Senatului României a găzduit la 16 septembrie 2026, în sala „Dimitrie Cantemir” masa rotundă cu titlul „Building Bridges of Hope and Reconciliation in the Middle East” („Construirea unor punți de speranță și reconciliere în Orientul Mijlociu”) organizată de Institutul pentru Diplomație bazată pe Credință (Statele Unite) în parteneriat cu Institutul Levant de Studii Avansate pentru Cultura Păcii, care a reunit reprezentanți ai Parlamentului României, membri ai mediului universitar, reprezentanți ai comunităților religioase și ai organizațiilor de tineret pentru a pune bazele unor strategii centrate pe credință în vederea armonizării comunităților divizate din Orientul Mijlociu. Discuțiile s-au axat în special pe necesitatea cultivării încrederii reciproce, a îngăduinței și a toleranței culturale pentru a asigura soluții durabile într-un peisaj geopolitic cunoscut pentru instabilitatea sa.
Moderate de Cristian David, președinte fondator al Institutului pentru Libertate și Democrație și vicepreședinte al Institutului pentru o diplomație bazată pe credință din Statele Unite, lucrările mesei rotunde s-au deschis cu o serie de intervenții din partea invitaților de marcă ai evenimentului, între aceștia numărându-se Emil Constantinescu, președintele Institutului Levant de Studii Avansate pentru Cultura Păcii și președinte al României 1996-2000; Brian Cox, președintele Institutului pentru o Diplomație bazată pe Credință (Statele Unite); Titus Corlățean, membru al Parlamentului României și președinte al Comisiei pentru politică externă a Senatului României, Iulian Chifu, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning și Cătălin-Ștefan Popa, director general al Institutului Levant de Studii Avansate pentru Cultura Păcii.
Cea de-a doua parte a mesei rotunde a inclus intervenții din partea membrilor comunităților religioase din România, reprezentanților mediului academic și ai societății civile, care au subliniat o serie de puncte de relevanță maximă pentru procesul de pace din Orient: pacturile politice tradiționale vor rămâne fragile fără o vindecare socială profundă, cadrele spirituale trebuie să completeze arta guvernării laice pentru a repara rănile istorice, dar și necesitatea crescândă de a transpune eforturile de mediere și apropiere între civilizații și în mediul online ca răspuns la rețelele deja bine definite de propovăduitori ai dezbinării și urii pe rețelele de socializare globalizate.
În încheierea evenimentului, cuvântul a revenit reprezentanților tinerei generații prezenți la eveniment, care au avut ocazia de a adresa intervenienților o serie de întrebări deosebit de pertinente atât pentru viitorul lor, cât și al întregii umanități, cristalizând conversațiile productive de-a lungul celor trei ore de dezbateri într-o singură întrebare de referință pentru întregul eveniment: „Cum anume se vor rezolva conflictele din Orientul Mijlociu pe cale pașnică?”
Cristian David:
Vicepreședinte al Institutului pentru o Diplomație bazată pe Credință
Reconcilierea este un pilon central al transformării unei păci fragile sau temporare într-o pace durabilă și puternică. Fără reconciliere, încetarea conflictului poate să se facă în absența unei violențe fizice directe, în timp ce traumele, resentimentele și nedreptățile trecutului rămân nerezolvate.
Brian Cox:
Președinte fondator al Institutului pentru o Diplomație bazată pe Credință
Construirea unor punți de speranță și reconciliere în Orientul Mijlociu; trebuie să recunosc că o astfel de întreprindere va fi complexă și extrem de dificilă, având în vedere istoria și realitatea actuală conflictuală a regiunii – motiv pentru care, cred că, în cele din urmă, aceasta trebuie să fie o lucrare a credinței, care implică intervenția activă a Lui Dumnezeu în preschimbarea inimilor celor din Orientul Mijlociu. (...) Principala problemă pe care trebuie să o rezolvăm pentru a aduce pace în regiune între creștini, musulmani și evrei este să tămăduim familia învrăjbită a lui Avraam.
Titus Corlățean:
Membru al Parlamentului României
Președinte al Comisiei pentru politică externă a Senatului României
Fără a fi foarte atenți la fundamentele identităților religioase și la modul în care pot fi gestionate aceste lucruri, o reconciliere politică, sau pur pragmatică, ar fi dificil de realizat. (...) Absența acestei dimensiuni într-un proces de reconciliere nu doar politică, strategică, face foarte dificil acel proces de reconciliere, de creare de punți, de construcție a proceselor de pace și a unor statalități care să funcționeze, simultan, în pace și securitate.
Iulian Chifu:
Director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning
Se spune că reconcilierea este o chestiune care ține de generația următoare încheierii oricărui conflict. Speranța într-un viitor pașnic este legată direct de acea generație care va accepta că aceasta nu este o luptă pentru Dumnezeu sau pentru credință, și că trebuie să trecem de la o religie a răzbunării la o religie a iubirii.
Cătălin-Ștefan Popa:
Director general al Institutului Levant de Studii Avansate pentru Cultura Păcii
Patrimoniul poate trece granițele chiar și atunci când oamenii întâmpină dificultăți în a le trece. Și tocmai de aceea, credem că acest domeniu de studiu poate deveni o cale de diplomație culturală și, de ce nu, uneori, o premisă pentru diplomația clasică.
Robert Mandache:
Pastor, Biserica Creștină Adventistă de Ziua a Șaptea
Cred că dacă există vreo șansă astăzi pentru reconciliere, este încercarea noastră de a aduce mai aproape de oameni această noțiune a dragostei care se jertfește. Cred că, în societatea în care fiecare dintre noi avem un rol, dacă reușim să promovăm această imagine a dragostei jertfitoare, putem contribui cu ceva la actul reconcilierii atât de necesar în fiecare dintre domeniile în care ne desfășurăm activitatea.
Mucahit Biner:
Asociația pentru Dialog și Valori Universale
Ne aflăm cu toții în aceeași corabie. Ceea ce se întâmplă într-un punct al lumii ne influențează pe noi toți; și atunci, fiecare comunitate are oarecum o datorie de a da mai departe generațiilor care vin; datoria noastră de acum este de a-i ajuta pe ei să înțeleagă această artă de a trăi împreună, fără să se facă diferență de religie, culte, gen, rasă, culoare și așa mai departe.
Lazăr Cristian:
European Strategies Consulting
Când vorbim de siguranța lăcașurilor de cult, a școlilor, a cimitirelor și așa mai departe, vorbim, în primul rând de un demers al comunităților între ele și în interiorul lor pentru ca această pace confesională să fie asigurată. (...) Invitația mea este de a fi parte a acestui proces generos, care nu are alt obiectiv decât întâlnirea a ceea ce faceți deja, comunicarea și păstrarea acestui climat de pace interconfesională.
Cristian Dumitrescu:
Pastor, Biserica Creștină Adventistă de Ziua a Șaptea
Dacă ne uităm astăzi la Orientul Mijlociu, vedem că două comunități se află în conflict, ambele considerând onoarea drept cea mai înaltă valoare. Atât evreii, cât și palestinienii sunt oameni ai onoarei; iar fiecare atac îndreptat unul împotriva celuilalt aduce rușine. (...) Cum poți împăca două popoare care împărtășesc aceeași valoare, care trăiesc pe același pământ, în același teritoriu, și care resimt rușinea atacului celuilalt? (...) Găsesc o potențială și foarte interesantă soluție în faptele lui Isus.
Laurențiu Tănase:
Lector universitar, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București
Secretar de Stat pentru Culte în cadrul Ministerului Culturii și Cultelor (2001-2004)
O societate care nu este bazată și pe această valoare a pluralismului religios evident că este o societate în conflict. (...) Este foarte grav că istoria, până în momentul de față, înregistrează ca principala cauză a conflictelor la nivel mondial o neînțelegere plecată din considerente religioase.
Emil Constantinescu:
Președintele Institutului Levant de Studii Avansate pentru Cultura Păcii
Președintele României 1996-2000
Nucleul conceptului de „edificare a culturii păcii” de la care pornim astăzi este înțelegerea faptului că dinamica sociopolitică din Orientul Mijlociu – și, prin extensie, din lume – nu poate fi reconfigurată cu succes fără un proces profund, complex și asumat de reconciliere. O pace durabilă nu se poate edifica doar în absența războiului, ci necesită și prezența justiției instituționale și sociale, a recunoașterii umanității reciproce și a demnității umane fundamentale.
Pacea ca proces de reconciliere umană
Emil Constantinescu
Discurs în cadrul conferinței
„Building Bridges of Hope and Reconciliation in the Middle East”
Palatul Parlamentului, București, 16 septembrie 2026
Domnule președinte Brian Cox,
Domnule președinte Cristian David,
Stimați profesori și academicieni,
Distinși membri ai corpului diplomatic,
Înalți reprezentanți ai comunităților religioase,
Doamnelor și domnilor,
Regiunea Orientului Mijlociu a fost, prea adesea în istoria modernă și contemporană, analizată exclusiv prin prisma realpolitik-ului, a geopoliticii reci, a sferelor de influență, a resurselor strategice și a tratatelor semnate în spatele ușilor închise. În mod repetat, și de multe ori dureros, însă, istoria ne-a demonstrat că acordurile politice și armistițiile militare, fie ele absolut necesare pentru oprirea violenței imediate, sunt totuși insuficiente pentru a putea garanta, de unele singure, stabilitatea pe termen lung. O iscălitură pe o bucată de hârtie poate opri focurile de armă, însă ea nu poate vindeca traumele generaționale, nu poate șterge resentimentele și nu poate reconstrui o încredere fărâmată.
O pace durabilă prin înțelegerea Celuilalt
Adevăratul proces de pace nu se poate finaliza la masa negocierilor diplomatice. De fapt, el abia atunci începe, transpus din parafa diplomatică în tranșeele realității sociale. Acesta este, de altfel, nucleul conceptului de „edificare a culturii păcii” de la care pornim astăzi: înțelegerea faptului că dinamica sociopolitică din Orientul Mijlociu – și, prin extensie, din lume – nu poate fi reconfigurată cu succes fără un proces profund, complex și asumat de reconciliere. O pace durabilă nu se poate edifica doar în absența războiului, ci necesită și prezența justiției instituționale și sociale, a recunoașterii umanității reciproce și a demnității umane fundamentale. O reconciliere adevărată înseamnă capacitatea de a privi în ochii fostului adversar și de a-i recunoaște umanitatea legitimă, cum s-a întâmplat în cazul singular al României postcomuniste, unde foștii deținuți politici anticomuniști aleși în primul Parlament și Guvern democratic au oferit foștilor lor torționari o iertare necondiționată – singura reconciliere cu valoare morală, care revendică trecerea de la o logică a excluderii – „fie eu, fie tu” – la o logică a incluziunii — „atât eu cât și tu, împreună pentru Binele comun”. Fără edificarea acestei dimensiuni umane și psihologice esențiale, orice arhitectură de securitate regională fundamentată pe forță va rămâne o structură subminată de chiar rigiditatea propriei poziții, pregătită – și așteptată chiar – de a se prăbuși la prima pală de vânt al schimbării.
Instrumentele dialogului: Rolul comunităților religioase și al diplomației bazate pe credință
În efortul complex de a construi punți de speranță între comunități și civilizații, suntem datori să utilizăm toate mijloacele pe care societatea umană le are la dispoziție. Trusa de instrumente a diplomației clasice trebuie, astfel, extinsă, integrând organic perspectivele aduse de liderii spirituali și de experții în diplomația bazată pe credință (faith-based diplomacy). Din păcate, identitatea religioasă a fost mult prea adesea instrumentalizată de actori radicali pentru a ridica ziduri, a adânci fobiile colective și a justifica violența pentru a nu fi necesară o reconsiderare fundamentală și un rebranding al conceptului însuși în societate. Partea bună, însă, este că pilonul de bază al unui astfel de demers sociocultural există deja. Trebuie să plecăm de la realitatea că esența profundă a tuturor marilor tradiții spirituale și religioase izvorâte din perimetrul spațiului levantin reclamă, fiecare, acele valori necesare pentru reconsiderarea apropierii sociale și culturale: compasiunea, ospitalitatea față de celălalt și sacralitatea absolută a vieții umane.
Dincolo de a fi doar simple spectatoare ale proceselor geopolitice, comunitățile religioase sunt depozitarele unei autorități morale unice, capabilă să percuteze chiar și acolo unde discursul politic ar eșua. Liderii spirituali au capacitatea de a vorbi direct conștiințelor, sufletelor și năzuințelor umane; și, în aceasta, au datoria morală de a deconstrui dogmatismul divizant și de a transforma frica de alteritate în respect pentru unitatea umanității. Diplomația bazată pe credință recunoaște că resorturile interioare ale oamenilor sunt adânc înrădăcinate în convingerile lor spirituale. Prin urmare, vindecarea unui conflict regional nu se poate face ignorând credința, ci, din contră, doar prin activarea potențialului său pacificator. Atunci când comunitățile de credincioși din diverse confesiuni refuză să mai fie folosite ca monedă de schimb în jocurile de putere și aleg să colaboreze pentru binele comun al umanității, ele pun bazele unei rezistențe etice împotriva urii și dezbinării – o solidaritate interconfesională bazată pe umanitate împărtășită care va oferi o legitimitate profundă și durabilă oricărui acord diplomatic, transformând litera legii într-un spirit trăit, zi de zi, de către societatea civilă.
Contactele directe pe care le-am avut în ultimele 4 decenii cu lideri spirituali ai celor mai importante religii din întreaga lume îmi permit să afirm cu fermitate că fiecare în parte și împreună sunt de acord că textele fundamentale ale credinței lor nu vorbesc despre război, ci despre Pacea între oameni. Pe acest fundament se poate clădi o Cultură a păcii care să înlocuiască glorificarea violenței în literatură și artă care, trecând din conștiința individuală în cea colectivă, pot incita la război.
Procesul de democratizare a culturilor și civilizațiilor a atins gradul cel mai înalt în ultimul deceniu al secolului 20, care cunoscuse cele mai devastatoare războaie din istoria omenirii și cele mai cumplite crime pe bază de rasă, credință sau convingeri politice, cauzând moartea a zeci de milioane de oameni. Sfârșitul pașnic al Războiului Rece a trezit speranța că, în sfârșit, se va putea găsi impulsul moral și intelectual pentru un consens în declararea războiului ca o crimă împotriva umanității. Din păcate, chiar de la începutul secolului 21, a început un proces de degradare morală a civilizației universale care a continuat accelerat până în prezent.
Rolul mediului academic în educația pentru pace
Dacă liderii religioși pot vindeca sufletele și comunitățile, mediul academic și diplomația culturală au misiunea de a reconfigura mințile și de a dezasambla public prejudecățile adânc înrădăcinate. Construirea unor punți de speranță și reconciliere este o sarcină care revine, în mod egal, prezentului și viitorului. Orientul Mijlociu poartă o încărcătură simbolică predominant religioasă. Chiar dacă nu putem schimba trecutul Orientului Mijlociu, avem puterea și datoria de a modela modul în care generațiile tinere se raportează la acest trecut. Acesta este motivul pentru care o educație pentru pace, continuu asumată din tinerețe până la senectute, este pilonul central al viziunii noastre comune. Trebuie să ne întrebăm în mod constant: cum sunt scrise manualele de istorie? Ce discursuri promovăm în universități și în spațiul public? Învățăm copiii să se teamă de vecinii lor, sau îi învățăm cum să colaboreze cu aceștia?
Diplomația culturală reprezintă cel mai eficient vehicul pentru demontarea stereotipurilor istorice. Ea funcționează ca un limbaj universal care transcende granițele politice și animozitățile de moment. Prin cercetare asiduă, dialog academic intercultural și prin crearea de rețele solide de solidaritate intelectuală, putem oferi societăților levantine – dar și a celor vestice – argumente raționale împotriva radicalizării și extremismului. O mai bună cunoaștere reciprocă elimină frica, aceasta constituind primul pas obligatoriu spre o reconciliere adevărată. Este responsabilitatea mediului academic ca universitățile și institutele noastre de cercetare să devină laboratoare ale păcii, unde narațiunile conflictuale să fie analizate critic, iar istoriile noastre comune să fie scoase la lumină în efortul de a demonstra că, dincolo de fracturi sociale, mai există și un patrimoniu cultural și uman inestimabil care ne unește. În această paradigmă, speranța nu mai este o simplă vibrație lăuntrică, ci o virtute civică activă care se edifică prin fapte, rigoare științifică și prin deschiderea unor canale permanente de comunicare și împărtășanie intelectuală.
Un manifest pentru o responsabilitate împărtășită
Pe măsură ce avansăm în dezbaterile noastre din cadrul acestei conferințe, devine evident că nu asistăm la o simplă trecere în revistă a unor crize îndepărtate, ci participăm la un exercițiu colectiv de responsabilitate regională și, de ce nu, globală. Analiza noastră de astăzi trebuie să servească drept catalizator pentru o nouă paradigmă a implicării internaționale, în care chiar conceptul de „securitate” să nu se mai măsoare doar în capabilități de apărare, ci în densitatea rețelelor de încredere pe care reușim să le urzim între culturi și civilizații mai apropiate decât am crede. Schimburile fructuoase de idei din cadrul dezbaterilor noastre dovedesc încă o dată că fracturile geopolitice nu sunt insurmontabile atunci când le abordăm cu onestitate intelectuală și cu umanitate asumată.
Dacă este să rămânem cu ceva în urma dezbaterilor noastre, mi-aș dori ca acest lucru să fie convingerea fermă că fiecare perspectivă teoretică pe care o rafinăm astăzi, fiecare pas schițat în cadrul acestei întâlniri, reprezintă tot atâția pași concreți către o realitate mai stabilă. Vă mulțumesc tuturor pentru rigoarea intervențiilor, pentru curajul de a aborda teme dificile și pentru devotamentul arătat cauzei păcii în spațiul levantin. Vă invit să continuăm discuțiile concrete din această zi cu aceeași deschidere și determinare și pe viitor, în deplina conștiință a realității că reflecțiile noastre împărtășite vor contribui semnificativ la configurarea unui viitor mai just și mai sigur pentru întreaga regiune.
