Excelențele Voastre, Înalți reprezentanți ai statului român,
Preacinstiți lideri ai comunităților de credință,
Excelențele Voastre, Reprezentanți ai Corpului Diplomatic,
Onorați profesori, cercetători și invitați,
Doresc să încep prin a vă mulțumi tuturor pentru sprijinul oferit organizării acestui prestigios Congres în România și, nu în ultimul rând, colegului meu dr. Cătălin Ștefan Popa, directorul general al Institutului Levant de Studii Avansate pentru Cultura Păcii, care în ultimul an a depus eforturi susținute pentru asigurarea nivelului științific și rezolvării problemelor organizatorice. Pentru sesiunea de deschidere am avut împreună ideea de a o privi ca pe o conversație asupra prezentului și viitorului lumii în care trăim.
S-a scurs aproape un secol până când acest eveniment științific organizat de două venerabile asociații să aibă loc în Europa de Est, atât de apropiată de biserica siriacă și creștinismul arab.
Așa cum a procedat și la prezentarea mea, dr. Cătălin- Ștefan Popa va încerca, în calitate de moderator, să lege prezentarea următorilor intervenienți de un eveniment istoric reprezentativ pentru istoria noastră mai veche sau mai nouă.
În ceea ce mă privește, mă voi referi la povestea locului în care ne aflăm: Palatul Parlamentului – o construcție gigantică ordonată de dictatorul Ceaușescu în scopul eternizării gloriei sale, pentru realizarea căreia s-au consumat nu numai resurse materiale enorme, dar și vieți omenești. În acest loc se afla o mănăstire din secolul al XVI-lea, ctitorită de marele voievod creștin care a unit pentru prima dată țările locuite de români. Dictatorul Ceaușescu a ordonat atunci demolarea multor biserici din București, dar aceasta a fost doar mutată și ascunsă printre blocurile noi, pentru a nu mai fi văzută.
Comuniștii din România, ca și cei din Rusia, au fost atei înverșunați. Ei nu au distrus numai așezămintele bisericești, dar și pe slujitorii și enoriașii acestora.
Preafericitul Patriarh al Bisericii Ortodoxe a României, Teoctist, a binecuvântat publicarea unui volum dedicat suferințelor creștinilor ortodocși, catolici, greco-catolici, protestanți, neoprotestanți, dar și evrei și musulmani, care au fost arestați, torturați sau uciși pentru a-și renega credințele lor.
În urmă cu un an, în Noua Catedrală a Mântuirii Neamului, Preafericitul Patriarh Daniel a oficiat o slujbă de celebrare a preoților și călugărilor martiri care au fost sanctificați de Biserica Ortodoxă. Biserica Catolică a sanctificat și ea pe martirii săi din perioada dictaturii comuniste.
Pentru mine a fost o eliberare de sub blestemul crimelor comunismului, prin harul lui Dumnezeu.
În urmă cu 87 de ani, am fost botezat la Mănăstirea Noul Neamț din Basarabia. Era în anul 1939, când a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Preotul Țepordei, care oficia prima sa slujbă de botez, a fost arestat după ocuparea României de către armata sovietică și trimis într-un lagăr din Siberia. Nașul meu de botez, profesorul Constantin Tomescu, decanul Facultății de Teologie din Chișinău, un teolog erudit care citea, pe lângă limbile moderne germană și franceză, în limbile vechi latină, greacă, slavonă, ebraică, aramaică și farsi a fost arestat după 1944, condamnat și torturat în închisorile comuniste, alături de mulți alți reprezentanți ai elitei intelectuale interbelice.
Încă din copilărie și apoi în adolescență am trăit refugiul, bombardamentele aviațiilor americane și germane, ocupația armatei sovietice, foametea în masă de după război, prigoana membrilor familiei, separarea față de rudele din străinătate, izolarea într-o țară care era ca o închisoare mai mare.
Am avut șansa să particip la revoluția anticomunistă pașnică din decembrie 1989 și la reprimarea sângeroasă ordonată de dictatorul Ceaușescu și am fost martor direct al crimelor împotriva umanității comise în perioada 22–25 decembrie 1989 și 13–15 iunie 1990 de Administrația Prezidențială cu orientare politică neocomunistă și care, fiind declarate de Curtea Internațională a Drepturilor Omului ca imprescriptibile, fac în prezent obiectul unor procese aflate pe rol în justiție. Evoc aceste evenimente pentru că Dumnezeu m-a ajutat ca, sub autoritatea morală a foștilor deținuți politici din perioada terorii staliniste și a foștilor dizidenți din perioada ceaușistă, să instaurez, în perioada mandatului meu prezidențial, ca prim președinte al opoziției democratice, ales prin votul a șapte milioane de cetățeni, reconcilierea națională între victimele opresiunii și opresorii lor. Această reconciliere, realizată în condițiile în care în Parlament și în administrație erau prezenți reprezentanții vechiului regim, a fost condiția indispensabilă pentru integrarea euro-atlantică a fostelor state comuniste din Europa de Est.
În România a fost cel mai dificil de realizat, deoarece crimelor din perioada stalinistă li se adăugaseră miile de morți, răniți, arestați și torturați în 1989–1990.
Reconcilierea propusă de victime agresorilor lor a avut o valoare morală și ea a fost însoțită de învestirea adevărului ca o formă preliminară de justiție, în așteptarea momentului în care adevărul confirmat de instanțele judecătorești trebuia, la rândul lui, să se constituie într-o memorie istorică care să se integreze în conștiința națională.
Evoc în cadrul acestui Congres aceste evenimente pentru că Reconcilierea istorică ce s-a înfăptuit în 1989–1990 în Europa de Est, după prăbușirea, în urma unor proteste pașnice, a celui mai criminal regim din istoria lumii, răspunzător de moartea a zeci de milioane de oameni, s-a bazat pe o „Pedagogie a suferinței”.
Despre depăşirea suferinţei prin reconciliere am discutat într-o perioadă grea pentru România cu Mary McAleese, preşedinta Irlandei între 1997 şi 2001. Am cunoscut-o la Dublin în decembrie 1996, la câteva săptămâni de la alegerea mea ca președinte, când am fost invitat la Consiliul European de la Dublin, Mary McAleese era profesor de Drept la Trinity College din Dublin, după ce fusese prorector al Queen’s University din Belfast. Împărtăşeam o formaţie juridică şi o carieră academică asemănătoare. Mary McAleese, născută la Belfast, cunoscuse direct conflictele sângeroase dintre irlandezii catolici şi protestanţi şi cele dintre irlandezi şi englezi. Ea a fost interesată de modul în care pot realiza o reconciliere românii care au reuşit să se elibereze de comunism printr-o revoluţie soldată, în numai câteva zile din 1989, cu mii de morţi, mii de răniţi şi mii de persoane torturate, şi cum pot ei realiza în acelaşi timp o reconciliere cu maghiarii din interior şi din ţara vecină după secole de confruntări sângeroase.
În 1997 mi-a trimis cartea ei „Reconciled Being. Love in Chaos” („Despre împăcare. Iubirea în haos”), care caută un răspuns la întrebarea: „Putem fi prieteni cu Dumnezeu, dacă nu suntem prieteni între noi?”
Trăim o perioadă istorică în care, pe fondul unei păci mondiale neaşteptat de îndelungate devenită fragilă, războaiele dintre state sunt înlocuite de războaie civile, etnice, rasiale, religioase, profitabile fabricanţilor de arme, sau de acţiuni teroriste ale unor grupuri de anonimi care exaltă religia violenţei. Violenţa naşte violenţă şi psihologia fricii devine prin manipulare o armă politică a lumii de azi. Liderii vizionari sunt înlocuiţi de managerii profitului rapid care acţionează sub tirania votului. Drepturile omului, din scut în faţa dictaturilor, devin în noile democraţii, ale libertăţii fără responsabilitate, o religie din care sunt eliminate datoriile omului.
Transformarea roadelor progresului tehnologiei, culturii şi civilizaţiei în agresiuni împotriva sufletului omenesc este, oare, o fatalitate? Recursul la valorile creştine, adaptate realităţilor societăţii contemporane, poate fi o cale de salvare?
Cred că în acest moment avem nevoie de absolutul credinţei pentru a înţelege relativul politicii, relativul moralei, ca şi al tuturor realităţilor care nu sunt divine. Al realităţilor care nu trebuie nici negate, nici exaltate, ci doar bine situate. A pune lucrurile la locul lor înseamnă a respecta şi pe Dumnezeu, şi fiinţa umană. Un creştin nu poate accepta o politică atee, în care Dumnezeu să fie negat, aceasta ar însemna expulzarea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, un creştin nu poate accepta nici o politică totalitară care urmăreşte să facă din individ o simplă rotiţă în mâinile unui stat omniprezent şi omnipotent, pentru că asta înseamnă umilirea omului. Ce îşi poate propune o politică democrat-creştină este crearea unui climat de armonie şi colaborare între oameni aşa cum e scris: „Cel care nu-şi iubeşte fratele, pe care-l vede, cum îl va putea iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede?”
Pentru ca reconcilierea după războaie şi conflicte să fie posibilă trebuie ca liderii să fie capabili să găsească un mod nou de a privi situaţii considerate fără ieşire şi un nou limbaj pentru a convinge. O reconciliere în plan general implică şi o asumare a schimbării de către cât mai multe persoane pentru propria lor linişte sufletească.
Întrebarea care se pune este de unde începem fiecare dintre noi această călătorie interioară care ne concentrează atenţia asupra iubirii şi nu a urii, asupra înţelegerii şi nu a dezbinării, această orientare spirituală care poate lega fragmentele dificile ale vieţii noastre transformându-ne într-o fiinţă împăcată cu sine? Răspunsul este: să începem de acolo de unde ne aflăm. Fiecare este chemat să înţeleagă semnificaţia vieţii sale şi să înţeleagă, mai presus de orice, ce loc îi acordă lui Dumnezeu în sufletul său. Acolo unde oamenii sunt profund înstrăinaţi unii faţă de alţii ei sunt înstrăinaţi şi faţă de Dumnezeu. Schimbarea trainică este aceea care porneşte dinăuntrul fiecăruia dintre noi.
Cultura Păcii trebuie să înceapă de la reprimarea instinctului de violență. De câte ri cedăm impulsului de a răspunde Răului cu Rău, Dumnezeul din noi e învins și renaște doar atunci când alegem iubirea în locul urii și al răzbunării. Este un drum lung al înțelegerii că lupta cea mai dificilă nu este cu cei din jurul nostru, ci cu noi înșine... În cazul războiului nu mai este vorba doar de o decizie individuală, ci de angrenarea libertăţii, vieţii şi mai ales a morţii unor mulţimi din ce în ce mai numeroase de fiinţe umane, aşa cum s-a văzut de-a lungul istoriei lumii întregi.
Urmând tradiţiile gândirii secularizate, cele mai multe organizaţii şi fundaţii internaţionale dedicate promovării păcii şi înţelegerii în lume, inclusiv UNESCO şi ONU, încearcă să găsească cel mai mic numitor comun în jurul căruia putem să cădem de acord. Convingerea mea este că trebuie să ne propunem mult mai mult. Dacă vrem să realizăm o pace şi o înţelegere adevărate între oameni trebuie să identificăm nu cel mai mic numitor comun, ci să ne raportăm la cel mai înalt numitor comun, la Dumnezeul care ne inspiră pe toţi, indiferent de numele pe care i-l dăm în limba sau în credinţa noastră.
Responsabilitatea noastră comună în edificarea unei culturi a păcii în comunitățile noastre, cu răsfrângere pe plan global, nu este doar o opțiune, ci o datorie urgentă pentru a face ca Pacea să nu mai însemne doar un răgaz obținut în absența războiului.
În societatea actuală în care diferențele sunt folosite ca pretexte pentru dezbinare, ecumenismul și dialogul religios, dimpreună cu informarea exactă și clară diseminată din mediul academic, reprezintă două punți complementare de care avem nevoie pentru a ne reaminti sensul umanității. Dialogul nu mai este un lux teologic sau academic, ci un scut al întregii societăți civile împotriva radicalizării și dezbinării. Violența și ura invocate în numele lui Dumnezeu sunt, în fapt, cea mai mare negare a Sa.
Nimeni nu poate nega culpabilitatea milenară a Bisericilor pentru războaiele inter- și intraconfesionale, pentru așa-zisele „războaie sfinte”, pentru crimele Inchiziției sau pentru prigonirea necreștinilor. Dar, după sfârșitul secolului XX, aceasta este o perioadă definitiv încheiată. În ultimii 30 de ani, am fost în contact direct cu liderii aproape tuturor cultelor cunoscute pe plan mondial, și pot depune mărturie că nu am întâlnit nici o negare a rolului pe care religiile trebuie să îl joace în apărarea păcii și în promovarea unei culturi a păcii.
Cred că mediul academic pe care îl reprezentăm, are o responsabilitate directă față de comunitățile creștine ale Orientului de a disemina și populariza cunoașterea tradițiilor și culturilor lor laice și religioase în rândul societății Occidentale actuale mult prea absorbită de propria sa importanță. Mediul universitar ne oferă instrumentele rațiunii și ale analizei obiective, pentru a demonta prejudecățile istorice și a înțelege contextul Celuilalt. Trebuie să recuperăm reperele morale ale comunităților creștine ale Orientului: compasiunea, solidaritatea și chemarea sacră spre iubirea aproapelui, care ne pot ajuta să traducem realitatea istorică și curentă a creștinismului oriental în termeni inteligibili publicului.
Cei care cunoaștem Orientul Mijlociu îndeaproape știm totodată că trebuie să purtăm acest dialog cu proprii noștri semeni fără încetare – pentru a-i face să înțeleagă fundamentul moral al Păcii, printr-un recurs la istoria, manuscrisele, tradițiile, cultul liturgic și viața bisericească a comunităților creștine orientale prin prisma formării noastre civilizaționale, dând naștere unei comuniuni spirituale adevărate care să transcendă prejudecățile nefondate.
O identitate spirituală puternică și bine înțeleasă nu se teme niciodată de dialog. Cel care își cunoaște profund propria cultură și credință nu îl vede pe cel de altă confesiune ca pe o amenințare, ci ca pe un partener în fața marilor provocări ale lumii pe care o împărtășim.
Mediul academic este un spațiu în care liderii religioși și cercetătorii pot colabora pentru a analiza problemele etice ale societății actuale. Comunitățile de credință pot oferi tinerilor ocazia de a pune în practică valorile umaniste. Sinergia între teorie și practică poate transforma mentalitățile.
Doamnelor și domnilor,
În ziua de astăzi, toleranța pasivă nu mai este suficientă pentru a asigura stabilitatea societății globale pe termen mediu sau lung. Umanitatea are nevoie de o cooperare activă și asumată, în care rolul domniilor voastre de mentori și ghizi academici și spirituali se va dovedi esențial. În deschiderea acestui eveniment, țin să vă reamintesc chemarea noastră comună, a celor care ne-am adunat aici pentru următoarele zile de discuții fructuoase – să demonstrăm, prin argumentele rațiunii și puterea exemplului, că religiile lumii nu trebuie neapărat să fie despărțite de falii dogmatice de netrecut, ci pot conlucra fericit în eforturi majore de pace, înțelegere și coeziune socială, întreprinse la nivelul întregii societăți umane.
Putem transforma întâlnirea noastră într-un angajament pe termen lung în care să promovăm importanța păcii în amfiteatrele de curs și să o propovăduim înlăuntrul comunitățile noastre. Vă adresez invitația ca la finalul celor cinci zile de dezbateri, să lansăm o Declarație pentru Protejarea Patrimoniului Creștin din Orientul Mijlociu ca o asumare imediată și concretă a năzuințelor și speranțelor academice, ecumenice, comunitare și umane exprimate pe parcursul lucrărilor Congresului Mondial de Studii Siriace și ale Conferinței Internaționale de Studii Arabe Creștine.
Vă doresc mult succes în dezbaterile dumneavoastră, și vă mulțumesc pentru atenție.
