cunoaşteri pierdute, mai mult decât coborâre spectaculoasă în trecut, prin mit şi visare, parcurgerea Egiptului în tren devine pentru Istrati începutul unei călătorii iniţiatice. E departe de casă, într-o lume stranie, bogată în contraste dramatice. Are în faţa ochilor personajul principal al stăvechiului Egipt, felahul, multiplicat tragic în nenumărate exemplare, marcate dureros de mizerie. Îl va defini cu aleasă înţelegere drept: „un om  sărac de ţi se rupe inima, care ascunde în pieptul său singura chezăşie a adevăratei civilizaţii: bunătatea”. L-a întâlnit nu doar pe străzile aglomerate ale Alexandriei, dar şi la Cairo. L-a cunoascut cu adevărat, acasă la el, în  umila lui coliba de lut. Sărac lipit pământului, felahul l-a omenit pe Istrati, ospeţindu-l cu ful, boabe de fasole, adică, fierte în ulei de măsline şi stropite cu lămâie. Percepe de la bun început lumea Egiptului ca fiind fierbinte, imaginativă, pasională, dar mai ales dureros de săracă, mereu învinsă într-o încrâncenată, fără de sfârşit, luptă cu foamea, cu sărăcia, cu suferinţa mută, căreia Panait Istrati  îi  va dedica multe pagini în cărţile sale, pentru că, nu-i aşa: „Suferinţa e ceva, e cineva. Poate că e ceva mare şi sfânt-cineva care rămâne veşnic răstignit, care nu se pretează la nici o măsluire, care dărâmă biserici moarte, care demască credinţe împovărate cu osânză, dogme sociale umflate de prostie, ţintuită pe cruce cu mască, de Dumnezeu“.

Pentru a-şi câştiga existenţa, cei doi prieteni sunt puşi la grea încercare de soartă. La Cairo, vor avea parte de o viaţă de slugă. Istrati  va înţelege pe parcursul periplului său iniţiatic în Levant, că doar eul, doar sinele învingând dificultăţile vieţii, căutând să-şi afle locul şi misiunea în această lume, poate constitui fundamentul oricărei cunoaşteri: „Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe uliţele unui oraş cosmopolit, frăţeşte uniţi sub ameninţarea  aceleiaşi soarte. Cine o va cânta vreodată?,  se întreabă Istrati, care e încredinţat că există „un duşman mai puternic decât toate spaimele din lume şi acesta e neputinţa vagabondului de a stărui în a-şi îmbunătăţi soarta”. Impresiile egiptene ale lui Istrati s-au decantat neîncetat, prin acumularea de noi şi noi experienţe de viaţă. Cărţile lui  mustesc de  un exotism oriental, cu totul diferit de cel din literatura occidentului, care nu e altceva decât etalare ostentativă a opulenţei şi luxului. Levantismul occidental e doldora de minunăţii ale Orientului: spectaculoase haremuri, cadâne şi eunuci, viziri şi sultani, palate strălucind în soare. Levantismul istratian abundă în bordeluri mizere, oameni săraci şi colibele lor de lut. Şi, Panait Istrati îşi aminteşte: „Nu în Alexandria, ci  la Cairo te simţi cu adevărat în Egipt.Mai întâi strada, e mult mai puţin europenizată. Apoi larma uliţelor sale, înţesată de săraci grăbiţi, de cocote vesele, de soldăţime beată, de turişti guralivi, de negustori ambulanţi cu strigătele lor pline de tristeţe. Pe urmă clădirile vechi, şi statuile arabe, mult mai frumoase şi mai numeroase decât în Alexandria.(...) Numai în faţa Piramidelor şi a impunătorului Sfinx am regăsit eu Egiptul faraonilor şi al copilăriei mele. Înfăţişarea lor zdrobitoare în  împărăţia nisipurilor, scutită de orice negustoreală modernă, mărturiseşte în goliciunea ei maternă, pasiunea fără margini a acelor regi biblici care au meditat sincer la sufletul lor, glorificându-l pentru veşnicie”.

Descrierile lui Istrati sunt expresive, pline de culoare, având puterea evocatoare a unor secvenţe cinematografice: „Străzi pestriţe de Orient, cafenele cu fumători  trăgând din ciubuc, căsuţe dărăpănate, cu rufe întinse pe terasă, prăvălii cu mărunţişuri în culori aprinse, înghesuite într-un spaţiu de doi metri cubi, zaharicale întinse pe plăci de marmură, sute  de cărucioare împinse cu mâna sau măgăruşii cu panerele -n spinare, purtând toate neamurile de fructe şi trufandale, cârduri de copii arabi, zdrenţăroşi şi nespălaţi aţinând cu mare tapaj calea trăsurilor, de unde totdeauna cade un bacşiş, cuvânt provenind  chiar din limba lor.” La  Cairo, trăieşte poveşti demne de „O mie şi una de nopţi”. Când vine ploaia, atât de intens aşteptată, ca un copil, Adrian alias Panait li se alătură fetelor care în stradă salută entuziast, cu cântecele şi dansul lor exaltat, binecuvântatul eveniment.  Şi bucuria de a fi, izbucneşte  atunci, plenar în sufletului acestui iremediabil îndrăgostit de farmecul profund al pământului: „Îmi iubesc frumoasa viaţă pentru ea însăşi. Sunt fericit că mă aflu în Egipt, că sunt liber, că nu-mi pasă dacă am sau nu, zi de zi ce mânca!” Şi, iată cum, complicatele legi fizico-chimice după care funcţionează un organism uman, sunt pur şi simplu ignorate de Istrati, care se hrăneşte cu nesaţ din sentimente trăite intens.

Ucenic la cultura orientală, Panait crede în adevărurile eterne ale vieţii. Parcursul său  spiritual în Levant, a fost determinat iniţial de experienţa paradoxală a trăirii aprofundate a înclinaţiei lui înnăscute spre vagabondaj. Istrati era încredinţat că: „Aventurierul vrea şi poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea şi nu poate. Dacă i se prezintă ocazia, primul este în stare să-l exploateze pe om, să-l tragă pe sfoară, să comită  chiar o infamie. Al doilea e totalmente incapabil de aşa ceva”. Rememorându-şi periplul iniţiatic în Levant, Panait Istrati recunoaşte că au fost, şi el, şi prietenul său, tânărul emigrant rus Mihail, „gonaci ai  acestui echipaj, traversând cu fast frumoasele meleaguri ale Egiptului”. Spre deosebire de Mihail, Panait se dovedeşte a fi însă, în această primă călătorie a sa în Egipt, doar un începător în ale vagabondajului. Are, desigur, tot timpul să devină un  vagabond de aur, în anii viitori. Decretează, în deplină cunoştinţă de cauză că  „prima condiţie a  artei vagabondajului este voinţa de a pleca”. De neclintit şi de nestăvilit. Nesupusă rigorilor raţiunii. Viaţă lui bogată în mizerie şi întâmplări, a fost  mereu bântuită de acest aprig dor de a pleca. Cu toate că l-a însoţit de multe ori în vagabondajele sale pe Mihail, în 1907 nu e tentat să meargă cu acesta la Muntele Athos. Cei doi prieteni se vor despărţi  în portul Pireu. Panait încearcă să ajungă în Franţa. Se îmbarcă fără bilet de călătorie pe un vapor cu ruta Pireu-Marsilia. Este prins şi debarcat forţat la Neapole, unde trăieşte, vreme de o lună, într-o mizerie neagră. Revine în Egipt. Sărăcie lucie şi acolo. E, rând pe rând, zugrav, servitor, distribuitor de afişe şi chiar om-sandvici. Ni-l putem oare imagina pe cel ce avea să  devină faimosul scriitor francez de origine română, Panait Istrati,în anul de graţie 1907, lângă un felinar din piaţa Esbekieh, cu o pancardă luminoasă în spate, pe care stă scris Cinema Mignon? Ce-i pasă lui? E tânăr, trăieşte dezlănţuit grabita nelinişte de a vedea cât mai mult,  de a înţelege cât mai multe. N-are chef să rămână ţintuit locului, ca un biet paznic de felinar. Pleacă intempestiv la Port Said. Are o tentativă neizbutită de a merge în India.

„Levantinul de origine greco-română, cu temperament de foc”

Revine la Iaffa, Beirut şi Liban. Se rătăceşte în munţii Ghazir. Ajunge, în sfârşit, la Damasc, în Siria, unde norocul pare să-i surâdă. Devine pictor de firme, „un chior în ţara orbilor” cum va aprecia el cu autoironie, şi unde „răsfăţat de arabi, e cât pe-aci să fie prins într-o încurcătură  de harem, se îndrăgosteşte de o actriţă de pantominmă, joacă rol de prinţ mut şi călău inofensiv, câştigă doi beşlici pe seară, adică un franc şi cinci centime”. Criticul literar francez Roger Dadoun descifrează  în aceste parcurs fabulos, „dorinţa lui Istrati de a se despărţi de umbra sa, pentru a alerga după o altă umbră a lui însuşi, sau  după umbra unui alt el-însuşi, inexistent, aşa cum nu există încă nici  scriitorul. Dacă Mediterana îi oferă promisiunea de a se găsi sau de a se regăsi, e şi mai sigur că ea îi amplifică şi riscul de a se pierde. Căci Mediterana este pentru Panait Istrati, în mod fundamental o probă în sine, spaţiul în care se caută şi se pune la încercare. Mediterana lui Istrati nu e  periplu  turistico-literar, e jar de pericole, locul unde se arată în toată goliciunea sa, Ecce Homo”.

Numai că Panait Istrati cunoaşte exact preţul îndrăznelii sale: „Nici o fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o smulgi vieţii cu preţul riscurilor şi sforţărilor de neînchipuit.(...) Toate bucuriile sunt înălţătoare. Toate se pot dobândi, dacă bagi mâna să le scormoneşti, în  jăratecul destinului tău. Chiar şi dogoarea focului păleşte atunci, în faţa îndrăznelii tale, numai să nu şovăi la  gândul că vei fi muşcat de nemilosul păzitor al bunurilor pământeşti. Iată ce nu ne învaţă nicio şcoală, nicio educaţie! Şi, iată de ce pământul e mai bogat  în fricoşi, decât în eroi. Aşa se explică traiul acesta searbăd , temeinic asigurat fiecăruia, de la râma omenească, la căutătorul de stele”. Panait se consolează cu gândul că: „Totul e eroism în viaţa unui om care înfruntă lumea cu mâinile goale şi o inimă caldă ce-l apără de ispita unui trai tihnit şi îndobitocitor”. Panait Istrati va recunoaşte cu mâna pe inimă: „Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să-mi satur ochii cu lumina ce se revărsa, cu cerul ce te zăpăcea, cu Mediterana”. Cunoaşterea subiectivă, empirică se împlineşte în idealul de înţelepciune al orientalului: „Omul şi natura nu sunt în Levant regnuri separate. Ele ajung să coexiste armonios”.

Egipteanul Haffif, îi dezvăluie lui Panait multe astfel de taine ale ţării lui de mister, cu pământ împănat cu vestigii. Şi Istrati îl tachinează reproşându-i, mai în glumă, mai în serios că e prea enigmatic, „la fel ca strămoşii lui: Sfinxul şi faraonii din piramide. De neuitat nesfârşitele  lor peregrinări „pe  drumuri umbrite de palmieri, pe malul Nilului, domesticit de baraje uriaşe, în muzee, unde au întâlnire cu  glorii ale istoriei precum Ramses şi Sethi”.  Să ni-i imaginăm pe Haffif şi Panait într-una numeroasele cafenele arabe din Cairo, unde pentru 6 centime tocmai au primit narghilele cu ciubuce lungi şi unde obişnuiesc să se piardă în taifasuri fără sfârşit. Au aceeaşi vârstă: 25 de ani. Sunt amândoi zugravi. Îşi iubesc meseria. Şi unul şi celălalt, cunoaşte suferinţa. Şi mai au ceva în comun: resimt o nevoie, de nebiruit,  de a se hrăni cu armonioasa frumuseţe a acestui pământ. Cunoscându-l îndeaproape, Istrati a înţeles că poţi ajunge la înţelepciune doar acceptându-ţi cu resemnare suferinţa pe care ţi-a rezervat-o Soarta. Pentru că, e de părere Panait Istrati: „Soarta este inima noastră. suntem mici, mari sau mediocri prin inima noastră căreia ne supunem orbeşte. Soarta, doar ea, ne duce spre rău sau spre bine”.

Nu ne mai miră afirmaţia, aparent paradoxală a autorului „Ciulinilor Bărăganului”, conform căreia, îl admira pe Haffif  pentru „capacitatea sa de a fi îndrăgostit de natură, ca toţi cei ce îndură nedreptăţile sociale cu inimă şi judecată”.  Istrati va avea nostalgia unor astfel de prietenii de tinereţe, în anii de maturitate, petrecuţi în Franţa, unde va constata cu amărăciune că la Paris, de pildă, „prietenia este un comerţ, aproape la fel de politicos, precum alte genuri de comerţ. În Orient e altfel... acolo, cel puţin la oamenii cu suflet şi judecată, suferinţele se suportă în comun, bucuriile se împărtăşesc în comun. Altfel nu poate fi vorba de prietenie”. Pentru a sintetiza experienţa excepţională pe care Levantul şi, în special, Egiptul, a reprezentat-o pentru biografia  spirituală, a lui Panait Istrati, am ales o mărturie revelatoare a sa despre Port Said: „Port Said va rămâne pentru mine marea intersecţie a drumurilor maritime, locul unde inima mea a simţit şi a înregistrat marea pulsaţie a arterelor vieţii universale a planetei noastre. Aici am avut viziunea clară, sentimentul precis al diversităţii destinelor umane, care smulge bărbatul soţiei, fiul mamei, iubitul iubitei, lansându-i brutal în spaţii în care îi atrag afinităţi mai armonioase decât cele pe care au încercat să şi le creeze prin legături familiale. Adesea adevăraţii noştri părinţi şi patria noastră sunt la antipodul locului unde venim pe lume şi unde trăim ca nişte străini. De pe vaporul ce mă ducea spre Beirut, am salutat acest oraş minuscul şi statuia lui Ferdinand de Lessers, a cărui privire aspră , fixată pe canal, pare să  le spună oamenilor temători. Hei, mişcaţi-vă! Iată încă un drum care ar putea să vă ducă acolo unde să vă simţiţi acasă!” De ce a considerat Istrati oraşul Port Said ca mare intersecţie a drumurilor maritime ale planetei? Poate pentru că oraşul  egiptean situat pe ţărmul Mediteranei era faimos în vremea lui, pentru populaţia de diferite naţionalităţi şi religii, alcătuind o comunitate cu totul remarcabilă prin toleranţă şi cosmopolitism. Nu e de mirare că celebrul scriitor englez Rudyard Kipling, va acorda Port Said-ului aceeaşi specială importanţă: "If you truly wish to find someone you have known and who travels, there are two points on the globe you have but to sit and wait, sooner or later your man will come there: the docks of London and Port Said”

Panait Istrati se simţea în Levant acasă. Îl fascina aici, mai cu seamă, harul neasemuit de a povesti al trăitorilor de pe aceste meleaguri : „Dintre toate neamurile de povestitori, orientalul e acela care se revarsă ca un torent. O lume  ca a noastră, bântuită de zbucium, de patimi, de nelinişti, în care la o mie de agitaţi, întâlneşti doar un om, un singur om senin”  o astfel  de lume cu oameni pietre, are nevoie, după părerea lui Istrati  nu de Voltaire, ci de Şeherazada. Şi Istrati ne explică de ce: “Şeherezada, adică povestitorul,  e sufletul opresat de ceea ce are de spus. (...) . Ne cucereşte mai ales prin căldura cu care se destăinuieşte. Povestitorul e numai destăinuire, de aceea el captivează. E singurul care captivează prin sublimul sufletului”.  Apreciindu-i harul de  Povestitor oriental, scriitorul Ernst Benz îl numea pe  marele său prieten Panait Istrati- „levantinul de origine greco-română, cu temperament de foc”. Când era copleşit de tristeţe, Istrati obişnuia să-şi încărce mintea şi inima cu înţelepciune orientală. Aşa s-a întâmplat şi în 1935, cu puţină vreme înainte de a se stinge din viaţă, când i-a scris lui Ernst Bendz : „Maleş! spune arabul. Nu-i nimic! adică. Dincolo de fereastra mea, viaţa continuă cu urâţenia, dar şi cu bucuriile ei”. Scriitor de excepţie, Panait Istrati revine în forţă astăzi, în atenţia iubitorilor de literatură. Romanele, povestirile, operele sale autobiografice, care au cunoscut o celebritate qvasi mondială, în primele decenii ale secolului XX,  sunt apreciate de o nouă generaţie de cititori, fascinaţi de  originalitatea, exotismul, autenticitatea, verva, umanismul, inteligenţa observaţiei, capacitatea de a intui adevăruri universale nemuritoare, talentul covârşitor al acestui etern vagabond, un învins devenit prin proba timpului învingător, care nu încetează să ne încânte cu arta lui  neîntrecută de   povestitor. Nu ne rămâne decât să-l credem pe cuvânt, când declară, cu sinceritate de netăgăduit: „Eu sunt Şeherazada!”

 

Mugur Popovici, fost consilier diplomatic, reprezentant economic al Ambasadei României la Bruxelles  (1993-1999; 2007-2011) ṣi Roma (2001-2005), Asociația „Prietenii lui Panait IstratiMugur Popovici, fost consilier diplomatic, reprezentant economic al Ambasadei României la Bruxelles  (1993-1999; 2007-2011) ṣi Roma (2001-2005), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati:

„Panait Istrati ṣi prietenii săi evrei”                                    

„În tumultoasa sa existenţă, Panait Istrati a pendulat ȋntre România, Orientul Mijlociu ṣi Occident. Sunt douăsprezece ţări pe care le-a străbătut sub semnul nomadismului ṣi al unor călătorii iniţiatice, de multe ori fără bilet. Din ţările Levantului a străbatut, ȋntre 1906 ṣi 1912, Egiptul, Libanul, Palestina (oraṣul Jaffa), Siria. A fost prima sa experienţă extra muros.

Ȋntâlnirea la Brăila cu rusul Mihail Kazanski va fi cea care va declanṣa imboldul plecării spre noi tărâmuri, fie ȋmpreună cu acesta, fie de unul singur. O bună parte din cei evocaţi ȋn povestirile sale din lumea Mediteranei provin din România. Cu unii s-a însoțit împărțind multele necazuri, efemerele bucurii: Moritz Feldman (Musa), Herman Binder, Sarkiss, Bakâr, Sara ṣi Isaac Perlmutter…

Sigur că Istrati a vibrat la frumuseţea care i-a tăiat respiraţia a Mediteranei, (el, om născut ȋntr-un oraṣ dunărean), dar a găsit Nilul mâlos aidoma Dunării. A vibrat la maiestuozitatea sfinxului ṣi piramidelor, dar ṣi a cedrilor din munţii Libanului, i-a plăcut acel dolce farniente al oamenilor puṣi pe taifasuri, care ȋi vorbeau de propriile probleme familiare, de dorul de casă, de speranţa unui trai mai omenesc. Fiinţe care se luptau cu greutăţile vieţii dar, mai ales, victime ale propriilor iluzii. Va vorbi despre ei - turci, arabi, armeni, evrei, greci - întâlniți pretutindeni unde l-au purtat pașii.

Despre drumurile ȋn Palestina nu avem prea multe informații. Ṣtim doar că ȋn 1907 se afla la un moment dat ȋn Jaffa, unde munceṣte ȋn port. Peste ani, ȋn 1929, a avut o conversaţie interesantă, probabil ȋn România, cu Itzhak Ben-Aharon (unul dintre liderii partidului muncii din Palestina ulterior, secretarul general al Confederaţiei Generale a Muncii – Histadrut), ȋn care s-a interesat de situaţia tinerilor evrei aşezaţi în Palestina ca agricultori. Aharon a publicat o relatare a ȋntâlnirii ȋn revista ebraică „Ketuvym” din Tel-Aviv la 13 februarie 1930.

,,Personajele mele evreiesti nu sunt fictive. I-am ȋntâlnit pe toţi. Pe unii ȋn România. Pe alţii ȋn timpul peregrinărilor mele ȋn Egipt, ȋn Turcia, ȋn Grecia’’. Fiind apreciat că i-a evocat cu atâta dragoste ṣi compasiune, fapt pentru care unii occidentali credeau că Istrati era evreu, el răspunde că ȋn ochii săi toate popoarele sunt egale, dar că vorbeṣte astfel despre evrei pentru că verbul său se ȋndreaptă spre cei persecutaţi ṣi frustraţi: ,,Paria micii Românii de ieri, paria marii Românii de azi, ţapul ispăṣitor al României de mâine. Eu am trăit cu poporul evreu căruia oamenii ȋi datorează o parte a progresului său. Cunosc bunătatea evreului ṣi compasiunea sa’’.

În 1935, cu o lună ȋnaintea morţii sale, Istrati avea să scrie ȋntr-un articol: ‘’Se ṣtie că am fost zugrav ṣi în această meserie, odată, evreii formau ȋn România trei sferturi din ramură. Ei bine, nu ȋmi aduc aminte să fi asistat la o ceartă ȋntre evrei și români pe probleme de naţionalitate. Ṣi pentru unii ṣi pentru alţii, munca, greutăţile, injustiţiile patronului român sau evreu ne striveau la fel ṣi ne făceau fraţi ȋn aceeaṣi durere.’’(…),,O, evrei! Pe lângă multele nedreptăţi care vă copleṣesc, am vrut să spun ȋntr-o zi ce umanitate ataṣantă am ȋntâlnit deseori ȋn mizerabilele voastre ghetouri, în cuda faptului că eram un goi, detestat de religia voastră”. Pentru Istrati nu există ,,priorităţi’’ ȋn materie de suferinţă, toţi oamenii sunt egali: “Când văd pe cineva cum cade, mă grabesc să ȋl ajut, fără să ȋl intreb cărui Dumnezeu se roagă’’. ,,Voi sunteţi buni sau răi, niciodată mediocri. Evreul este viaţa ȋn mersul ei’’, spune unul din eroii săi ȋn “Familia Perlmutter”. Ceea ce le reproṣează Istrati acestora este faptul că sunt prea pasivi ȋn faţa nedreptăţilor pe care le ȋndură, ȋndemnându-i la acţiune.

Memorabile rămân ȋntâlnirile sale cu Moritz Feldman (Musa), pe care l-a cunoscut ȋn 1907, zugrav ṣi el, pe care îl compară cu vagabonzii lui Gorki: ,,Printre oamenii pe care i-am cunoscut ṣi iubit ȋn viaţa mea, Musa era unul din rarii tovarăṣi de drum care ṣtiu să ţină capul sus ȋn vicisitudinile vieţii și să rămână un prieten fidel ȋn condiţii neprielnice’’. Povestirea “Musa” a apărut ȋn ‘’Viaţa românească’’ ȋn noiembrie 1925 ṣi relatează aventurile lui Moritz Feldman, plecat să-ṣi găsească fata ajunsă prostituată ȋn Egipt ṣi să o determine să se ȋntoarcă acasă. Un alt personaj plin de culoare, prezent ȋn povestirea “Isaac împletitorul de sârmă”, apărută în 1927 la editura Joseph Hassler din Strasbourg, este bătrânul Herman Binder,,evreu din Galaţi, care s-a ruinat ţinând o locantă ȋn Alexandria, unde servea feluri românesti ṣi unde arbora steagul românesc de ziua naţională. Istrati a ţinut mult să ȋl revadă ȋn 1930, numai că autorităţile britanice i-au interzis intrarea ȋn Egipt, tocmai acum când călătorea ȋn condiţii de deplină legalitate.

După ce colindă Orientul, Panait Istrati descoperă ȋn iarna lui 1912 lumea Apusului. Militantul socialist Alecu Constantinescu, cel ce apreciase în articolele sale din presa muncitoreascã din România un particular simţ al condeiului, îi va ȋnlesni primul drum. Cele trei luni petrecute ȋn 1913 în capitala Franţei, timp în care cunoaşte Parisul istoric şi artistic, sunt doar un preludiu al viitoarelor întâlniri cu ţara ce-i va da botezul de scriitor. Ȋn primvara aceluiaşi an se întoarce la Brăila. În 1916, ȋn faţa iminentei intrări a României ȋn război, părăseşte ţara pentru Elveţia. Internat ȋn 1918 ȋn sanatoriul Sylvana sur Lausanne, ȋl ȋntâlneṣte pe scriitorul ṣi jurnalistul Josué Jéhouda, director al „Révue juive” din Geneva, care ȋi vorbeṣte de autorul lui „Jean Christophe”. ,,Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă când  eram mai deznădjduit. Ȋi voi purta amprenta întotdeauna, în ciuda măiestriei semenilor mei care nu mi-au vindecat decât trupul’’. După ṣapte ani de la prima ȋntâlnire, aflat ȋn culmea gloriei, Istrati primeṣte o scrisoare de la Jéhouda. O scurtă corespondenţa se ȋncheagă, urmată de o afectuoasă  revedere la Geneva. Se hotărăsc să scrie ȋmpreuna o carte, „Famila Perlmutter”. Este o suită de povestiri ai cărei eroi sunt membrii unei familii din Constanţa ai căror cinci din cei ṣase copii, ȋntr-un climat de antisemitism, emigrează ȋn America sau ȋn Egipt. Naraţiunea lui Sotir reconstruieṣte nu numai aceste existenţe de la ȋnceputul secolului douăzeci, dar ṣi vicisitudinileunei ȋntregi epoci văzută din perspectiva unor perdanţi obstinaţi ṣi mândri.

Despre această colaborare, Jéhouda notează undeva: ‘’Asociindu-mă numelui său, Panait a vrut să mă facă cunoscut publicului francez. Dar colaborarea noastră nu a fost reală. El mi-a dat manuscrisul integral al cărţii, odată cu libertatea de a adăuga sau de a tăia ceea ce voi crede de cuviinţă. Sarcina mea a fost de a ilumina viaţa interioară a personajelor, insuflându-le un suflet evreiesc’’. Produsul final este ȋnsă minat de intervenţiile lui Jéhouda care, printr-o serie de consideraţii  de ordin religios,  ȋncarcă prea mult  textul la lectură. Însuṣi Istrati a simţit acest lucru, salvându-ṣi ulterior capitolul “Isaac”, unde Jéhouda nu a operat intervenţii, publicându-l sub forma unei nuvele de sine stătătoare, sub titlul: “Isaac, ȋmpletitorul de sârmă”, de care am vorbit mai ȋnainte, apreciată ca o lucrare cu certe calităţi artistice. Peste ani, Josué Jéhouda a scris studiul-evocare ‘’Panait Istrati - o prietenie ȋntre un grec ṣi un evreu’’, care sintetizează foarte bine personalitatea prietenului său: ,,Viaţa lui e ȋn intregime dăruita cultului prieteniei. Mărturia mea, după patruzeci de ani, de când ne-am cunoscut, vrea să pună ȋn lumină o personalitate de o intransigenţă excepţională, un om flamând de ideal ṣi dreptate, care biciuia orice fel de opresiune, de oriunde ar fi venit (…) Rămâne pentru noi un om care a apărat totdeauna demnitatea individuală, ȋmpotriva supunerii la spiritul de turmă ṣi al puternicilor ‘’sugrumători ai vieţii’’.”

Isaac Horowitz a fost, fără îndoială, cel mai bun prieten evreu al lui Istrati. Originar din Popricani (Iaṣi) a părăsit România la 16 ani, pentru America, unde devine jurnalist. Vine ȋn ţară ȋn 1931 pentru o serie de reportaje, printre care ṣi unul cu Panait Istrati. Deṣi trebuiau sa petreacă ȋmpreună preţ de-un interviu, vizita s-a prelungit ȋn răstimpul a câtorva luni, concretizată ȋntr-o mare prietenie ṣi o carte scrisă ȋn idiṣ, “Teg und necht mit Panait Istrati”, publicată la New York. Horowitz a fost martorul direct sau indirect al ultimilor ani de viaţă ai lui Istrati, cei mai dramatici, despre care dă seama ȋn aceasta carte, inclusiv despre acuzaţiile că, ȋn această perioadă, ar fi devenit antisemit. Cartea are urmatorul motto din Walt Whitman: “Who touches this book, touches a men” (Cine atinge acesata carte, atinge un om). }n locul unei prefeţe, un schimb de scrisori ȋntre cei doi:

„Dragă Panait, 
Am notat zilele ṣi nopţile pe care le-am petrecut amândoi ȋn casa ta, care ne-au dat multe bucurii dar ṣi multe dureri. Din aceste note s-a născut cartea mea. In ea vorbesc despre tine ṣi opera ta. Nu este o biografie sau un eseu critic, este mai mult o scrisoare destinată mie ṣi adresată ţie. O scrisoare a unuia care te-a căutat ȋn opera ta ṣi a găsit-o ȋn tine. Inutil să-ţi spun cât de mult m-aṣ simţi recompensat dacă cel puţin o parte din cititori ar putea să te regăsească ȋn carte.  Dar nu pot să-mi imaginez o carte, fie ea cea mai bună, care să valoreze o prietenie. De aceea iţi cer asentimentul pentru a o publica. Prefer să o rup decât să fac un rău prieteniei noastre.
Isac”

Răspunsul nu va ȋntarzia:

Dragă Isac,
E de la sine ȋnţeles că ȋţi dau acordul pentru publicarea cărţii tale. Mă mir chiar că mi-l ceri. Ṣtiu foarte bine că aceste zile ṣi nopti vor rămâne fără seamăn printre zilele ṣi nopţile pe care le-am trăit ȋmpreună. Ṣtiu că te ascultam până ȋn zori fără să mă satur. Deseori mă credeam ȋntr-o poveste cu zâne, atât de mult mi se părea fantastic filmul orelor eroice ale unei vieţi prea pline acolo, dincolo de mări ṣi munţi, unde destinul te-a purtat.  Inutil să ȋţi spun că m-aṣ bucura dacă ai reveni pe aceste tărâmuri, pentru a retrăi alte zile ṣi nopţi.  Dar cu cine? Poate cu umbra sufletelor nostre.”

Când a apărut cartea, ȋn 1940, Panait Istrati murise de cinci ani. Credem că o tălmăcire a sa ȋn limba română ar face cunoscută o prietenie care a sfidat timpurile ṣi timpul.”

 

Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din RomâniaAurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România:

„Am fost impresionat să ascult referiri la relația, declarațiile și scrierile lui Panait Istrati despre evrei”

„Am cunoscut în această după-amiază, personalități deosebite. Am fost impresionat să ascult referiri la relația, declarațiile și scrierile lui Panait Istrati despre evrei. Nu au cum să nu mă măgulească, ca evreu de astăzi. Sunt convins că prin cunoaștere reciprocă, ne putem recunoaște reciproc. Ce s-a întâmplat aici demonstrează valabilitatea acestei sintagme.

Suntem foarte puțini astăzi. Față de opt sute cincizeci de mii, câți eram înainte de-Al Doilea Război Mondial, în teritoriile de atunci, cu greu putem spune că suntem șapte mii de membri în comunitățile evreiești din România. Dar încercăm să prezervăm istoria noastră. Cu forțele noastre de astăzi, limitate, păstrăm această deschidere spre cultură, spre artă, spre știință, spre tot ceea ce-i important.”

FONDATORII STUDIILOR LEVANTINE ÎN ROMÂNIA

Profesorul Mihai Berza: Un ctitor
al cercetărilor românești asupra Levantului

Sesiune comemorativă la 40 de ani de la plecarea dintre noi a
profesorului Mihai Berza, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene

 

Specialist în istoria evului mediu, istoricul de talie mondială Mihai Berza s-a făcut remarcat prin erudiţie şi prin marea putere de cuprindere a studiilor realizate în peste patru decenii de activitate: de la istoria economiei la cea a ideilor sau de la genealogie la heraldică.

Mihai Berza, născut pe 23 august 1907, la Tecuci, și-a început studiile universitare în 1929, la Facultatea de Litere și Filosofie din Iași, urmate de studii doctorale în străinătate, la Roma și Paris. În 1939 a fost numit director-adjunct al Institutului de Istorie Universală Nicolae Iorga. În 1944 a devenit titularul catedrelor de metodologie și istoriografie, genealogie și heraldică de la Școala de Arhivistică. În 1950 a fost numit profesor la Facultatea de Istorie a Universității din București, șef al Catedrei de istorie medievală, modernă și contemporană. În 1963, a devenit primul director al Institutului de Studii Sud-Est Europene și a ocupat această funcție până în ultimul an de viață.

A fost membru corespondent al Academiei Române, membru titular al Academiei de Științe Sociale și Politice, vicepreședinte al Asociației Internaționale de Studii Bizantine, membru al Academiei Sârbe de Științe și Arte și al Academiei din Lisabona, profesor invitat la Collège de France.

Mihai Berza s-a stins din viață la 5 octombrie 1978.

 

Prof. dr. Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația LevantuluiProf. dr. Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului:

„Mihai Berza, un om de caracter: amintiri din timpul dictaturii comuniste”

„Ne întâlnim astăzi pentru a ne aminti de o mare personalitate a culturii și științei istorice românești, pe care o considerăm strămoș al Institutului nostru. Am invitat alături de noi personalități care au amintiri despre profesorul Mihai Berza și o să vă rog să îmi permiteți să încep cu propriile mele amintiri.

303. Pentru cei foarte tineri, este un simplu număr, care nu spune nimic. Pentru cei care și-au făcut studiile universitare la facultățile umaniste ale Universității din București - Litere, Filosofie, Istorie și Drept -, și care au fost studenți în perioada 1953-1961, 303 este un număr pe care nu îl pot uita niciodată. În limbajul studenților, prin 303 se înțelegea un cămin studențesc, în fostele grajduri regale, pe malul Dâmboviței. Exista în această construcție și o sală foarte mare, unde se țineau ședințele de condamnare. Din timp în timp, toate regimurile totalitare au nevoie să reinstaureze frica, pentru că numai prin frică își pot asigura dominația. Și frica lor cea mai mare este frica de intelectuali, o frică justificată, pentru că regimurile comuniste s-au prăbușit atunci când elitele intelectuale au început să vorbească. Atunci când, așa cum Havel prevăzuse, și-au depășit frica.

Frica trebuia mereu reinstaurată și de aceea, în anii pomeniți, aveau loc ședințe de condamnare. Motivele se găseau oricând și, pentru ca această frică să fie menținută și extinsă, era aleasă o serie de persoane care să fie supuse oprobriului public foarte bine organizat în aceste ședințe. Imediat erau condamnați și cei care li se alăturau. Cei care li se alăturau celor care erau condamnați erau la fel văzuți sau, uneori, considerați mai vinovați decât cei care făceau obiectul acestor condamnări verbale violente. Mai ales după Revoluția din Ungaria din 1956, când studenți de la facultățile umaniste au încercat să organizeze la „Ceas”, în Piața Universității, o acțiune de solidarizare cu studenții de la Universitatea din Budapesta. Primii sosiți au fost arestați și condamnați în pripă. Studenții de la Facultatea de Drept, printre care mă număram atunci, au fost duși la Tribunal ca să vadă cum erau condamnați colegii lor. Partidul nu s-au mulțumit cu atât și a organizat ședințele de condamnare.

La 303, ședința era prezidată de primul secretar al Municipiului București, Florin Dănălache. O brută.  Astăzi se evită acest subiect, dar se știe că până în 1989, când a căzut comunismul în România, cu excepția lui Ștefan Andrei, Ion Iliescu și Manea Mănescu, Comitetul Central și conducerea Partidului Comunist erau alcătuite din oameni la fel ca cei doi conducători din familia Ceaușescu, oameni care aveau patru clase primare la bază, uneori câte o facultate așa-zis muncitorească sau studii politice. Acest Florin Dănălache, pe care mi-l amintesc foarte bine, era secondat de șeful organizației studențești, Iulian Cârțână. Studenții turnați de alți studenți trebuiau să își recunoască vina, iar rectorul Jean Livescu, o nulitate, profesor de germană din Iași, devenit profesor universitar și rector, se ridica în picioare și spunea: „Din acest moment, nu mai face parte din UTC și nu mai face parte din Universitate.” Consecințele nu se opreau aici. Mulți erau trimiși la reeducare în câmpul muncii sau chiar la închisoare.

12 martie 1959. Ședința a ținut mult. A fost deschisă de o asistentă de la Facultatea de Filosofie, care făcea seminar și la Drept. S-a ridicat în picioare și a demascat o studentă care chiulise de la seminarul de Socialism Științific cu trei zile în urmă, spunându-le colegelor că se duce la soacra ei care face mucenici. Era un motiv foarte grav. A fost huiduită și exmatriculată. Asta a fost uvertura, scopul ședinței era condamnarea profesorului Pippidi. Motivul a fost expus foarte clar de vajnicul și tânărul istoric Iulian Cârțână: refuzase să semneze apelul pentru Manolis Glezos. Primul secretar al partidului comunist grec, o persoană remarcabilă, care ridicase un steag național pe Acropole în timpul ocupației germane a Atenei, fusese arestat din nou în 1958, după o primă arestare în 1948, în timpul războiului civil din Grecia. Tot lăgărul socialist trebuia să semneze apeluri în favoarea lui Manolis Glezos, dar profesorul Dionisie Pippidi nu semnase acest apel. „De ce n-ai semnat, bă, apelul pentru Manolis?”, („bă” era pentru profesori), l-a întrebat Dănălache. Profesorul Pippidi nici n-a fost lăsat să vorbească, li s-a dat cuvântul celor care trebuiau să îl condamne, colegii lui. Spre surpriza tuturor, profesorul Berza nu l-a condamnat violent și vulgar pe profesorul Pippidi, ba dimpotrivă, lucru extrem de grav, a încercat chiar să îi ia apărarea. Aplauzele unui grup mic de studenți de la Drept, printre care mă găseam și eu, alături de colegii mei Țepeneag și Mutulescu, au fost acoperite de huiduielile celor convocați cu misiunea de a huidui.

Concluzia a fost ca persoanele care au comis crima de a se alătura celui „judecat”, să fie eliminate din învățământul superior și din viața științifică. Lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, pentru că, între timp, „la organele superioare de partid” s-a revenit asupra acestei decizii. Dar scopul fusese atins. Scopul nu era atât eliminarea unor persoane care se ocupau de istoria antică sau medievală, mai puțin interesantă pentru propaganda de partid, scopul era influențarea, intimidarea studenților și a celorlalți profesori. Peste ani, ne-am întâlnit câțiva dintre cei care am fost acolo sau care am fost influențați de ceea ce s-a petrecut la 303. Două dintre aceste persoane sunt aici, în dreapta și în stânga mea și, probabil, veți asculta și povestea lor. Cea de-a treia nu este aici, dar o evoc cu multă emoție, este doamna profesor Zoe Petre, care a jucat un rol extrem de important în înființarea acestui Institut.

Comunismul în România a fost un regim criminal. Profesorul Gheorghe Brătianu, mentorul lui Mihai Berza, a fost asasinat în închisoarea de la Sighet pentru că a refuzat să-și rescrie operele despre Basarabia și despre Marea Neagră. Era bolnav, nu i s-a dat medicamentație, a murit și a fost aruncat la cimitirul săracilor. O adevărată crimă. Au existat asasinate în închisori, în afara închisorilor, au existat și crime culturale. Transformarea conacelor boierești din România, care adăposteau biblioteci și obiecte de artă, în sedii de I.A.S. în care se adăposteau oile și se făcea focul cu cărți prețioase, sau în spitale de schizofrenici, a distrus un patrimoniu. Acest lucru s-a petrecut numai în România, pentru că bolșevicii au pus operele de artă la păstrare în Rusia. Au avut, totuși, acest respect. În România, partidul comunist a fost condus de semidocți și de oameni lipsiți de cultură, de oameni care urau cultura.

Suntem în anul Centenarului și despre aceste lucruri nu se vorbește. Când îți propui să vorbești despre 100 de ani de istorie și nu vorbești decât despre câteva bătălii și înfăptuiri mărețe, când nu vorbești și despre dramele cumplite pe care poporul le-a traversat, nu înveți nimic despre viitor. Din păcate, tânăra generație nu are nimic de învățat de la acest Centenar, care n-a făcut decât să accentueze criza morală din societatea românească. Iată de ce cred eu că acum, când s-a ratat această ocazie de a vorbi despre identitatea românească, care nu poate fi decât o identitate culturală, trebuie să evocăm personalități cum a fost Mihai Berza, care vor rămâne în istorie nu numai prin ceea ce au scris, dar și prin ceea ce au fost. Adică prin caracterul lor. Demnitatea unei națiuni nu este dată nici de Președinte, nici de Guvern, nici de Parlament. Ea este suma demnităților fiecărui individ și a respectului de sine pe care fiecare trebuie să și-l construiască înainte de a spera să obțină respectul celorlalți.”

 

Academician Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române:Academician Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române:

„Mihai Berza, un profesor de mare distincție”

„Vreau să vă mulțumesc pentru că m-ați invitat la evocarea unuia dintre cei mai străluciți profesori pe care i-am avut. Este paradoxal faptul că în epoca cea mai cruntă, stalinistă și neostalinistă, Facultatea de Istorie a Universității din București a avut un mănunchi de profesori pe care nu i-a mai avut niciodată, nici în vremea lui Iorga, nici în vremea lui Giurescu. Un buchet de învățați și, dintre aceștia, trei au fost oamenii de care m-am simțit cel mai apropiat. De curând, într-o carte care mi-a fost dedicată, cu accente biografice, am vorbit despre ei. Este vorba de Emil Condurachi, Ion Nestor și Mihai Berza. I-am luat în această ordine, fiindcă de Emil Condurachi am fost legat toată viața, cu Ion Nestor mi-am dat licența, cu Mihai Berza mi-am dat doctoratul. Pe Mihai Berza îl cunoscusem înainte să devin student, prin unele legături de familie. Pe fiul său, Tudor Berza, colegul meu de Academie de astăzi, îl cunoscusem când eram amândoi în pantaloni scurți. Am avut atunci ocazia să îl întrevăd și pe Alexandru Tzigara-Samurcaș, bunicul lui Tude și socrul lui Mihai Berza. Într-un fel, prin prezența mea aici, ca vicepreședinte al acestui for, Academia omagiază o familie care, în trei generații, a dat trei membri ai Academiei: Alexandru Tzigara-Samurcaș, Mihai Berza și Tudor Berza. Fără să-i fiu student direct - eu eram la arheologie și studii greco-romane -, mă duceam să-i ascult orele, pentru că, dintre toți profesorii noștri, Mihai Berza era personajul cel mai elegant, cel mai rasat, cel mai discret. Mihai Berza era o bucurie a ochiului, era absolut extraordinar.  La un moment dat, pentru că știam bine care erau preocupările sale privind Italia meridională și Mediterana orientală, am îndrăznit să-l rog să-mi conducă o lucrare de seminar. Mihai Berza a avut marea bunătate, și a fost pentru mine un privilegiu, să asiste chiar la prezentarea lucrării, în ciuda faptului că în acea zi avusese în familie o mare dramă.

Ați evocat, domnule președinte, momentul 303. Am urmărit totul și am trăit toate consecințele. Eram cu colega mea, regretata Zoe Petre, pe atunci Zoe Condurachi. Toată ziua am stat împreună și nu ne venea să credem ce se întâmplă. Într-o pauză, cel mai țepos dintre cei trei acuzați, Ion Nestor, a venit la noi și mi-a spus: „O să vorbim despre tine”. Nu am înțeles,  Zoe și cu mine ne întrebam ce ar putea să fie… Acel sinistru Dănălache le-a cerut celor trei profesori să dea exemplul unui student pe care l-au educat cum trebuie, iar profesorul Nestor, profesorul Berza și profesorul Pippidi s-au înțeles să îl amintească pe cel care vă vorbește. Profesorul Nestor a avut ideea nefericită, mi-a explicat după aceea de ce, să facă o pauză și să adauge: „eminentul student Răzvan Theodorescu”. După două săptămâni, același Dănălache cerea să știe ce s-a întâmplat cu eminentul. Am fost dat afară din UTC, din Universitate și trimis la munca de jos. Trei ani am fost fierar betonist. M-am reîntors în momentul dezghețului, în 1963.

N-am să uit niciodată momentul în care, devenit cercetător stagiar la Institutul de Istoria Artei, acceptat de George Oprescu, acesta mi-a adăugat: „Știu de la Berza despre tine”... În ʾ52-ʾ54, profesorul Berza fusese scos de la catedră și a lucrat la Institutul de Istorie a Artei într-un domeniu care nu îi era propriu, dar în care devenise specialist în acea perioadă de restriște: stema în epoca lui Ștefan cel Mare, repertoriul artistic în epoca lui Ștefan cel Mare, Mănăstirea Sucevița... Lucra cu trei oameni, pe care îi voi aminti întotdeauna cu dragoste și pietate: Emil Lăzărescu, Teodora Voinescu și Maria Ana Musicescu. În  ʾ63, după ce George Oprescu m-a primit și mi-a spus „Știu de la Berza despre tine”, au început laudele sale, ale bătrânului academician, la adresa lui Mihai Berza, malgré că era ginerele lui Tzigara-Samurcaș. Oprescu l-a detestat toată viața, dar spunea: „Berza era altceva!”

Mihai Berza începuse sub protecția lui Gheorghe Brătianu, față de care a rămas cu o fidelitate extraordinară în momente foarte grele. Țin minte cum vorbea despre el în „Revue des études sud-est européennes”, chiar și la „Balcania” lui Papacostea, într-o perioadă în care despre Gheorghe Brătianu nu se putea vorbi. Și-a susținut teza de doctorat la Iași, un Iași cu preocupări de istorie universală, care nu existau, cu excepția lui Iorga și Brătianu, la București. Acolo, între altele, Oțetea, cel care avea să semneze diploma de doctorat a lui Berza, făcuse studii asupra lui Guicciardini. Tot la Iași, Oreste Tafrali făcea studiile sale despre Salonic. Era o emulație de istorie universală în care Mihai Berza a intrat cu  „Amalfi preducale”. Lucrarea sa de doctorat a fost publicată în Italia, în  ʾ38, și apoi în Franța.  După aceea are un studiu remarcabil despre „Le sentiment national chez les lombards méridionaux”, o lucrare extrem de interesantă. În paralel, făcea studiile sale asupra Franței carolingiene, asupra momentului carolingian: „Le voyage en France du Pape Jean VIII”, „Autour de l'élection royale de Mantaille”. Are câteva studii care sunt din anii  ʾ40 despre Marea Neagră. Berza este cel care, în lumea modernă, chiar și mai accentuat decât Brătianu, apasă pe acest cadru pe care mongolii, într-un fel de Pax Mongolica, îl creaseră pentru comerțul italian în nordul Mării Negre. Toate aceste lucruri ar trebui adunate pentru o istorie a vechii culturi românești. Mihai Berza merită o publicație, poate chiar sub egida Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, cu studiile sale din anii  ʾ30 și  ʾ40, până în momentul în care i-a fost retezată evoluția. Era un fiu de proprietar, din tradiția micii boierimi moldave.

În perioada liberalizării efemere, care a început în ʾ63- ʾ64 și a durat până în  ʾ71, profesorul Pippidi și profesorul Berza deveneau membri corespondenți ai Academiei Române. Țin minte cum, la un moment dat, în scuarul din fața Academiei, m-am întâlnit cu profesorul Berza, care mi-a spus: „Știi că se face Institutul de Studii Sud-Est Europene?” Era bucuros, ctitorirea unui institut balcanic era visul lui, împlinit alături de Emil Condurachi și mai tânărul Virgil Cândea. A fost o perioadă cu totul și cu totul specială, de emulație românească în acest domeniu. Era o plăcere să mergi cu ei, cu toți cei pe care vi i-am amintit, la diverse congrese. Țin minte și plimbările pe străzile Atenei în 1970, cu Mihai Berza, Alexandru Rosetti, Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Atunci a fost ales președintele Comisiei pentru Istoria Ideilor.

Mihai Berza rămâne pentru mine un simbol al elevației, al eleganței, al discreției, al unei erudiții impresionante. Profesorul Berza rămâne una din cele mai frumoase efigii ale biografiei mele. Sunt 40 de ani de când a plecat dintre noi și vă mulțumesc că v-ați amintit de el.”

 

Dr. Tudor Berza, membru corespondent al Academiei RomâneDr. Tudor Berza, membru corespondent al Academiei Române:

„Părintele meu”

„Amintirile de acasă sunt în alt registru decât cele de la catedră. Datorită tatei, bunicului matern, bibliotecii, mă gândeam să urmez o carieră în istorie. Probabil că, dacă aș fi făcut istorie, m-aș fi îndreptat spre arheologie, dintr-o nevoie esențială de libertate și de natură. Țin minte momentul în care, având 15 ani, într-o seară, tata a venit și mi-a spus: “Tu nu vei face istorie!”. Astfel că am ales geologia, iar în 1961, mă întâlneam pe băncile facultății cu Emil Constantinescu.

Când a murit tata, aveam 34 de ani. L-am urmărit de-a lungul celor 30 de ani de viață conștientă, dar imaginile pe care le regăseam întâmplător, fotografiile sale surprindeau momente despre care nu se vorbea, era un fel de paradis pierdut.

Originea familiei era în sudul Moldovei, de la 1700, de la baza societății. Străbunicul ajunsese să posede o gospodărie de 300 de hectare, pe care i-o lasă moștenire fiului, Teodor Berza, bunicul meu. Acesta a avut patru copii, mezinul fiind Mihai Berza, dar mult mai puțin priceput, spre sfârșitul vieții rămâne cu mult mai puțin, reușind să le asigure copiilor doar o foarte bună educație. Extravaganțele familiei constau în călătorii în vest cu mașina, activități obișnuite familiilor mai înstărite, cu mii de hectare în proprietate.

În 1929, Mihai Berza a terminat facultatea la Iași și apoi a fost profesor în mai multe locuri, la Iași și la Fălticeni. În acea perioadă a făcut și serviciul militar, la artilerie antiaeriană, participând, ulterior, și la război, făcând de strajă pe Dunăre. Între 1931-1933, studiază la Roma, după ce câștigase o bursă, împreună cu prima sa soție. La Roma este coleg cu bunul său prieten Dionisie M. Pippidi. Din următoarea serie de bursieri, 1933-1934, face parte și viitoarea sa soție, Ana, pe care o cunoaște la Roma. Cei doi se hotărăsc să se căsătorească și, într-un mod cu totul neobișnuit la vremea respectivă, merg direct la părinți și-i anunță, iar nunta se organizează rapid în 1935. După aceea câștigă o bursă la Paris, iar perioada următoare o petrec acolo. Între 1937-1938 a ocupat postul de secretar al Școlii de la Roma, timp în care își termină doctoratul. Din 1928 până în 1943, Mihai Berza scrie 17 studii și articole despre istoria Evului mediu apusean, inclusiv teza de doctorat pe care o publică în „Anuarul Școlii de la Roma”.

Mihai Berza este numit prin Decret regal profesor la Școala de Arhivistică și, în 1948, este transferat la Universitatea din București. În 1942 i se naște primul fiu, Alexandru, iar în februarie 1944 m-am născut eu. Din acea perioadă, în timpul războiului, nu ne-au rămas multe fotografii și pentru că familia era în refugiu. În 1950, primul fiu, Alexandru, moare de leucemie, lucru care l-a marcat mult mai mult decât s-a știut și i-a definit întreg restul vieții.

A doua etapă a vieții, după teribilii ani ’50, atât pentru el, cât și pentru țară, începe în anii ’60. Începând cu 1962-1963 revine în atenție, i se dau înapoi mai multe titluri, inclusiv cel de doctor, gradul de profesor la Universitatea din București, iar din 1963 va conduce timp de 15 ani, cu devotament, Institutul de Studii Sud-Est Europene. Aceasta a fost perioada în care s-a manifestat din plin ca profesor, mentor, îndrumător și ca director. Mihai Berza participă în acești ani la diverse congrese de istorie. Boala apărută și diagnosticată în 1967 a revenit peste zece ani, dar, cu toate acestea, profesorul Mihai Berza a lucrat până în ultima zi.”

 

Prof. dr. Tasin Gemil, Directorul Institutului de Turcologie, Universitatea Babeș-Bolyai, ClujProf. dr. Tasin Gemil, Directorul Institutului de Turcologie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj:

„Mihai Berza, mentorul meu”

„Este o onoare foarte mare pentru mine să vorbesc aici. Eu nu am fost studentul profesorului Berza, mi-am făcut facultatea la Iaşi, am lucrat acolo mulţi ani, doctoratul tot la Iaşi l-am luat. Profesorul Berza a fost în comisia mea de doctorat, e adevărat, dar, domnia sa îmi este mentor pentru faptul că m-a îndrumat fiind chiar în Bucureşti. Aşa consider. Am declarat mereu că am doi mentori care m-au format ca om de ştiinţă: Leonid Boicu de la Iaşi şi, al doilea, profesorul Mihai Berza.

În acea perioadă, cercetătorii de la Institut, din provincie, făceau deplasări la Bucureşti pentru documentare. Trimestrial, veneam la București zece zile sau două săptămâni și îl vizitam pe Profesor. Mă primea întotdeauna, oricât de aglomerat ar fi fost programul domniei sale și stătea de vorbă cu mine cam o oră, o oră şi jumătate. Jumătate din programul care îmi era dedicat îi prezentam ce am făcut de la ultima întrevedere, iar în jumătatea cealaltă îmi dădea îndrumări şi eu le notam cu creionul în mână. Aceste întâlniri au fost decisive în cariera mea ştiinţifică. În primul rând, îndrumarea domniei sale era: "să scrii când ai ce să scrii", adică să dai o idee, o informaţie bazată numai şi numai pe surse foarte sigure. “Ai mai descoperit ceva?” Dacă descoperisem, îi vorbeam despre documentul respectiv şi dânsul îmi spunea întotdeauna că trebuie să-l public. Discutam pe marginea lui şi îmi dădea indicaţii bibliografice. De multe ori întreba: “Domnule, oamenii aceştia care scriu atât de mult, când au timp să mai şi citească?" Avea dreptate, dar am impresia că lucrul acesta e mai valabil astăzi decât atunci. Documentarea era baza la care domnia sa ţinea extrem de mult.

Spuneam că a fost în comisia mea de doctorat. Când am primit referatul domniei sale, într-un fel m-a speriat, pentru că mersese cu analiza până la accentele din citatele din italiană şi din franceză. A corectat accentele, care erau citate, unele din ele în subsol. Am preluat exigenţa domniei sale şi am aplicat-o la doctoranzii mei. Din această pricină, în douăzeci de ani, eu nu am scos decât şaisprezece doctori. Alţii au scos sute. Citesc cu două creioane fiecare teză, creion roşu şi creion albastru, o dată sau chiar de două ori. Aproape toţi doctoranzii mei şi-au refăcut tezele o dată, de două sau chiar de trei ori. Îi datorez profesorului Berza exigenţa, seriozitatea şi respectul faţă de titlul ştiinţific.

Mi-am adus aminte de o vizită a domniei sale la Iaşi. Profesorul Petrescu – Dâmboviţa, care era directorul, mi-a dat mie misiunea onorabilă şi foarte placută, să-l aştept pe Profesor la gara din Iaşi şi să-l însoțesc la hotel. În seara aceea am stat pe îndelete de vorbă în restaurantul hotelului, iar a doua zi a ţinut o conferinţă în aula plină. A întrebat cât timp i se acordă și i s-a răspuns cincizeci de minute. Şi-a scos ceasul, l-a pus pe masă şi cu vocea aceea a lui de bariton, care atrăgea atenţia şi impunea, a vorbit exact cincizeci de minute. Avea un talent oratoric excepţional.

Profesorul Berza mi-a fost şi protector. Domniei sale şi profesorului Emil Condurachi le datorez vizitele mele cu bursă UNESCO în Turcia, fără de care eu n-aş fi putut să fac carieră în acest domeniu. În anii ʾ70, după ce am consultat documente otomane, am publicat un studiu privind haraciul Ţărilor Române. Sigur că citisem studiul profesorului Berza, publicat în S.M.I.M., mi se pare, în 1958. Domnia sa nu avusese acces la documentele turceşti, a publicat numai pe baza surselor europene. A consultat atât de mult aceste surse, le-a analizat din punct de vedere financiar, economic, a ţinut seama şi de cursul inflaţiei din acea vreme, iar cifrele pe care dânsul le-a dat în '58, fără a consulta sursele otomane, coincideau în mare măsură cu cifrele pe care le-am găsit eu în registrele financiare ale Imperiului Otoman. Exigenţa ştiinţifică l-a făcut pe profesorul Berza să ajungă la asemenea concluzii, într-un domeniu în care cifrele sunt de bază. Aduc prinosul meu de recunoştinţă memoriei profesorului Berza căruia îi datorez mult din cariera mea ştiinţifică.”

 

100 de ani de relații diplomatice cu lumea arabă

 

Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, în parteneriat cu Centrul Cultural European Româno-Panarab (C.C.E.R.P.A.) și Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”, a organizat evenimentul dedicat împlinirii a 100 de ani de relații diplomatice cu lumea arabă. Conferințele „Istoria relațiilor româno-arabe” și „Studiul limbii arabe și traducerea literaturii arabe în România”, s-au desfășurat în sala-amfiteatru a muzeului și s-au bucurat de participarea unui număr însemnat de ambasadori ai țărilor arabe în România, profesori universitari, artiști.

Dr. Paulina Popoiu, directorul Muzeului Național al Satului ”Dimitrie Gusti”, a deschis intervențiile de la prezidiu, aceasta detaliind relațiile deosebit de interesante, bogate și strânse dintre instituția pe care o conduce și ambasadele țărilor arab-levantine, concretizate în ultimii zece ani prin numeroasele sale colaborări cu ambasadele Iranului, Iordaniei, Algeriei, Qatarului, Marocului, Tunisiei, dar și cu alte țări levantine precum Armenia, Georgia. Expunând astfel publicul autohton unor civilizații străine, Muzeul Național al Satului se dovedește a fi o punte culturală deosebit de importantă între civilizația arabă și cea românească, facilitând astfel un dialog deschis între cele două culturi.

La rândul său, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, Emil Constantinescu, a subliniat importanța unui dialog deschis între identități diferite pentru a ajunge la soluții comune practice pe termen lung. Schimburile diplomatice, și mai apoi culturale, dintre două civilizații fundamental diferite vor duce la o mai bună înțelegere reciprocă, la ameliorarea discursurilor geopolitice și geostrategice, și la promovarea unei culturi a păcii în spațiul levantin.

Prelegerile au continuat cu intervenția profesorului Aurel Turbăceanu, primul ambasador al României în mai multe țări arabe printre care Libia și Arabia Saudită. Deschizător de drumuri românești în lumea arabă, acesta a ales să-i treacă în revistă îndelungata și bogata istorie, de la origini până în prezent, reliefând importanța schimburilor de bunuri, oameni și idei în formarea legăturilor dintre state și în promovarea unei conviețuiri pașnice în întreaga regiune.

Discursul profesorului Nicolae Dobrișan, filolog cu specializare arabică și o îndelungată experiență universitară și de cercetare, membru corespondent al Academiei de Limbă Arabă din Cairo și al Academiei Siriene, a avut ca subiect relevanța limbii arabe în România, atrăgând atenția asupra mulțimii de termeni arabi introduși în limba română pe filieră turcă. Profesorul Dobrișan a subliniat, la rândul său, similitudinile dintre România și țările arabe: „și-au realizat idealurile politice, au cunoscut creșterea economică și consolidarea unității naționale, impunându-se astfel ca actori pe plan mondial. Atât lumea arabă, cât și România au avut parte de perioade luminoase și adumbrite, iar datorită apartenenței acestora la aceeași regiune geografică, este natural ca în spiritualitatea celor două culturi să existe noțiuni comune precum cele ale cumpătării, bunătății, generozității, toleranței și omeniei.”

Eugen Cojocariu, secretarul general al „Radio România Internațional”, a vorbit despre importanța politică, strategică și culturală a difuzării programelor „Radio România Internațional” în eterul spațiului levantin, deschizând astfel urechile ascultătorilor către o mai bună înțelegere a culturii și civilizației românești începând din 1932, când au fost difuzate primele emisiuni către lumea arabă.

Participanții au fost invitați la vernisajul unei expoziții-dialog între opere cu tematică românească, pe de o parte, și arabă de cealaltă parte, creații a doi pictori români – Paul Mecep și Vladimir Ivanovici – care au reușit să reliefeze numeroasele similitudini dintre două civilizații dezvoltate pe filiere atât de diferite.

 

Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului:

„Deviza sub care am lansat acest dialog este „Înțelegerea Celuilalt”. Vă invit să colaborăm într-un dialog deschis și sincer pe acest lung drum de păstrare a identităților”

„Când am fost ales președinte al Academiei de Diplomație Culturală din Berlin și am construit primul sistem de educație superioară de diplomație culturală din lume, graduate, master și PhD, am lansat și „Inițiativa Levant pentru Pace Globală”. Pentru că Levantul este leagănul religiilor abrahamice, leagănul culturilor, leagănul conceptului de democrație și leagănul științelor, mi-am centrat eforturile asupra mediului academic și religios. Trăind toată viața în mediul academic, mi-am dat seama că studenții, și tinerii în general, mai au încredere doar în profesorii lor și în liderii religioși.

Diplomația culturală nu vizează în primul rând rezolvarea conflictelor deschise sau congelate. Scopul principal este crearea unei culturi a păcii prin educație şi m-am bucurat când s-a înființat la București Centrul Cultural European Româno-Panarab, cu care Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului a încheiat un parteneriat având un scop comun: crearea unei culturi a păcii prin dialog. Deviza sub care am lansat acest dialog este ”Înțelegerea Celuilalt”, pentru că nu există un dialog adevărat decât între cei care își păstrează identitatea, numai astfel pot eu înțelege mai bine identitatea celuilalt. Iată de ce vă invit să colaborăm într-un dialog deschis și sincer pe acest lung drum de păstrare a identităților. Suntem într-un moment în care civilizația occidentală intră în decadență, elitele se dizolvă, este o proastă înțelegere și confuzie între masificarea și democratizarea învățământului. Discursul politic se prăbușește în populism, iar democrațiile au nevoie de conștiință democratică, nu doar de instituții democratice. Demersul nostru urmărește să ne întoarcem la fundamentele culturii noastre comune. Este un drum lung și greu, pe care sper că îl vom parcurge împreună.”

 

Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia

1878-2018

 

CERCETĂRI PRIVIND RELAȚIILE DINTRE ROMÂNIA ȘI TURCIA ÎN PERIOADA 1878 - 2018

 

Prof.dr. Tasin Gemil, director al Institutului de Turcologie, Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj-Napoca:Prof.dr. Tasin Gemil, director al Institutului de Turcologie, Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj-Napoca:

„Astăzi, România şi Turcia se află în parteneriat strategic şi sunt aliate în cadrul celei mai mari şi mai puternice organizaţii politico-militare din întreaga istorie a omenirii”

„Imediat după Războiul de Independenţă, România şi Turcia au fost decise, deopotrivă, să pună bazele unor noi relaţii, de deplină egalitate, preluând din trecut tot ceea ce a fost pozitiv şi favorabil apropierii dintre ele. În acest spirit a fost redactată scrisoarea, din 3/15 februarie 1878, adresată de ministrul de Externe român Mihail Kogălniceanu omologului său otoman Safvet Paşa. Ca urmare, Turcia a recunoscut independenţa României înaintea Italiei, Angliei, Franţei şi Germaniei.

În septembrie 1878, România şi Turcia au stabilit relaţii diplomatice şi au procedat la schimbul de reprezentanţi diplomatici. România a trimis la Istanbul, ca ministru extraordinar şi plenipotenţiar, pe Dimitrie Brătianu, iar Turcia l-a numit, cu acelaşi rang, la Bucureşti, pe Süleyman Bey. Au fost înfiinţate consulate otomane la Iaşi, Călăraşi, Tulcea, Constanţa, Giurgiu, Turnu-Severin, Brăila, Galaţi. Iar consulatele române din Imperiul otoman au funcţionat la Salonic, Adana, Izmir, Monastir, Ianina.

În urmă cu 140 de ani, între România şi Turcia au început raporturi fundamental noi, de cooperare pe multiple planuri, în avantaj reciproc. Cu excepţia unor sincope relativ scurte, aceste relaţii au avut mereu evoluţii de natură să apropie şi mai mult cele două ţări între ele. Astăzi, România şi Turcia se află în parteneriat strategic şi sunt aliate în cadrul celei mai mari şi mai puternice organizaţii politico-militare din întreaga istorie a omenirii, care este NATO.”

 

Prof.dr. Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului:Prof.dr. Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului:

„În Parlamentul Turciei s-a propus ca ratificarea admiterii primelor țări est-europene în NATO să se facă sub condiția integrării României”

„În calitate de gazdă, vă mărturisesc că este prima manifestare științifică pe care Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului o organizează la sediul său și sper să mai existe încă multe alte ocazii în care să ne întâlnim. Intervenția mea nu va avea nici caracterul unei comunicări științifice, nici nota protocolară pe care o au, de obicei, cuvintele introductive. Aș vrea, doar, să vă împărtășesc câteva dintre gândurile mele și experiența personală pe care am avut-o în relația cu Turcia.

Prima mea întâlnire cu președintele Demirel a fost, așa cum se întâmplă în Balcani, altceva decât o simplă întâlnire între doi șefi de stat. Am devenit prieteni și această prietenie s-a menținut până în ultimul moment. La împlinirea vârstei de 90 de ani, m-am numărat printre invitații săi, la Islamkoy, în Isparta.  În timpul mandatului meu de președinte al României au existat, în fiecare an, două vizite de stat, fenomen rar întâlnit în istoria relațiilor diplomatice. Una la București, alta la Ankara, dublate de alte evenimente pe care Turcia le-a găzduit. La Istanbul, de pildă, s-a discutat lansarea proiectului grandios imaginat de Eduard Șevarnadze, „Renașterea Drumului Mătăsii”, la o întâlnire între președintele Turciei, președintele Georgiei, președintele Azerbaidjanului și președintele României. Acest proiect, sub aspect cultural, este preluat de Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului.

Trilaterala România-Bulgaria-Turcia a jucat un rol esențial, alături de relațiile bilaterale, în sprijinul pe care Turcia l-a acordat proiectului de integrare a României în NATO. Pentru istorici trebuie menționat un alt eveniment rar în relațiile diplomatice. Summit-ul de la Madrid a acceptat lărgirea NATO cu un prim val vizând trei țări – Polonia, Cehia și Ungaria -, iar România a fost nominalizată pe primul loc pentru al doilea val al extinderii. În Parlamentul Turciei s-a propus ca ratificarea admiterii primelor țări est-europene în NATO să se facă sub condiția integrării României. Acest gest al parlamentului turc, menționat documentar, este mai puțin cunoscut. Când ne referim la relațiile dintre România și Turcia, nu vorbim numai despre istorie și diplomație. Vorbim de un fond afectiv, care pare paradoxal pentru cineva care citește numai istoria războaielor din Evul Mediu sau a celui care a dus la stabilirea relațiilor noastre diplomatice.

Aș vrea să închei tot cu o mărturisire. La sfârșitul mandatului meu, în luna septembrie a anului 2000, am primit un jurnalist de la „Financial Times”, care a scris un articol cuprinzător asupra situației din zona balcanică. Una din întrebările pe care mi le-a pus suna așa: „De ce în România există așa mulți investitori turci și atât de puțini investitori occidentali din Statele Unite și Marea Britanie?” Răspunsul meu a fost foarte scurt și lămuritor: pentru că investitorii turci nu citesc „Financial Times”, cunosc România din experiența proprie și au sesizat existența unui factor fundamental pentru dezvoltarea relațiilor economice: un friend environment. Această atmosferă prietenească nu a fost creată de oamenii politici. Ea vine din imaginar, din mituri, datorită ei prietenia dintre Turcia și România rezistă peste secole. A rezistat până acum și sper că va rezista mult timp de acum înainte, ca și alți cercetători să aibă un obiect de studiu în secolul următor.”

 

Prof.dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca: Prof.dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca: 

„Două state moderne, care au îndeplinit roluri diferite, dar importante, în istoria continentului european”

„În ultima parte a epocii moderne, raporturile cu Imperiul Otoman s-au așezat pe o bază cu totul specială, iar în prima parte a epocii contemporane, raporturile cu Republica Turcă au avut, de asemenea, o bază nouă. Este vorba de relațiile dintre două state moderne, care au îndeplinit roluri diferite, dar importante, în istoria continentului european. Tradiția studiilor de turcologie este foarte puternică la București și, firește, la Iași. Dar vreau să vă reamintesc că, după Marea Unire, la scurtă vreme după înființarea Universității Naționale a Daciei superioare – al cărei “naș de botez” a fost marele istoric Vasile Pârvan, care a și predat un semestru acolo și care a lăsat un discurs de recepție-lecție valabilă până astăzi, “Datoria vieții noastre” – , studiile sud-est europene, cu o mare componentă de turcologie, s-au dezvoltat în universitate. Plecând de la această bază, după căderea regimului comunist, universitatea noastră a fost prima din România care a întemeiat un institut de turcologie, în fruntea căruia se află profesorul Tasin Gemil, cel care ne-a reprezentat, ca ambasador al României, în două țări turcice, desprinse din fosta Uniune Sovietică. El a fost ales, recent, membru al Academiei din Kazahstan, ceea ce reprezintă o recunoaștere a valorii și a contribuției sale la studiile turcologice.

În ultima vreme, deopotrivă Academia Română și universitățile din România au dezvoltat relații foarte bune cu Turcia și am cunoscut, astfel, viața academică din Turcia. Am reușit să publicăm un album cu fotografii pe care le-a semnalat profesorul Tasin Gemil în biblioteca universității din Istanbul, un album care pornește de la finalul secolului al XIX-lea, în 1878, când s-au stabilit relațiile dintre cele două țări, și continuă cu fotografii inedite, mai ales din Dobrogea. Albumul a fost publicat ca urmare a efortului celor două universități, din Cluj-Napoca și din Istanbul. De asemenea, subliniez și raporturile foarte bune pe care le avem prin această agenție de cooperare, TIKA, care ne-a ajutat cu dotarea tehnică a anumitor laboratoare din universitate. Prin urmare, raporturile sunt dinamice, Institutul de turcologie publică o revistă în mai multe limbi de circulație europeană, “Studia et documenta turcologica”, care circulă în mediul științific. Ne bucurăm că institutul în care ne aflăm acum și Institutul de turcologie se află în relații atât de strânse, mulțumită și personalității președintelui Emil Constantinescu, care dorește ca în această parte a Europei, raporturile să fie mai mult decât amiabile. Eu văd în acest simpozion, “Cercetări privind relațiile dintre România și Turcia în perioada 1878-2018” o mărturie a acestei dorințe care este reciprocă.”

 

E.s. Osman Koray Ertaș, ambasadorul Turciei în România:E.s. Osman Koray Ertaș, ambasadorul Turciei în România:

„Indiferent de evoluțiile tranzitorii, Turcia este un aliat puternic și un prieten al României”

„Relațiile Turciei cu România au cunoscut o dezvoltare continuuă pe parcursul celor 140 de ani de istorie. Familia Regală a României a pus bazele unei relații atât cu Imperiul Otoman, cât și cu Republica Turcia din epoca modernă, iar această apropiere se manifestă și astăzi. Chiar și în timpul Războiului Rece, în ciuda faptului că ne-am aflat în tabere diferite, am avut o relație deosebită având în vedere specificul perioadei respective. Însă, despre acestea ne vor vorbi mai târziu distinșii academicieni prezenți astăzi aici alături de noi. Relațiile cu România au cunoscut o dezvoltare foarte rapidă după anii 90. După tranziția României la democrație, Ankara și București au devenit mai întâi aliați apropiați și parteneri comerciali. Apoi, prin acordul încheiat la cel mai înalt nivel în 2011, am devenit parteneri strategici. Astăzi, România este una din țările din vecinătatea noastră cu care avem cele mai strânse relații la nivel politic, militar și economic. Co-etnicii turco-tătari, ca elemente vii ale istoriei noastre comune, reprezintă un pod durabil de prietenie. Avem o apreciere deosebită pentru politica României în dreptul compatrioților noștri. O astfel de abordare încrezătoare, inclusivă și tolerantă ar trebui să fie un model pentru alte țări din regiune.

Cooperarea economică și comercială este unul din fundamentele relației noastre. Turcia este cel mai mare partener comercial al României după Uniunea Europeană. În 2017, volumul schimburilor comerciale bilaterale au atins 5.5 miliarde de dolari, o creștere constantă înspre scopul de 10 miliarde de dolari. Turcia are investiții în România de peste 7 miliarde de dolari, inclusiv cele din țări terțe. Peste 15.000 de companii turcești sunt active în România în industrie, comerț, servicii, industria bancară, imobiliare, construcții, alimente, producție și transporturi. Datorită acestor schimburi economice și comerciale intense, numărul de zboruri către Turcia a crescut la 50 pe săptămână.

În timp ce o parte a lumii se bucură de cea de-a patra revoluție industrială, în regiunea noastră încă există războaie proxy, confruntări sectare, lupte teritoriale, terorism și multă suferință. Din nefericire, surplusul acestor țări bogate din regiune e investit în armament și violență, în locul bunăstării, prosperității și dezvoltării. Deși aceste probleme ne afectează și pe noi în mod direct, nu ne permitem luxul de a ne raporta la ele din postura de observator, de pe margine. Avem nevoie să rezolvăm aceste probleme printr-o viziune a politicii externe principială, bazată pe proactivitate și întreprindere. Această politică externă o numim întreprinzătoare și umanitară. Întreprinzătoare, deoarece ne urmăm politica externă printr-o abordare realistă, independentă, creativă și eficientă, care poate îmbina diferite elemente de putere într-un mod optim, fără a ezita în a lua inițiativa și care urmărește totodată dezvoltarea și pacea. Politica noastră externă mai poate fi numită și umanitară datorită efortului și dezideratului nostru de a contribui la pacea, bunăstarea și prosperitatea umanității fără a discrimina pe criterii etnice, religioase sau sectare. Cu această abordare și mulțumită ultimelor evoluții, am devenit cel mai mare furnizor de asistență umanitară din lume. În anul 2017, asistența umanitară oferită de Turcia a ajuns la 8.06 milarde de dolari. În 2016 contribuția a fost de 6 miliarde de dolari. Raportat la nivelul produsului intern brut din ultimii doi ani, Turcia a devenit cel mai generos donator de ajutor umanitar din lume.

Țara noastră găzduiește, totodată, cel mai mare număr de refugiați din lume. Turcia este unul dintre statele care plătesc cel mai scump preț datorită conflictului din Siria și a efectelor sale dincolo de frontiere. În prezent, găzduim peste 3.5 milioane de refugiați sirieni. Am cheltuit 32 de miliarde de dolari pentru a-i primi în țara noastră. În unele orașe, numărul refugiaților sirieni a depășit chiar numărul localnicilor nativi. În jur de 350.000 de bebeluși sirieni s-au născut în Turcia. Migranții sirieni și irakieni din țara noastră au acces la servicii medicale gratuite. Un număr de aprozimativ 613.000 de copii au parte de educație gratuită. Toate serviciile de bază din taberele de refugiați sunt acoperite de noi, gratuit, iar multe organizații internaționale ne consideră un exemplu în acest sens. Pe lângă criza refugiaților, Turcia a fost nevoită să facă față simultan altor trei dificultăți și anume: cea mai sângeroasă tentativă de lovitură de stat din istoria sa, atacuri violente teroriste și războaie intermediare la granițele noastre. Oricare din aceste crize, chiar și la scară mai mică, ar fi putut cu ușurință să dstabilizeze oricare țară europeană dacă ar fi avut loc. Am văzut cu toții efectele generate de criza refugiaților din anul 2015, crize politice interne, guverne slăbite, fundamentele Uniunii Europene sub semnul întrebării, noi pulsații xenofobe și radicale. Cu toate acestea, Turcia a reușit să fie un element de stabilitate în regiune. În doi ani am reușit să ridicăm starea de urgență pe care am fost nevoiți să o instalăm după lovitura de stat, și să ne concentrăm pe agenda reformistă, cu accent pe procesul de aderare la Uniunea Europeană. Considerăm că preluarea de către România a Președinției Consiliului Uniunii Europene în 2019 este o oportunitate importantă în acest sens.

Contactele noastre atât la nivelul NATO, cât și bilateral, continuă cu perseverență, la fel și reuniunile în format trilateral. Trilaterala Miniștrilor de Externe din Turcia, Polonia și România a avut loc la București acum două săptămâni. A fost un prilej pentru noi ca aliați apropiați să discutăm despre subiecte de interes regional. Indiferent de evoluțiile tranzitorii, Turcia este un aliat puternic și un prieten al României. Legăturile noastre de acum 140 de ani continuă să producă rezultate pozitive în beneficiul popoarelor noastre, în special în securitate, economie și comerț.”

 

Yasemin Melez Biçer, coordonatorul Agenția de Cooperare și Coordonare Turcă (TIKA) la BucureștiYasemin Melez Biçer, coordonatorul Agenția de Cooperare și Coordonare Turcă (TIKA) la București

„Relațiile academice și științifice sunt într-o continuă și dinamică dezvoltare prin intermediul proiectelor concrete”

„Relațiile dintre România și Turcia se bazează pe un trecut îndelungat. Cu certitudine, și activitățile și relațiile academice și științifice sunt într-o continuă și dinamică dezvoltare prin intermediul proiectelor concrete. În contextul dezvoltării permanente al relațiilor dintre cele două state, în anul 2015 și-a început activitatea la București „Agenția de Cooperare și Coordonare Turcă” – TIKA -, entitate ce aparține Ambasadei Republicii Turcia la București. Prin proiectele pe care le desfășoară, proiecte desfășurate în domenii precum educația, sănătatea, restaurarea sau dezvoltarea parteneriatelor culturale și academice, agenția își aduce contribuția la o și mai bună dezvoltare a relațiilor dintre țările noastre.”

 

Decanul turcologiei române, Mustafa A. Mehmed, în colaborare cu cercetătorul ştiințific dr.Nagy Pienaru (Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, al Academiei Române):Decanul turcologiei române, Mustafa A. Mehmed, în colaborare cu cercetătorul ştiințific dr.Nagy Pienaru (Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, al Academiei Române):

„140 de ani de relaţii diplomatice  româno-turce”

Autorii și-au propus să treacă în revistă etapele principale ale celor 140 de ani de relaţii diplomatice dintre România și Turcia, evidenţiind, totodată și unele evenimente mai semnificative din etapele respective. După cum se știe, timp de mai multe secole, relaţiile dintre Ţările Române (Ţara Românescă, Moldova, Transilvania) au evoluat pe baza unor condiţii speciale, de subordonare, spre deosebire de spaţiul balcanic, în general, care fusese încorporat în sistemul juridic și administrativ specific turco-musulman ca atare. Războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878, finalizat prin Conferinţa de pace din Berlin (iulie 1878), avea să schimbe fundamental relaţiile dintre România, ca stat independent și Poarta otomană, așezându-le pe principiul egalităţii, potrivit uzanţelor diplomaţiei internaţionale, în general. Prima etapă a relaţiilor diplomatice româno-turce a evoluat, începând cu pacea de la Berlin, în condiţii normale, prin înfiinţarea unor reprezentanţe diplomatice, la București și la Istanbul. Primul război mondial (1914-1918) avea să aducă cele două ţări faţă în faţă, fiecare făcând parte din tabere diferite, aflate în conflict. La sfârșitul primului război mondial, prin Pacea de la Paris (19181920), România își realiza ,,Marea Unire”, în timp ce Poarta otomană, pierzând războiul, intrase într-un declin fără întoarcere, dar, poporul turc, condus de Mustafa Kemal (Atatürk) și de tovarășii săi de arme, pornind lupta de eliberare de sub ocupaţiile străine, avea să iasă, până la urmă, victorios, încheind , la 24 iulie 1923 pacea de la Lausanne, iar la 29 octombrie proclama Republica Turcia, prin desfiinţarea unui imperiu care dăinuise mai mult de șase secole.

Noua Turcie, condusă de M. K. Atatürk a putut intra în rândul ţărilor libere, luându-și soarta în propriile sale mâini. Începând de atunci și până la al doilea război mondial, în toată perioada interbelică, relaţiile diplomatice dintre România și Republica Turcia au cunoscut o serie de realizări, dintre care multe aveau să rămână în istorie. Dacă România participă la cel de-al doilea război mondial alături de Axă (Germania-Italia ș.a.), până în anul 1944, Turcia cu greu și-a putut menţine neutralitatea ei până aproape de sfârșitul războiului, una dintre cele mai distrugătoare din istoria omenirii. După cum se știe, prin capitularea Germaniei și a aliaţilor ei, România intră în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, încadrându-se în lagărul socialist, în timp ce Turcia se alătură sistemului ţărilor libere, fiind cooptată și în NATO în anul 1952, pentru consolidarea flancului sud-estic al Europei. Abia după mai mulţi ani de ,,război rece”, în urma trecerii lui Nicolae Ceaușescu la cârma României, deși socialismul înainta și se lărgea tot mai mult, relaţiile diplomatice dintre România și Turcia încep să fi e reluate, într-un sens sau altul, instituindu-se treptat chiar și un sistem de vizite reciproce, la diferite nivele, din șase în șase luni, într-o parte sau alta, unele având chiar și un caracter de curtoazie, dacă nu existau alte motive, cum ar fi  Protocoale sau Convenţii de semnat. Abia după Revoluţia din Decembrie 1989, odată cu trecerea României la democraţie, relaţiile româno-turce intră pe făgașul lor normal, astăzi cunoscând evoluţii importante în condiţii istorice cu totul noi și cu posibilităţi de extindere din ce în ce mai mari. În expunere au fost identificate evenimentele sau realizările mai semnificative dintr-o etapă sau alta din evoluţia celor 140 de ani de relaţii diplomatice dintre România și Turcia.

 

Lect. univ. dr. Adrian-Bogdan Ceobanu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi:Lect. univ. dr. Adrian-Bogdan Ceobanu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi:

„Politică, diplomaţie şi economie. Vizitele miniştrilor de Externe ai României la Constantinopol (sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX)”

După obținerea independenței de către România și recunoașterea noului statut juridic de către Imperiul Otoman, relațiile româno-otomane au depășit momentele tensionate anterioare anului 1877. Deschiderea relațiilor diplomatice dintre cele două state, în toamna anului 1878, prin trimiterea unor miniștri plenipotențiari în cele două capitale, a modificat dinamica relațiilor bilaterale. În timpul domniei lui Carol I, mai mulți miniștri de Externe s-au aflat în vizită oficială la Constantinopol. De altfel, chiar tânărul prinț vizita reședința sultanilor, în toamna anului 1866, când a obținut firmanul de numire din partea sultanului Abdul-Asiz. Prezentăm contextul în care au avut loc vizitele miniștrilor Afacerilor Străine ai României, Mihail Pherekyde și Alexandru Marghiloman, pe malurile Bosforului. Vom urmări componența delegațiilor oficiale și modul în care au fost primite de autoritățile otomane. Ne interesează aspectele politico-diplomatice ale celor două vizite, dar și implicațiile economice ale acestora în raporturile dintre guvernele de la București și Constantinopol.

 

Conf. univ. dr. Marian Zidaru, Universitatea „Andrei Şaguna”, Constanţa:Conf. univ. dr. Marian Zidaru, Universitatea „Andrei Şaguna”, Constanţa:

„SOE în Balcani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cazul Salvet Lütfi Tozan alias Pant”

SALVETUL LUFTI TOZAN a fost un om de afaceri turc de origine bosniacă, vorbitor al limbilor sârbă, turcă și franceză. În timpul Primului Război Mondial, el a jucat un rol activ în politică și s-a opus ferm alianței Junilor turci cu Germania. Înainte și după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, mai mulți membri ai Ambasadei Britanice la Ankara au fost frecvent oaspeți ai proprietății lui Tozan, printre care comandantul Wolfson, care a beneficiat de sprijinul lui Tozan în furnizarea de informații navale și alte informații. În 1941, comandorul Wolfson a încheiat un acord cu Pants, prin care acesta din urmă s-a angajat să închirieze caiace turcești în numele germanilor ca mijloc de a furniza informații. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Tozan a fost unul dintre cei mai importanți agenți SOE din Balcani.În august 1941, Siguranța Română l-a arestat pe Rică Georgescu, colaboratorul lui Iuliu Maniu și pe operatorul W / T. Odată cu dispariția din scenă a lui Georgescu și a aparatului W / T, SOE a trebuit să se întoarcă la curieri ca mijloc de a menține contactul cu Maniu. Aflat în dificultate SOE a apelat la metode simple și tradiționale cu care a contracarat controlul german al frontierei de la Svilengrad folosind privilegiile diplomației, pe care chiar și naziștii au considerat încă de cuviință să le respecte. Au folosit pe Tozan, consulul finlandez din Istanbul. Acesta a devenit principalul contact al SOE cu Maniu. Dar, în scurt timp, a fost arestat de poliția secretă maghiară. Tozan a fost arestat atunci când un agent maghiar, pe care a fost instruit să îl contacteze într-un acces de suspiciune, a înțeles greșit abordarea lui și l-a denunțat. Dar două plăți într-o bancă elvețiană de 20.000 de franci elvețieni și 20.000 de dolari au scos pe Tozan în siguranță din celula sa maghiară cu un pașaport croat. Acest articol spune povestea lui Tozan în perioada 1941-1944.

 

Melike Roman, Bucureşti:

Melike Roman, Bucureşti:

„O carte despre Nicolae Titulescu apărută în Turcia”

Conferinţa intitulată „Cercetări privind relaţiile dintre România şi Turcia în perioada 1878-2018” evidenţiază cei 140 de ani de relaţii de colaborare şi prietenie dintre România şi Turcia. Putem afirma cu convingere că trăinicia acestor relaţii se datorează atât înţelepciunii şi demersurilor unor oameni de stat români şi turci, cât şi sentimentelor de prietenie şi simpatie ce au animat şi animă inimile şi gândurile celor două popoare aflate în acelaşi perimetru geografic. În acest context, aş dori să amintesc cartea apărută la Istanbul, prin grija editorului Bulent Habora, în anul 1982 sub titlul: „Nicolae Titulescu, marele patriot al României, Diplomatul şi Omul de Stat” şi subtitlul „Prietenul sincer şi permanent al Turciei”. În deschiderea cărţii există fotografiile lui Nicolae Titulescu şi Mustafa Kemal Atatürk, însoţite de următorul text: „România şi Turcia sunt hotărâte să desfăşoare o prietenie sinceră şi afectivă. În credinţa că prietenia dintre Turcia şi România se va întări în viitor”. Semnează Nicolae Titulescu. „Sentimentele leagă popoarele între ele mai mult decât tratatele. România ocupă un loc frăţesc în inimile noastre”. Semnează Mustafa Kemal Atatürk.

 

Dr. Claudiu-Victor Turcitu, Arhivele Naţionale ale României, Șef Birou Arhive Medievale, Fonduri Personale și Colecţii:Dr. Claudiu-Victor Turcitu, Arhivele Naţionale ale României, Șef Birou Arhive Medievale, Fonduri Personale și Colecţii:

„Documente turco-otomane în Arhivele Naţionale ale României”

Poziția geostrategică a celor trei țări române și evoluția istorică a acestui spațiu a făcut ca, în ansamblul izvoarelor arhivistice, mai precis, în cuprinsul fondurilor și colecțiilor de documente păstrate în depozitele Arhivelor Naționale, documentele redactate în limba turco-osmană să aibă o pondere însemnată cantitativ. Obiectivul principal al demersului nostru îl reprezintă redarea imaginii globale a numărului și tipologiei documentelor otomane aflate în depozitele Arhivelor Naționale din România. Din păcate, în pofida eforturilor întreprinse de-a lungul timpului de reputați arhiviști- paleografi, distribuția documentelor în paleografie turco-osmană în nenumărate fonduri si colecții, precum și numărul redus al cunoscătorilor de paleografie turco-osmană, inevitabil, la a condus o restricționare a accesului la conținutul informațional oferit de aceste surse istorice. Astfel se explică de ce în cuprinsul unor inventare conținutul multor documente turco-osmane este necunoscut, sigura mențiune fiind înregistrată la rubrica „Observații”: „document în limba turco-osmană”. Trebuie să menționăm că o analiză asupra situației documentelor turco-otomane, dar și a conținutului acestora a întreprins reputatul turcolog Mihail Guboglu în anul 1957. Între timp, pe de o parte transferurile de arhivă între diferite structuri teritoriale ale Arhivelor Naționale, retrocedările de documente confiscate abuziv către persoane fizice și către instituții, pe de altă parte politica Arhivelor Naționale de achiziții de documente prin oferte de donație si de vânzare-cumpărare au condus la modificări esențiale ale situației privind documente turco-otomane din România întocmită de Mihail Guboglu cu șase decenii în urmă, mai ales din punct de vedere al numărului acestora. Totodată, în cuprinsul demersului nostru vom evidenția acțiunile întreprinse din anul 1960 până în prezent de către arhiviști-paleografi ai Arhivelor Naţionale pentru întregirea fondului arhivistic naţional, care, urmare politicii de acorduri mutuale dintre Arhivele Naţionale și instituţii deţinătoare de arhivă din Republica Turcia, în special cu Bașbakanlik Arșivi, au realizat o importantă și bogată colecţie de documente pe suport de substituţie (microfilm), colecţia Microfilme Turcia, importantă sursă de cercetare a evoluţiei relaţiilor turco-otomane. În final, ne vom îndrepta obiectivul analizei către noile direcții și perspective oferite de actualele realităţi ale știinţei arhivistice, mai ales de ceea ce reprezintă realizarea descrierilor arhivistice standardizate și de digitalizare a documentelor de arhivă.

 

Prof. univ. dr. Călin Felezeu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca:Prof. univ. dr. Călin Felezeu, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca:

„Evoluția relațiilor bilaterale între România și Turcia în perioada postdecembristă”

În 2018 se împlinesc 140 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, imediat după războiul de independenţă din 1877. Începând cu vizita în România, din septembrie 1991, a președintelui turc Turgut Ozal, ocazie cu care s-a semnat un acord de prietenie, bună vecinătate și cooperare româno-turc, vizitele președinţilor și premierilor din cele două ţări au cunoscut o frecvenţă minim anuală. La acestea se adaugă consultările frecvente la nivel ministerial sau de experţi, în domenii extrem de diverse. Relațiile bilaterale dintre cele două țări partenere strategice, România și Turcia, sunt și continuă să rămână de excepție, ca dovadă, raporturile comune pe care le-au demarat în cei 140 de ani de parteneriat în domeniul politic, economic, universitar etc. În timpul mandatului diplomatic al ambasadorului Turciei la București, E.S. Osman Koray Ertaș, raporturile cunosc o dezvoltare fructuoasă, oglindită și prin legăturile cu orașul Cluj-Napoca.

 

Conf. univ. dr. habil. Valentin Naumescu, Universitatea Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca:

Conf. univ. dr. habil. Valentin Naumescu, Universitatea Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca:

„Turcia Post-kemalistă și noile relații strategice la confluența Occident-Orientul Mijlociu. NATO la Marea Neagră și implicațiile asupra României”

Post-kemalismul, reflectat printr-o sinteză a transformărilor politice, societale și strategice ale Turciei din ultimii ani, generează, dincolo de efectele interne, inclusiv consecințe în planul politicii externe a Ankarei. Influențe există și asupra relațiilor strategice între aliații din regiune. Turcia pare că „iese” treptat din lumea occidentală, în care ajunsese la un nivel relativ avansat de integrare, întorcându-se cu fața spre Orientul Mijlociu, autoritarism și Islam. Situația NATO la Marea Neagră este doar una dintre multiplele ipostaze ale acestei schimbări, în care sunt implicate atât statele riverane Turcia, România și Bulgaria, cât și celelalte țări membre ale Alianței, împreună cu Statele Unite. Anularea perspectivei de aderare a Turciei la Uniunea Europeană și răcirea relațiilor turco-americane, adăugate transformărilor percepute ca negative care au avut loc după tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, pe baza criteriilor democrației liberale și statului de drept, creează un nou context al relațiilor bilaterale și regionale. Obiectul acestei prezentări este investigarea calității și substanței relațiilor de încredere politică și strategică în regiunea Mării Negre, atât între aliații NATO cât și din perspectiva tensiunilor dintre structurile occidentale și Federația Rusă, ultima aflată la rândul ei într-un proces de schimbare a relațiilor politice cu Republica Turcă, dar în sensul unei mai bune colaborări. Poziția României față de această incontestabilă transformare a Turciei este, de asemenea, analizată. Pornind de la metoda calitativă a analizei discursului politic și documentelor oficiale, dar și a surselor secundare (analize, comentarii, interviuri, bibliografia recentă etc.) cercetarea de față își propune să stabilească până la ce nivel îndepărtarea Turciei de angajamentele strategice esențiale ale NATO a produs deja efecte reflectate în programe și politici publice ireversibile sau dacă slăbirea relațiilor este doar conjuncturală.

 

Dr. Margareta Aslan, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca: Dr. Margareta Aslan, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca: 

„Diplomația culturală româno-turcă (1990-2018)”

Diplomația culturală reprezintă unul din pilonii principali ai Diplomației prin care relațiile bilaterale dintre state se pot construi și dezvolta până la forme superlative. Diplomația culturală a României în Republica Turcia reușește să se materializeze mult mai vizibil și organizat prin deschiderea Institutului Cultural Român „Dimitrie Cantemir” la Istanbul. În România, institute culturale turcești și locale axate pe promovarea culturii turce, desfășoară o activitate absolut remarcabilă, cu rezultate clare, cuantificabile și vizibile în diverse domenii (comerț, turism, educație, sănătate etc.). Relațiile bilaterale româno-turce au fost și vor rămâne la nivel de excepție, reflectate și în sfera culturală prin efortul susținut al mecanismelor instituționale, socio-umane, care vor conlucra în promovarea culturilor celor două țări, în construirea de punți socio-culturale care să faciliteze fuziunea și colaborarea fructuoasă a elementelor culturale, în formarea unor viitori „ambasadori culturali”.

 

Drd. Güven Güngör,  Academia de Studii Economice, București:Drd. Güven Güngör,  Academia de Studii Economice, București:

„Evoluţia relaţiilor economice dintre România şi Turcia în ultimul deceniu”

Există câteva țări ale căror nume au fost pronunțate în special în ultimul deceniu. În special, recesiunea economică mondială a evidențiat performanțele acestor țări, între care Turcia este considerată un caz special. Fiind unul dintre cei mai importanți actori din regiune și la scară mondială, Turcia dă dovadă de o combinație foarte bună de principii democratice și caracteristicile sale culturale și religioase. Având în vedere faptul că această criză economică are cel mai profund efect de la „marea criză economică” încoace, chiar și țările vedete din ultimul deceniu au fost afectate de ea. Turcia a reușit totuși să facă față crizei. În plus, Turcia a avut un rol foarte important în regiunea balcanică în ceea ce privește contribuția sa la îmbunătățirea economiei de piață și a comerțului internațional în regiunea balcanică, în special după prăbușirea „Cortinei de fier”. Această afirmație are o bază concretă atunci când se reflectă și în relațiile economice și comerciale româno-turcești. Având în vedere faptul că România este cea mai mare țară din regiune, aceasta a avut și are încă un potențial economic imens de a dezvolta și de a stabili legături economice și comerciale puternice cu țările vecine, dar nu numai. Un studiu privind relațiile bilaterale cronologice dintre România și Turcia ne oferă principalii indicatori care dovedesc aspectele menționate mai sus.

  • Harta Imperiului Babilonian in 722 î.e.n.
  • Harta Regatului Egiptului 671 î.e.n
  • Harta Imperiului Persan 500 î.e.n
  • Harta Imperiului lui Alexandru cel Mare 325 î.e.n
  • Harta Imperiului Roman cu legiunile romane 211
  • Imperiul Bizantin 1025 pâna la moartea lui Vasile al II-lea
  • Imperiul Otoman din 1481-1683

 

 

 

 

Diplomaţia culturală. Tradiţii şi perspective în spaţiul Levantului

 

Levantul, leagănul religiilor, culturii, ştiinţei şi democraţiei

 

Exemplul levantin de conviețuire interreligioasă și experiența istorică acumulată în acest spațiu pot constitui surse de inspirație ale coabitării sociale contemporane

Primul panel al conferinței, în prima sesiune, a fost moderat de domnul academician Răzvan Theodorescu, președintele Secției de Arte, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, și a inclus opt comunicări care au tratat subiecte variate, precum: urbanitatea levantină; principii esențiale ale coabitării interreligioase și interculturale; perpetuarea artei medicinei de tradiție greco-romană în zona de influență levantină; interesele politico-economice ale marilor imperii și puteri mondiale în Orientul Mijlociu, în trecut și azi; spațiul siriac, mediu de tranziție al filosofiei grecești în cultura semită și al traducerii ulterioare în limba arabă; analiza procesului de tranziție de la păgânism la creștinism în antichitatea egipteană târzie; evaluarea funcțiilor și responsabilităților religioase ale persoanelor feminine de origine regală în spațiul antic sirian; analiza arheologică a siturilor din antica Troia.

Dl. dr. Fatih Saracoglu, secretarul general al Fundației Marmara Group din Istanbul, a oferit o imagine a dinamismului multietnic și  multilingvistic din spațiul levantin otoman unde, pe lângă locuitorii turci, armeni sau evrei, exista și o prezență italiană sau spaniolă consistentă. Proeminența orașelor levantine clasice, Izmir, Beirut, Alexandria și cultura conviețuirii și comunicării promovate în ele, observabilă în tipografiile ce produceau cărți de diferite limbi sau în școlile care accentuau însușirea limbilor din sfera occidentală, precum italiana, franceza și spaniola, conferă acestui mediu statutul de paradigmă unică a capacității de coabitare interetnică, interculturală și interreligioasă a umanității.

Dl. prof. dr. Adrian Lemeni, de la Facultatea de Teologie Justinian Patriarhul și director al Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință din cadrul Universității din București, a aprofundat în prezentarea „Identitate și dialog în contextual actualˮ noțiunile de identitate religioasă și dialog interreligios, accentuând valoarea axială a credinței ca factor identitar, ulterior făcând o analiză a influenței consumerismului asupra interrelaționării culturale și religioase contemporane. Exemplul levantin de conviețuire interreligioasă și experiența istorică acumulată în acest spațiu pot constitui surse de inspirație ale coabitării sociale contemporane. În arealul de formare și manifestare primară a celor trei religii monoteiste, cultura dialogului permanent a fost și este întemeiată pe conștientizarea identității religioase; în felul acesta niciodată dialogul nu a eșuat în compromis, iar identitatea nu a fost sinonimă cu izolarea. Dimpotrivă, confuzia dialogului cu simplul schimb de noțiuni sau informații duce la o suprasaturare informațională, incapabilă de a crea o cultură a conviețuirii. Drept urmare, necesitatea păstrării credinței devine o componentă esențială a conviețuirii, al cărei scop nu este doar simpla sustenabilitate economico-socială sau pacea, ci pe de o parte conștientizarea limitelor și capacităților umane, iar pe de altă parte stimularea creativă a acestora în vederea întâlnirii cu celălalt.

Dna. prof. dr. Luiza Spiru, de la Universitatea de Medicină Carol Davilla, a expus în „Repere din istoria medicinei în spațiul Levantuluiˮ elemente privind cristalizarea practicii medicinei în Valahia, Banat și Transilvania, modul de organizare în bresle a practicanților acestei profesii, începuturile efectuării operațiilor chirurgicale primare, precum și dezvoltarea învățământului academic medical modern, în secolul al XIX-lea. Înscrisă în tradiția artei terapeutice greco-romane, dezvoltate în spațiul levantin, practica medicinei dezvoltată în țările române poate fi astăzi reevaluată ca una care a conservat principii fundamentale privind evaluarea structurii umane psiho-fizice, unele dintre ele iremediabil dispărute în societățile moderne.

Dl. prof. dr. Daniel Barbu, de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, în prezentarea „La porțile Levantului: imperiu, stat-națiune și pluralismˮ, a făcut o radiografie a istoriei Orientului Mijlociu din secolele XIX-XX, evaluând implicarea interbelică și postbelică a marilor puteri mondiale în configurarea hărții politice levantine, a tendințelor occidentale de înlocuire a pluralismului religios și etnic tradițional, specific acestei zone, cu state naționale cu caracter etnic și religios monolitic. Tototdată, a subliniat pericolele și consecințele negative ale perpetuării acestor viziuni artificiale în contemporaneitate, prin ignorarea echilibrului fragil și sensibilităților milenare din acest spațiu. Eforturile de recompunere zonală după intervențiile militare brutale din ultima perioadă se fac cu greutate, adesea soluțiile politice ce țin de o mentalitate pur pragmatică continuând să creeze dificultăți și alimentând un potențial conflictual existent aici, datorită eludării unei realității fundamentale a toposului levantin, anume că aici „trecutul este în continuare viu și prezentˮ.

Dl. Cătălin Ștefan Popa, de la Universitatea Georg August din Gotttingen, a vorbit în „Dinamica culturilor filosofico-teologice în spațiul levantin siriac (secolele VI-IX)ˮ despre fenomenul transmiterii filosofiei grecești, în special a operele aristotelice, precum și a altor scrieri puse sub numele marelui filosof grec, în limba siriacă și apoi retraduse din siriacă în arabă. Contextul generat de traducerea acestor lucrări, anume necesitatea utilizări lor drept instrumente de argumentare dialectică pentru promovarea doctrinei necalcedoniene, avea să se repete odată cu apariția islamului. Traducerea filosofiei grecești din siriacă în arabă a dus la apariția teologiei dialectice islamice (kalam), oferind premisele esențiale pentru dezvoltarea culturii și gândirii islamice. Spațiul levantin a devenit, astfel, locul unui fenomen de o valoare imensă pentru istoria civilizațională a umanității, ținând cont că, ulterior, aceste opere filosofice vor fi retraduse din arabă în latină, de către traducătorii evrei din Spania și Andaluzia, și vor pătrunde în Occident, cristalizând gândirea filosofică europeană.

Dl. dr. Silviu Anghel, de la “Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi” din București, a analizat în prezentarea sa „Conflict sau tranziție pașnică? Dezbaterea curentă referitoare la trecerea de la păgânism la creștinism în Egiptul Antic târziuˮ procesul tranziției de la păgânism la creștinism în Egiptul secolului IV, expunând situația existentă în Alexandria. Erodarea păgânismului și ascensiunea creștinismului este și astăzi un fenomen dezbătut, ținând cont de vitalitatea și concurența religioasă existentă în spațiul levantin alexandrin. Afirmarea creștinismului a fost posibilă prin preluarea unor tradiții specifice ale spațiului egiptean, între care, în mod special, se remarcă cultul și riturile funerare.

Dna dr. Isabela Popa, de la Universitatea din București, a prezentat în „Rolul ritualic al reginelor în Siria anticăˮ rolurile și funcțiile religioase particulare îndeplinite de femeile din familiile regale siriene în perioada antică. Distincțiile rangurilor feminine în cadrul familiei regale, implicarea liturgică (asumarea responsabilităților rituale, oraculare și oraționale), afinitatea generală pentru divinitățile de sorginte feminină duc la concluzia unei proeminențe a statutului și valorii femeii în domeniul cultic în nord-vestul Siriei.

Dl. dr. Cătălin Pavel, de la Kennesaw State University din Statele Unite, a expus în „Troia homerică – între micenieni și hitițiˮ stadiul și rezultatele cercetărilor arheologice desfășurate în siturile vechiului oraș Troia, de pe țărmul vestic al Asiei Mici. Au fost expuse și evaluate amplasamentul topografic, diversele obiecte aparținând unor perioade istorice succesive, presupozițiile privind evoluția civilizațională a acestei zone pe baza recursului la datele extrase din epopeile lui Homer, care „deși nu istoric, se pare că a pornit de la o bază istoricăˮ.

La finalul primei sesiuni, domnul academician Răzvan Theodorescu a concluzionat cu privire la diversitatea comunicărilor și aspectelor analizate, afirmând că toate acestea contribuie la schițarea unui profil civilizațional, cultural și religios levantin și surprind totodată identitatea complexă cristalizată în acest spațiu de o unicitate excepțională în istoria umanității.

Valentin Ilie, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București Raportor

 

Valentin Ilie,
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București
Raportor

 

 

 

Levantul, leagănul religiilor, culturii, ştiinţei şi democraţiei

 

SESIUNEA 1

 

Răzvan Theodorescu Vicepreședinte al Academiei RomâneRăzvan Theodorescu
Vicepreședinte al Academiei Române

„Am privilegiul de a modera această sesiune de după-amiază, care este primul panel al conferinței noastre, dedicat unui subiect extraordinar de important al istoriei lumii. Este vorba despre Levant și rolul acestui spațiu magnific, care reprezintă originea unor civilizații majore, a vechilor imperii, a religiilor monoteiste, a științei islamice. Levantul este subiectul principal al conferinței institutului nou-înființat la București.”

 

 

Fatih Saracoglu Secretar-general al Fundației Marmara Group, IstanbulFatih Saracoglu
Secretar-general al Fundației Marmara Group, Istanbul

„Contribuţiile popoarelor levantine în Turcia”

„Le LévantLevantul sau Il Levante înseamnă, literalmente, Pământul de unde se ridică soarele. Din punct de vedere geografic este zona cuprinsă între Egipt și pe țărmul estic al Mediteranei - Israel, Liban, Siria, Turcia și Grecia. Această geografie găzduiește trei orașe importante - Izmir, Alexandria și Beirut. Aș dori să prezint cultura și viața din Izmir, ca o foaie de calendar a istoriei. Dar, mai întâi, vreau să știți că viața levantinilor reprezenta centrul comerțului și al diplomației.
Izmir a fost în aceeași măsură atât otoman, cât și european, legăturile de conviețuire globală și religioasă au fost caracteristice Izmirului. Izmirul, cunoscut de asemenea, sub numele de perla  levantină, a găzduit biserici armene în secolul XVII. Cinci limbi erau vorbite în Izmir: turca, latina, franceza, armeana și spaniola. Spaniola era vorbită de evreii sefardici. Sora ei, latina, era vorbită, majoritar, de către cei aflați la un nivel înalt al societății. Autoritățile otomane au fost forțate să învețe și să vorbească latina. Așa cum s-a întâmplat și în Alexandria și în Beirut, a fost înlocuită mai târziu cu italiana. Apoi, din anii 1840, limba franceză a devenit cea mai comună limbă, după limba turcă. În 1863, consulul italian a afirmat că limba italiană aproape că dispăruse, chiar și printre italieni. Locuitorii Izmirului vorbeau franceza cu un accent de parcă ar fi cântat o melodie, iar pronunția literei R era asemănătoare cu rostirea sub apă. În școala evreiască din Izmir, anumiți profesori au fost pregătiți să predea lecții turcești, dar au fost depuse și multe eforturi pentru limba franceză. Șeful rabin a cerut tuturor celor din comunitate să învețe limba franceză. Născut în afara Izmirului, în anul 1900, în Urla, poetul George Seferis a fost învățat atât limba franceză, cât și limba latină. Discuta în franceză cu tatăl său.

rof. univ. dr. Adrian Lemeni Directorul Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, Universitatea din BucureștiProf. univ. dr. Adrian Lemeni
Directorul Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, Universitatea din București

„Identitate și dialog în contextul actual”

„În contextul actual, marcat de multiple provocări în ceea ce înseamnă realitatea identității în general și cea a identitatii religioase în mod special, este esențiala cultivarea responsabilității asumării şi mărturisirii identităţii spirituale şi culturale, nu într-o manieră agresivă şi rigidă. Identitatea nu este o realitate închisă şi autosuficientă care să conducă la izolaţionism şi negativism. Mărturisirea pozitivă  a valorilor specifice unei identităţi culturale şi spirituale într-o perspectivă ziditoare şi cuprinzătoare pune accentul pe o identitate deschisă, dialogică cu alte tradiţii culturale şi religioase, cu un deplin respect al alterităţii. Pentru ca dialogul dintre diferite tradiţii culturale şi religioase să fie fecund şi consistent este nevoie de recuperarea şi promovarea valorilor profunde şi comune ale tradiţiilor spirituale. În contextul contemporan este imperativă formarea şi cultivarea unei conştiinţe a dialogului. Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale, dar într-o perspectivă a asumării reale a aproapelui. În aceste condiţii, identitatea religioasă nu poate fi folosită ca un instrument creator de tensiuni şi separaţii. Mărturisirea identităţii religioase se cere făcută în conformitate cu exigenţele logicii dialogului. Identitatea culturală şi spirituală ar trebui să constituie resursa unei îmbogăţiri reciproce. Contextul lumii contemporane presupune necesitatea existenţei şi dezvoltării dialogului, precum şi a cooperării internaţionale. Societatea actuală prezintă probleme comune pentru religii, care sunt chemate să se angajeze într-un efort solidar pentru a afla răspunsuri unitare la aceste probleme. În această perspectivă, prin care se întăreşte şi se cultivă conştiinţa dialogului este activată şi valorificată vocaţia  pentru unitate  şi solidaritate. Dialogul interreligios favorizează întâlnirea între diferite tradiţii culturale şi religioase, contribuind la intensificarea relaţiilor dintre comunităţi mai largi, de diferite identităţi naţionale. Cultivarea şi valorificarea identităţii nu înseamnă opţiunea pentru o atitudine şi o gândire de tip izolaţionist, ci presupune asumarea distincţiilor într-o perspectivă cuprinzătoare şi unitară. Structura autentică a identităţii este dialogică. În contextul actual este importantă afirmarea reciprocităţii dintre identitate şi dialog.nDialogul interreligios şi valorificarea dimensiunii religioase a dialogului intercultural pot contribui semnificativ la regăsirea rădăcinilor religioase şi spirituale din nevoia de celălalt, întărind spiritul de cooperare şi depăşindu-se astfel riscul generării unor atitudini fundamentaliste şi integriste. Dialogul intereligios este necesar, astfel încât marile tradiţii spirituale să se cunoască, să se respecte, să genereze o bună convieţuire.”

Prof. univ. dr. Luiza Spiru Universitatea de Medicină „Carol Davila”, BucureştiProf. univ. dr. Luiza Spiru
Universitatea de Medicină „Carol Davila”, Bucureşti

„Repere din istoria medicinei în spaţiul Levantului”

„Pe teritoriul Valahiei, influența civilizației romane și grecești a fost foarte importantă. În anul 1694,domnitorul Constantin Brancoveanu a fondat Academia Domnească Sfântul Sava din București, cu predare în limba greacă. Mai târziu, domnitorul Alexandru Ipsilanti a modificat planul de studii al Academiei Sfântul Sava, iar cursurile erau predate în limbile franceză, italiană și latină. În 1857, Carol Davilla a fondat prima universitate de medicină și farmacie, înființată inițial sub numele de Școala Națională de Medicină și Farmacie. Medic militar, cu studii în Italia și Franța, emigrat în România în 1853,Carol Davilla a fost organizatorul sistemului medical din Armata Română. Davila nu a fost doar fondatorul școlii medicale, împreună cu Nicolae Kretzulescu, el a fostimplicat și în multe activități și asociații științifice înființate ulterior în România. Adevenit renumit și pentru că a descoperit tratamentul împotriva holerei.În Banat și Transilvania, primele specializări bazate pe dovezi, cu diplome și instruire coordonată, apar la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În 1847 a avut loc prima anestezie cu alcool, iar în 1887 s-a înființat prima echipă de urgență. În retrospectiva lui Ioan Hațegan, apărută în anul 2015, regăsim și câteva premiere medicale pe teritoriul românesc: în 1745 a apărut prima farmacie, în 1757 a apărut primul spital, în 1819, prima administrarepentru vaccinul antiviral din Europa Centrală.”

 

Prof. univ. dr. Daniel Barbu Universitatea din Bucureşti

Prof. univ. dr. Daniel Barbu
Universitatea din Bucureşti

„La porţile Levantului: imperiu, stat-naţiune şi pluralism”

„Atunci când președintele Constantinescu m-a rugat să contribui la această conferință, mi-am dat seama că suntem aproape la o sută de ani după răscoala arabă din toamna anului 1917, care a remodelat complet Levantul. În cadrul evenimentelor care au început să se desfășoare în urmă cu o sută de ani avem câteva indicii care ne ajută să înțelegem procesele politice actuale din Orientul Mijlociu. Observația mea este aceea că în Orientul Mijlociu trecutul este încă prezent și funcționează la viteză maximă pentru a remodela un echilibru stabilit între diferite imperii. Înfruntarea acestora din anii 1917, 1918, 1919 și 1920 a fost importantă pentru întreaga regiune. (...)Punctul meu de vedere este acela că ideea de stat național, imaginea restricționată a unei națiuni unificată prin etnicitate și religie,promovată de puterile europene în anii ’20 și, după cel de-Al Doilea Război Mondial, cu o nouă energie de politica externă americană, afectează întreaga regiune și adăugă noi conflicte celor pe care le vedeți din Irak până în Yemen, la care se adaugă vechiul conflict dintre Israel și Palestina. Întreaga regiune este zguduită de un cutremur politic permanent, fără niciun sfârșit în interior. Nu există o soluție pașnică a acestor probleme deoarece ele pornesc de la idei europene, mai precis vestice, care au tulburat întreaga imagine a Orientului Mijlociu. O circumstanță cu atât mai gravă este aceea că aceste idei au fost promovate într-o manieră concurentă, prin câteva viziuni simultane a ceea ce ar trebui să fie regiunea, conturate în 1917. După o sută de ani de revoluții și războaie, se poate vedea că nu au avut rezultatul scontat.”

Dr. Cătălin Ştefan Popa Universitatea Georg-August, GöttingenDr. Cătălin Ştefan Popa
Universitatea Georg-August, Göttingen

„Dinamica culturilor filosofico-teologice în spaţiul levantin siriac între secolele VI și IX. Aristotel: din greacă în siriacă și arabă”

„Prima personalitate siriacă implicată în procesul de traducere a filosofiei grecești este Sergius de Rēšāīna (d. 536), care a studiat la Alexandria, s-a îndeletnicit cu scrisul în domeniul logicii și al științelor în limba siriacă și a tradus texte aristotelice. Evident, a existat o preocupare generală cu privire la lucrările filosofice ale lui Aristotel, care au fost traduse sau re-traduse în limba siriacă în cursul secolelor VI și VII. Acest fapt reprezintă reversul medaliei, și anume că, în această perioadă, în lumea vorbitoare de limbă greacă, gândirea filosofică pare să intre în umbră. Cercetătorii au împărțit materialele filosofice în limba siriacă în trei genuri: în primul rând, traduceri ale textelor aristotelice; în al doilea rând, texte care conțin în mod predominant, definiții; si, în al treilea rând, texte care au introdus cititorul în principalele teme și noțiunile filosofice. Traducătorii acestor cărți în limba siriacă, respectiv editorii sau corectorii traducerilor anterioare, sunt teologi și foști studenți la mănăstirea Qenneshre. Atanasius din Balad pare a fi unul dintre cei mai importanți traducători ai secolului al VII-lea. Până la moartea sa în 684, a tradus „Analiticele”, „Analiticele secundare”, „Topica” și „Respingerile sofistice” ale lui Aristotel. Iacob din Edessa și George episcopul triburilor arabe, sunt considerați succesori ai acestui gen de activitate literară: Iacob a revizuit o traducere a „Categoriilor” lui Aristotel, iar George al arabilor, un discipol din prima generație al lui Atanasius, a fost implicat în lucrări similare. George este, de asemenea, considerat și un comentator, pentru că, s-a îndeletnicit și cu realizarea de introduceri și comentarii la tratatele filosofice („Categoriile”, „Despre interpretare” și „Analiticele”). În ce măsură, a fost deci, Aristotel integrat în reflecția teologică creștină? Să răspundem la această întrebare citând un pasaj din comentariul despre „Categorii”, scris de George episcopul arabilor, și păstrat într-un manuscris din secolele VIII/IX. Pentru geniul lui George esențială era problema „finalității“ filosofiei aristotelice: “Care este finalitatea filosofiei aristotelice? Spunem că aceasta constă în cunoașterea unicului principiu, cauza și creatorul tuturor. Căci filozoful demonstrează în tratatul intitulat „Metafizică” (Syr bātar kyānyātā = Gr. Meta ta fizică) că principiul și cauza sunt unul, netrupesc, de unde totul a luat ființă“. George și tradiția siriacă din care acesta face parte, a fost determinat să recurgă la Aristotel, pe de o parte, pentru a ieși învingător în cadrul dezbaterilor cu clericii rivali și, pe de altă parte, pentru a avansa în cunoașterea principiului unic al tuturor lucrurilor. Rămășite ale acestei bogății textuale a Levantului siriac au fost păstrate în manuscrise, cum ar fi Vatican Syriac 158, care conține următoarele fragmente filozofice: „Introducerea în logică” a lui Atanasius din Balad; Isagogia lui Porfir în traducerea lui Atanasius de Balad; „Viața lui Aristotel”; „Arborele lui Porfir”; „Categoriile” în traducerea lui Iacob din Edessa; „Despre interpretare”; și la final, „Analiticele”, 1-7. Este destul de clar că acest proces de traducere a fost „instituțional”. În acest sens, voi menționa aici argumentul echilibrat al lui Jack Tannous: „În arealuri precum Qenneshre și în alte mănăstiri unde care era concentrată forța miafizită, cum ar fi Mar Mattai și Mar Zakai, s-au pus bazele intelectualității vorbitoare de siriacă din cadrul mișcării miafizite de secol VII, ele fiind menținute pe mai departe”. În aceste centre intelectuale, conducerea bisericii a fost instruită pe baza retoricii și a filozofiei grecești, pentru a putea oferi răspunsuri satisfăcătoare întrebărilor venite din partea rivalului confesional. Să trecem acum la faza arabă. În secolul al VII-lea, siriaca și-a împărțit supremația cu araba, „care a devenit curând cultura literară dominantă a majorității comunităților, deși siriaca a continuat să înflorească alături de ea în unele comunități unde rămâne în uz restricționat până astăzi”. Este important de observat aici faptul că fundalul siro-aramaic al Levantului sirian este foarte important datorită faptului că, așa cum susținea Sebastian Brock, „prin aramaică și în special prin siriacă, cultura arabă a devenit conștientă de realizările intelectuale ale civilizației grecești”. În acest context, Aristotel Syriacus devenea, un secol mai târziu, Aristotel Arabicus, când califul Abbasid al-Mahdī îl autoriza pe Timotei I, patriarh siro-răsăritean, ca alături de creștinul Abū-Nūh, să realizeze o traducere arabă a Topicelor lui Aristotel. Așadar, în perioada Abbāsidă, califatul a avut o atitudine favorabilă față de valorile științifice grecești. În contextul reformelor politice întreprinse de califul Al-Manșūr, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, mai multe texte medicale și filozofice au fost traduse din greacă în arabă. Al-Ma'mūn, unul dintre succesorii lui Al-Manșūr, a sprijinit și el această politică de traducere, la începutul secolului al IX-lea. După cum a subliniat Sebastian Brock, ne putem imagina că, atunci când cercetătorii siriaci au început a doua fază a acestei activități semnificative de traducere, la sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea, „ei acumulaseră deja o experiență în activitatea de traducere, care se constituia acum drept fundament solid pe care să construiască mai departe”. Această experiență a fost acumulată prin îndelungata tradiție de traducere a materialelor literare grecești în limba siriacă. Desigur, etapa finală a acestui proces a fost mult mai complexă, deoarece au existat ,,traducători, cum ar fi medicul Ḥunayn ibn Ishāq al-'Ibādī, care a preferat să nu traducă direct din greacă în arabă, ci să facă lucrarea în două etape: mai întâi din limba greacă în siriacă, apoi din siriacă în arabă. Deoarece nu a existat nicio experiență anterioară de traducere directă din greacă în arabă, s-a ajuns la concluzia că este mult mai simplu ca traducerea în arabă să se facă mai degrabă dintr-o limbă semită, și anume din siriacă, decât dintr-o formă directă indo-europeană precum greaca, cu o structură lingvistică foarte diferită.”

Dr. Silviu Anghel Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, BucureştiDr. Silviu Anghel
Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, Bucureşti

„Conflict sau tranziţie paşnică? Dezbaterea curentă referitoare la trecerea de la păgânism la creştinism în Egiptul Antic târziu”

„Poate că o modalitate foarte bună de a deschide acest subiect este aceea de a discuta despre moartea Hypatiei, una dintre cele mai cunoscute momente din antichitatea târzie. În anul 415, această cercetătoare, scriitoare și profesoară din Alexandria a fost ucisă de o gloată, a fost târâtă de schingiuitori într-o biserică, fiind mutilată și în cele din urmă ucisă. Este interesant că nu știm aproape nimic despre Hypatia, însă moartea ei violentă a transformat-o într-un simbol. Și am spus "transformare" deoarece Socrates Scholasticus, principala sursă a acestui subiect și singurul contemporan, scrie că a fost ucisă din cauza politicii, și anume o dispută între Chiril al Alexandriei și un prefect local. Abia câteva secole mai târziu, cronica foarte dogmatică a lui Johannes Nikiu scrie că moartea Hypatiei a reprezentat o parte a triumfului creștinismului asupra păgânismului, făcând legătura între moartea sa și distrugerea Templului Serapeum în anul 391 d.Hr. În secolele XVII-XVIII, în urma războaielor religioase devastatoare, mulți intelectuali au făcut din Hypatia învingătorul rațiunii asupra fundamentalismului religios, care reprezenta în ochii lor o cauză a nenorocirilor. Cred că cel mai faimos comentator al morții Hypatiei este Voltaire, care, în dicționarul său filozofic, a fost cel mai mult împotriva uciderii unei femei pentru că a scris cărți și pentru că a fost frumoasă, încheind în mod tipic: ”Atunci când cineva găsește o femeie frumoasă, completat  dezbrăcată, nu are scopul de a o masacra”. Dar cât de des a reprezentat violența factorul schimbării religioase în Antichitatea târzie? Pot găsi doar trei exemple de violență religioasă în întregul Egipt Antic târziu. Așadar, episodul morții Hypatiei nu a fost reprezentativ, ci mai degrabă anecdotic, dar încă mai preocupă societatea europeană, devenind,  recent, subiect de film. Chiar dacă oamenii de știință se îndepărtează de la această paradigmă, eu spun ”trecerea de la păgânism la creștinism”, deoarece aceasta a fost descrisă în multe feluri, iar toți ceilalți termeni sunt controversați. Pentru creștini se numește de obicei un triumf, îndeplinirea profeției, iar triumful bisericii creștine era un proces ireversibil, inevitabil. Cercetătorii moderni timpurii au fost justițiari indirecți. Dacă vă uitați, spre exemplu, la cea mai influentă lucrare în limba engleză despre această perioadă, ”Declinul și Căderea Imperiului Roman”, scrisă de Gibbon, veți vedea că el vorbește despre dreptul creștinismului într-o manieră foarte strictă. Gibbon a moștenit modelul de confruntare al creștinismului. Și, la urma urmei, aceasta este sursa descrisă, un creștinism militant care s-a infiltrat treptat în fiecare oraș, în fiecare sat și în fiecare șanț, până în momentul în care chiar și cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Roman au fost marcate de creștinism.”

Dr. Isabela Popa Universitatea din BucureștiDr. Isabela Popa
Universitatea din București

„Rolul ritualic al reginelor în Siria antică”

„Aș dori să vă prezint spațiul și vremurile mileniului al II-lea î.Hr. în Mesopotamia, concentrându-mă asupra regiunilor nord-vestice ale regatelor Mari, Iamhad sau Qadna, dar nu voi ignora regiuni precum Asiria și Babilonul, deoarece datele care provin de acele zone sunt importante pentru subiectul în cauză. Trebuie subliniat faptul că activitățile religioase înregistrate de surse datează din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr., mai precis până la căderea regatelor siriene nordice aflate sub dominația lui Hammurabi în Babilon și distrugerea regatului Mari. Marea majoritate a surselor referitoare la tema mea provin din regiunile nord-vestice, în special din cele două regate, Mari și Karana, la granița dintre Mari și Asiria. Permiteți-mi să vă prezint protagonistele prezentării mele: mama regelui - AMA LUGAL, copilul de sex feminin al regelui - DUMU MUNUS LUGAL, soția regelui - DAM LUGAL, concubina regelui - LUKUR LUGAL. După cum se poate vedea, femeile regale au fost identificate în relațiile lor prin intermediul gradului de rudenie cu bărbatul - tată, soț sau fiu. Trebuie subliniat faptul că, pentru cel de-al doilea mileniu, în Mesopotamia nu avem niciun titlu pentru regină, așa că este posibil să nu știm care dintre soțiile regelui este adevărata regină. Femeile care erau rude ale regilor au fost implicate în anumite activități cultice, după cum reiese din surse vizuale. Evaluând sursele disponibile, am putut identifica o mare varietate de activități cultice care implică femei regale. Un număr mic de inscripții menționează alte femei decât reginele care construiesc temple și magazii pentru zei, dar acest lucru reprezintă în mod clar prerogative regale. Așadar, în acest caz, putem considera că regine influente au încercat acest tip de acțiune pentru a-și legitima statutul, dar acest fapt nu a reprezentat o practică comună. Cu toate acestea, sursele menționează alte tipuri de acțiuni cultice care nu sunt specifice regelui. Femeile regale pot prezenta încredere oferind lucruri sau realizând libații. Scrisori din Mari și Karana dezvăluie că doamnele puteau participa la festivaluri, supravegheau ritualuri, făceau jertfe, transmiteau vise și făceau profeții, cercetau oracole și nu în ultimul rând se puteau ruga pentru ele însele sau pentru rudele lor, ori pentru binele regatului.”

Dr. Cătălin Pavel Kennesaw State University, SUADr. Cătălin Pavel
Kennesaw State University, SUA

„Troia homerică – între micenieni şi hitiţi”

„Ori de câte ori am spus că sunt arheolog, oamenii m-au întrebat unde am săpat și, când le răspundeam „În Troia”, am primit adesea reacția „Oh, iubesc Grecia!” Bineînțeles, Troia nu este în Grecia și nu a fost populată de greci până în secolul VIII î.e.n. Troia a fost, de la începutul Epocii Bronzului, înconjurată de ziduri foarte groase, un model pe care nu l-ați văzut niciodată în Balcani.Troienii nu erau greci, știm că vorbeau luwian, limbă care este înrudită cu limba hitită, iar arhitectura este în stil anatolian.Dar consider că această confuzie este foarte relevantă, deoarece spune multe despre modul în care un oraș oriental face parte din cultura europeană, face parte din ceea ce considerăm educație. Arheologii din Troia l-au citit pe Homer, l-au iubit pe Homer și vor avea deseori pe umerii lor această presiune de a se întreba dacă pot afla ceva din cărțile lui Homer. Nu ne interesează cu adevărat istoricul orașului unde a avut loc Războiul Troian, ci rolul jucat de Troia undeva la întâlnirea dintre Anatolia și Grecia continentală. În epoca târzie a bronzului, în secolul al XIII-lea î.e.n., Troia se afla undeva între lumi. Aici găsim lapislazuli din Afganistan, ou de struț din Egipt și chihlimbar din Scandinavia. Troia este plină de mărfuri care provin din toate locurile acestei prime lumi globalizate.După mii de ani de ocupație continuă, s-au format aici peste 15 metri de straturi de dărâmături, care trebuie săpate pentru a înțelege istoria acestui oraș.Echipa de arheologi din Troia, care lucrează acolo din '88, a instalat în fața satului nostru, steaguri din Turcia, Germania, Statele Unite, Marea Britanie și, datorită mie, România. Acest tip de cooperare ne ține împreună.”

SESIUNEA 2

 

Scopul dialogului nu este unitatea în credință și percepție, ci înțelegerea reciprocă, respectul și înfrumusețarea

Permiteți-mi să prezint raportul celei de-a doua părți a Panelului 1: „Levantul - leagănul religiilor, culturii, științei și democrației”. Secțiunea conținea trei lucrări. Voi începe cu rezumatul respectând ordinea prezentării.

Dr. Adina Boroneanț de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Academia Română, București, a prezentat următoarea temă: „Contactele la mare distanță în preistoria Porților de Fier ale Dunării". Dr. Boroneanț a luat în discuție zona Porților de Fier ale Dunării, care a adus cea mai mare aglomerare de situri arheologice din sud-estul Europei, acoperind perioada de la sfârșitul Pleistocenului până la mijlocul Holocenului. Prezentarea sa ne-a oferit o scurtă descriere detaliată cu privire la bunurile, tehnologiile și oamenii care au călătorit din zona levantină în zona Cheilor Porților de Fier în perioada Mesolitului (circa 12.000-6200 î.Hr.) și Neoliticul timpuriu (6200-5700 î.Hr.). Teza prezentării a fost aceea că implicațiile din regiunea Levantului au avut repercusiuni și în zona Porților de Fier. Pe baza cercetării arheologice, Dr. Boroneanț ne-a făcut să conștientizăm faptul că schimburile de bunuri din zona mediteraneană, spre exemplu cochiliile de melci în culori atractive, roci verzi și obiecte exotice, atestă un schimb de practici din regiunea levantină. De asemenea, analizele săpăturilor atestă un număr semnificativ de înmormântări umane care conferă o credibilitate adecvată ipotezei unei mobilități accentuate a persoanelor din zonele de sud spre Porțile de Fier.

Următoarea lucrare a fost prezentată de Dr. Dan Tudor Ionescu de la Biblioteca Metropolitană din București, care pune accentul pe o chestiune extraordinară: de ce nu a adoptat Alexandru cel Mare tiara la ținuta sa regală? O tiara este o coroană ornamentală cu pietre prețioase. Dr. Tudor Ionescu a oferit în prezentarea sa date importante despre Quellenstand und Forschungsstand. Când Alexandru a fost proclamat Regele Asiei, el a venit să adopte un stil de curte reformat care include un nou costum regal fundamental și grandios și un set impresionant de însemne regale. Deși Alexandru a adoptat satrapi persani la curtea sa, el nu și-a asumat tiara, rochia cu mâneci lungi și pantalonii bufanți, elemente ale Medianului sau ale cavaleriei exotice. La întrebările noastre, dr. Tudor Ionescu a concluzionat că respingerea acestor piese regale de către Alexandru demonstrează că perșii nu l-au perceput niciodată ca pe propriul lor rege, ci ca pe un străin cuceritor.

Ultima lucrare din sesiune a fost prezentată de Diana - Alice Boboc - Enache, care a făcut o Hermeneutică a Religiei - factorul politic al Levantului Antic. Vorbitorul a început cu o etimologie a conceptului de Levant și a venit mai degrabă în scopul dialogului religios în acest domeniu. Potrivit lui Boboc-Enache, „Levantul a reprezentat un dialog între Est și Vest și, prin urmare, după ce musulmanii au cucerit cea mai mare parte a Mediteranei în secolul al VII-lea, dialogul a fost purtat între islam și creștinism, o dezbatere acum sună mai tare ca niciodată." Este foarte important să observăm aici o pildă indiană prezentată de Boboc -Enache și care cred că este caracteristică pentru fazele de început ale fiecărui dialog: și anume, un tată desenează numărul 9 în nisip, dar fiul său vede numărul 6. Și asta pentru că ceea ce vedeți depinde de poziția în care vă aflați. Punctul comun al prezentării de mai sus a fost dialogul și am putea concluziona, în conformitate cu lucrarea prezentată de Boboc -Enache, că scopul dialogului nu este unitatea în credință și percepție, ci înțelegerea reciprocă, respectul și înfrumusețarea. Din acest motiv, scopul dialogului nu va fi acela de a dovedi că o parte este corectă, iar cealaltă este greșită, ci mai degrabă de a explora pozițiile respective pentru a le înțelege mai bine. Când se realizează acest lucru, multe prejudecăți, construite pe jumătăți de adevăruri, se vor prăbuși.

Cătălin Ștefan Popa
Raportor

Pr. prof. Nicolae Achimescu Director al Centrului de Studii și Dialog Religios și Intercultural, Universitatea din BucureștiPr. prof. Nicolae Achimescu
Director al Centrului de Studii și Dialog Religios și Intercultural, Universitatea din București

„Aș vrea să vă spun un sincer bun venit în cadrul sesiunii a doua a Panelului 1, care are spre dezbatere tema „Levantul - leagănul religiilor, culturii, științei și democrației”. Îmi revine deosebita onoare să moderez această a doua sesiune și vă anunț în continuare comunicatorii: doamna dr. Adina Boroneanț de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din cadrul Academiei Române, domnul dr. Dan Tudor Ionescu de la Biblioteca Metropolitană București și doamna Diana - Alice Boboc.”

 

Dr. Adina Boroneanț Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – Academia RomânăDr. Adina Boroneanț
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – Academia Română

„Conexiuni pe termen lung în preistoria Porților de Fier de pe Dunăre”

„Prezentarea mea ține de arheologie. Am încercat să o fac cât mai puțin specifică, să îi dau un caracter mai universal. Nu este vorba de o istorie a Levantului, ci de repercusiunile pe care ceea ce s-a întâmplat în zona Levantului, așa cum o vedem în noțiunea ei extinsă în zilele noastre, le-a avut până în zona Porților de Fier. Construcția celor două baraje de la Porțile de Fier 1 și 2, o antrepriză de mari dimensiuni, a avut un foarte mare impact asupra arheologiei românești. A fost inovatoare în multe direcții ale arheologiei și a introdus în România o perioadă care nu exista: Mezoliticul. Construirea Barajului de la Porțile de Fier 1, la Gura Văii, a însemnat inundarea a cel puțin 100 de situri arheologice situate pe malul românesc. Ele au fost studiate într-un interval de timp foarte scurt, din 1964 și până în 1971, când au fost acoperite de apă, de un grup format din specialiști ai Academiei Române și ai muzeelor din zonă. A rezultat un atlas complex al Porților de Fier și s-a recuperat tot ceea ce se putea recupera într-un interval de șapte ani. Din punct de vedere al cercetării preistorice timpurii, această activitate a dus la descoperirea unui număr important de situri arheologice atribuite Mezoliticului, perioada intermediară dintre Paleolitic și Neolitic. Este cea mai mare aglomerare de situri de acest tip din sud-estul Europei. Un caz unic, descoperit ca urmare a unui mare demers industrial. Suntem undeva între 12.500 - 6.000 ani î.e.n., iar comunitățile sunt sedentare. 70% din dieta lor este formată din pește, deci altceva decât pescuit și vânătoare aproape nu fac. Au un utilaj din piatră, care este folosit în toate activitățile zilnice, au tipuri de înmormântări specifice și care nu diferă foarte mult în acești 6.000 de ani, au obiecte de preț care deosebesc aceste comunități de ceea ce se întâmplă în jur. Neoliticul apare în intervalul 5 590 – 5900 și este asociat cu începuturile agriculturii, cu apariția ceramicii. La Porțile de Fier acest lucru este un pic schimbat, comunitățile din zonă preferă să trăiască tot din pescuit și vânătoare, mult mai puțin din cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Din cercetările arheologice au rezultat informații care ne permit să vorbim de schimburi la o distanță destul de mare: materii prime, obiecte, cunoștințe tehnologice și chiar oameni. Obiectele de podoabă călătoresc cel mai des și vin de la Marea Egee, de la Marea Mediterană sau din zona Adriaticii. Apoi, călătoresc roci și minerale cum ar fi silex, obsidian, nefrit. Uneori, foarte rar, călătoresc și obiecte exotice care nu își au paralele în alte situri din România. În mod surprinzător, obsidianul folosit aici vine dinspre Ungaria, dinspre Munții Tokaj, ceea ce arată că Porțile de Fier sunt o zonă importantă pentru schimburi și, cu siguranță, o cale de transfer de cunoștințe.”

 

Dr. Dan Tudor Ionescu Biblioteca Metropolitană București

Dr. Dan Tudor Ionescu
Biblioteca Metropolitană București

„Folosirea Tiarei ca simbol al Regalităţii Ahemenide: de ce Alexandru cel Mare nu a adoptat-o?”

„Ce este o tiară? Tiara este, de fapt, tipul de acoperământ de cap, prin extensie coroana înaltă, pe care o foloseau regii perși ahemenizi. Nu avem nicio imagine exactă a tiarei din epoca ahemenidă, dar avem celebrele reliefuri de la Persepolis, în care toate personajele, fie rege, mare vizir, moștenitorul tronului sau soldații din garda imperială, și anume nemuritorii, poartă un acoperământ înalt pe cap. Pe baza mărturiilor iconografice nu putem să identificăm precis o tiară ahemenidă, dar ulterior, în cadrul regalității parte și a regalității persane sasanide, această tiară a devenit foarte clar distinctă. După bătălia de la Gaugamela din 1 octombrie 331 î.Hr., Alexandru cel Mare va fi proclamat Basileus Tes Asias, Rege al Asiei, de către trupele sale victorioase. Va cuceri apoi Babilonul, Susa, și va ajunge până la urmă la Persepolis și Pasargadae, străvechile capitale ale Persiei. Regele Darius al III-lea a reușit să scape de pe câmpul de luptă, nu din cauza lașității, așa cum a fost învinuit de atâtea ori de către sursele greco-romane, ci pentru că persoana regală ahemenidă era însuși simbolul ordinii cosmice și al rezistenței ulterioare pentru perși. S-a refugiat în Media, la  Ecbatana. Alexandru așteaptă vreme de patru luni la Persepolisfără să facă nimic, lucru total atipic pentru modul său de acțiune în forță și decisiv din punct de vedere militar. Perioadade lungă inactivitate a fost explicată în două feluri. Teoria lui Engels spune că trecătorile muntoase erau blocate de zăpadă și gheață și nu se putea deplasa din Persida, provincia Fars din sudul-vestul Iranului. Cea de-a doua teorie, a savantului britanic Green Hammond, spune că el a așteptat să fie recunoscut ca rege al regilor de către aristrocația iraniană și să fie încoronat conform ritualului la Persepolis.(...) După această perioadă de așteptare și după distrugerea Persepolisului, Alexandru a forțat trecătorile, a capturat Ecbatana și ultimul tezaur iranian. L-a urmărit pe Darius în Partia, dincolo de trecătorile muntoase, și l-a găsit abandonat de către soldații săi, care îl uciseseră pentru a nu cădea viu în mâinile macedonenilor. Corpul lui Darius a fost trimis la Persepolis pentru o înmormântare în necropola ahemenidă, cu toate onorurile regale. Alexandru încearcă să fie acceptat de către popoarele supuse ca un succesor, chiar dacă în mod nonformal, al regilor lor. La fel procedase cu mult înainte în Egipt, unde inscripțiile îl arată ca faraon sau ca zeu încarnat, dar nu avem niciun fel de sursă greacă, latină sau de altă natură care să spună, în mod specific, că el a fost încoronat după ritualul faraonic de către preoții egipteni. Asistăm, așadar, la o asumare a moștenirii popoarelor supuse - egipteni, babilonieni, perși, mezi –,dar, pe de altă parte, la o lipsă de asumare a întregului ritual de încoronare ca rege al acestor popoare. (...)Neasumarea tiarei oglindește faptul că Alexandru cel Mare nu a devenit cu adevărat un rege al Persiei, un rege al regilor, ci a rămas pentru perșii din epoca timpului său doar un cuceritor străin, care a încercat să fie acceptat de către aceștia după momentul dur al cuceririi militare. Viața sa scurtă nu i-a permis mai mult.”

Diana – Alice Boboc Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația LevantuluiDiana – Alice Boboc
Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului

„Religia ca factor politic în Levantul antic”

„Levantul a reprezentat un dialog permanent între Est și Vest, iar după ce musulmanii au cucerit cea mai mare parte a Mării Mediterane, în secolul al VII-lea, dialogul a fost purtat între islam și creștinism. Istoricul englez Edward Gibbon a numit estul Mediteranei "coasta care a răsunat atât de mult de polemica mondială", o dezbatere între creștinism și islam, care acum răsună mai tare ca niciodată. Un exemplu elocvent de orașe eterogene, în care moscheile, bisericile și sinagogile erau construite una lângă alta, fără a se cunoaște dacă majoritatea era reprezentată de creștini sau musulmani, îl reflectă orașele Smyrna, Alexandria și Beirut, care, prin localizarea lor pe coasta Mediteranei, erau practic în inima dialogului levantin, în prima linie între Imperiul Otoman și Europa, între Est și Vest. Dialogul levantin era reprezentat și de numele orașelor, Smyrna și Alexandria primindu-și numele din trecutul lor grecesc, primul oraș fiind fondat de coloniștii greci în anul 688 î.Hr, iar cel de-al doilea, de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr. În schimb, denumirea Beirutului provine de la un cuvânt străvechi fenician, care înseamnă „izvor”. Însă Levantul nu este doar o istorie a trei orașe-cheie, și a modurilor în care ele reflectau dialogurile dintre Est și Vest, dintre orașe și state. Este și o căutare pentru a afla dacă, așa  cum au afirmat mulți locuitori, aceste orașe erau cu adevărat cosmopolite, posedând acel elixir de coexistență între musulmani, creștini și evrei, elixir după care tânjește lumea și astăzi. (...)Cum poate religia, în variatele ei forme și manifestări să influențeze lumea politică? Cum se poate adăuga religia la discursul relațiilor internaționale, modificând înțelegerea teoretică a acestora? Aceste întrebări par a fi simple, dar în realitate, nu sunt deloc așa. O religie poate fi analizată în diferite contexte vaste, acestea relaționând totuși între ele. În primul rând, religia se poate afla printre principiile propriei identități. Iar argumentul că problemele de identitate influențează politica este acceptat într-o mare măsură. Religia include un sistem de credințe care influențează comportamentul și puțini vor fi cei care vor nega faptul că religia este sursa credințelor multor oameni. Iar acest concept poate fi aplicat atât conducătorilor, cât și maselor.”

Click to Hide Advanced Floating Content

The list of successful candidates at The Annual School of Byzantine Studies Stability and Change at the Borders of Byzantium and Beyond

Click to Hide Advanced Floating Content

Lista candidaților selectați pentru Școala Anuală de Studii Bizantine Stabilitate și schimbare la granițele Imperiului Bizantin și ale civilizației post-bizantine