Radu Boroianu
Preşedintele Institutului Cultural Român 2015 - 2017
Ministru secretar de stat în Ministerul Culturii (1991-1992, 2013-2014)
Membru al Consiliului Științific al ISACCL
Personal aș denumi dezbaterea pe care o veți stârni: Prezentul ca etapă de convergență dintre trecut și viitor. Asta ar duce la o reliefare ulterioară a trecutului continentului european, unic în alcătuirea globală, ca un spațiu de convergență datorat spiritualității comune iudeo-crștine. Ar fi și o replică mai clară la adresa acelora, deloc puțini, care, sub influența nefastă a ideologiei neomarxiste sau a corectitudinii politice, convoacă cu precădere tineretul spre decăderea rolului formativ obligatoriu al istoriei, al trecutului.
De aici ar mai decurge logic și o dezbatere aplicată asupra noțiunilor fundamentale, spre exemplu a noțiunii complexe de cultură, care în mintea multora e o noțiune minoră, de divertisment ce se adresează doar artelor. Or, cultura, care pune ca suprastructură, în cazul Europei, spiritualitatea iudeo-creștină, este coagularea întregii creativități umane, de la inventivitatea meșteșugarilor până la marile descoperiri științifice sau capodopere ale artelor sau gândirii filozofice. Adică, ceea ce a dăruit omenirii pentru o enormă etapă din istoria ei, Europa.
Nu întâmplător sunt schingiuite noțiunile cu sens peiorativ ideologic, le urmează apoi scăderea accelerată a valorii multiple a învățământului de toate nivelele, iar apoi a educației în general din care familia și instituțiile spiritualității sunt deja decăzute. Confuzia sădită în timp, după care religia strică mințile, pornită încă din secolul luminilor – atunci, însă, Voltaire, Descartes și alții nu atacau substanța religiei, ci deformarea sau puterea socială a instituțiilor ei – dar, cine mai citește astăzi ce au scris aceia, astăzi tineretul ia drept adevăruri propozițiile simple, sumare din rețelele neîntâmplător apărute și denumite sociale!
Singura reformă formală, dar profundă și doar impusă direct și nedemocratic în organismele sufocate de birocrație ale Europei, fără comentarii și apoi generalizată în administrațiile țărilor membre și chiar în dicționarele academice, este cea a vocabularului cu sens schimbat ideologic!
De abia după ce cetățenii europeni, și nu numai, vor depăși acest handicap al neînțelegerii formale, vom putea vorbi de punerea laolaltă a identităților naționale pentru a încerca să reluăm discuția, începută de părinții Uniunii Europene acum 70 de ani, despre o identitate comună. Iar globalizarea ca factor de comunicare al ideilor și nu de impunere a produselor cu precădere financiare, va putea deveni o noțiune folositoare viitorului!
Desigur, nu am pretenția că sunt deținătorul pietrei filozofale sau al rețetei eropene, ci doar al unor păreri sincere. Pentru mine, ca și pentru cei ce încearcă să asimileze ce au relevat științele exacte ale prezentului, fizica cuantică, spre exemplu, sau filozofia terțului ascuns a lui Lupașcu, existența Divinității creatoare nu mai reprezintă un mister!
