Stimate Domnule Președinte, Emil Constantinescu,
Eminența Voastră,
Excelențele Voastre,
Stimate Domnule Profesor, Ștefan Cătălin Popa,
Dragi participanți,
Stimați oaspeți,
Sunt deosebit de onorat să vă adresez din partea Academiei Române câteva cuvinte de întâmpinare. Felicitările și sentimentele mele de satisfacție, care sunt împărtășite de colegii mei din Academia Română, nu sunt pur și simplu formale. Vă voi prezenta în continuare trei dovezi materiale care justifică legăturile dintre cultura română și creștinismul sirian și arab, pe de o parte, iar pe de alta explică de ce ne bucurăm cu adevărat că aceste evenimente științifice au loc în capitala României.
Prima dovadă este bazilica paleocreștină de tip sirian de la Mangalia sau Callatis de pe coasta Mării Negre. Săpăturile arheologice la acest ansamblu bazilical au început în 1915 și, deși nu s-au finalizat, ele au scos la iveală trei construcții distincte: clădirea bazilicii, palatul episcopal și un „atrium”. Complexul de construcții ecleziale se întinde până la marginea falezei, dar partea care ajunge până la Marea Neagră nu poate fi dezvelită pentru că e acoperită de o construcție modernă. Pe scurt, la Mangalia, se pot vedea rămășițe ale unui fost sediu episcopal, care a fost construit de către un arhitect sirian.
Acest locaș de cult a funcționat în secolul al V-lea și al VI-lea și e o dovadă concretă a influenței pe care a exercitat-o creștinismul sirian în Dobrogea antică. Legăturile misionare cu populația din Dacia Pontică au fost întreținute de comunitățile de coloni, soldați și negustori. Ele au început în secolul al IV-lea, când episcopul sirian Audius și discipolii săi au fost exilați de împăratul Constantin cel Mare în Scythia Minor. Acești călugări sirieni au întemeiat aici comunități monahale, iar unii dintre călugării sciți, de pildă Dionisie Exiguu sau sfântul Ioan Cassian, după ce au fost formați spiritual, Dionisie în Siria (Mănăstirea Mabbug/Hierapolis), iar Cassian în Egipt, au devenit punți culturale între Orient și Occident, transpunând elemente de mistică orientală în teologia occidentală. Ecoul prezenței lor în Dobrogea antică se păstrează în martirologiul sirian, un document din secolul al IV-lea (scris în jurul anilor 370-380), care conține cele mai vechi mențiuni despre sfinții și martirii creștini din Scythia Minor, incluzând numele unor martiri din cetăți dunărene precum Noviodunum (Isaccea) – Zotic, Atal, Camasie și Filip.
A doua dovadă materială este patrimoniul de manuscrise și tipărituri cu texte în limba siriacă sau arabă din Biblioteca Academiei Române, de la București și de la Cluj Napoca, care reflectă preocupările unor remarcabili orientaliști români din secolul al XIX-lea. Unul dintre aceștia este Timotei Cipariu, membru fondator al Societății Academice Române (22 aprilie 1866) și vicepreședinte al acestei societăți între 1867-1872. În colecția sa de manuscrise și de carte rară de la Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj Napoca, se găsesc 187 de manuscrise și aproape 1000 de tipărituri, opere fundamentale ale culturii arabo-turco-persane. Manuscrisele includ 142 de volume în limba arabă și 45 în persană și turcă sau bilingve. Acest excepțional cărturar român cunoștea 12 limbi, între care ebraica, turca și araba, și a fost membru al Societății Orientale Germane, care fusese înființată în 1845.
Printre cele mai valoroase exemplare din colecția Timotei Cipariu pe care le puteți vedea în cadrul expoziției organizate cu prilejul acestor două conferințe mondiale de la București sunt o copie cu ilustrații din Shah-name (Cartea regilor), epopeea persană scrisă de Ferdowsi (940-1019/1025) la începutul secolului al XI-lea, un exemplar nedatat din Nah al-Balagha (Calea vorbirii alese), fragment din colecția de epistole, scrieri morale, maxime și discursuri politice atribuite califului ’Ali ibn Abi Talib (c. 594-661) și un manuscris arab din 1720 al poemului religios al imamului al-Bușiri (1221-1294), Qașida al Burda.
„Vedeta” expoziției noastre este manuscrisul nr. 403, din Fondul Oriental de la Biblioteca Academiei Române, reprezentând șase pagini în limba siriacă din Evanghelia după Matei, care a aparținut creștinilor nestorieni.
În fine, a treia dovadă este biserica maronită de la Dimieni, o localitate ce se află la 12 km în nordul Bucureștiului. Biserica maronită s-a format în jurul sihastului Maron la sfârșitul secolului al IV-lea și a început să activeze la Antiohia Siriei. După invazia musulmană, creștinii maroniți s-au mutat în nordul Libanului, unde există și în zilele noastre. În ultimii două sute de ani a avut loc o mare emigrație din sânul acestei comunități, astfel că, în diferite țări, trăiesc aproximativ 10 milioane de maronți, mai mult decât trăiesc în Liban, unde reprezintă 35% din populație. Biserica maronită de la Dimieni a fost sfințită în septembrie 2013 de cardinalul Bechara Boutros Rai. Este primul locaș de cult maronit din România și din Europa Centrală și de Est în care se adună pentru celebrări liturgice creștini maroniți, caldeeni și asirieni din Liban, Siria și Irak. La sfințirea bisericii au participat peste 800 de credincioși orientali de limbă arabă și siriană. În momentul de față numărul lor s-a triplat și este în creștere.
Stimați participanți la aceste două congrese științifice mondiale, în numele Academiei Române, care este co-organizator al acestor evenimente academice, vă spun bine ați venit și vă invit să țineți cont măcar de una din cele trei dovezi empirice ale legăturii culturii române cu creștinismul sirian și arab, pentru că, astfel, suntem încredințați că dialogurile științifice pe care le veți avea în zilele următoare vor fi fertile și vor rămâne deschise. Așa să fie!
Vă mulțumesc mult pentru atenție!
