Profesor emerit Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, președinte al României 1996-2000:
Bizanțul are meritul de a fi păstrat vie memoria Antichității, prin îndelungatul proces laborios de copiere a lucrărilor gânditorilor antici, prin cinstirea acestora și integrarea operei lor într-o nouă identitate religioasă și intelectuală și cred că Imperiul Bizantin a avut o viață atât de îndelungată datorită păstrării memoriei evenimentelor trecute, de-a lungul veacurilor de istorici, cărturari și copiști. În 1453, odată cu căderea Imperiului, Bizanțul nu a murit, pentru că s-au născut studiile bizantine. Prezentul a devenit trecut, iar trecutul un obiect de studiu, așezat la loc de cinste, făcând parte din identitatea europeană. Faptul că și astăzi studiile bizantine sunt înfloritoare se datorează cultivării acestei memorii, în lumea contemporană consumeristă, care are prea puțin respect față de trecut, față de istorie și față de oamenii care o mai studiază.
Domnilor profesori, cercetători și studenți,
Distinsă audiență,
Este o mare plăcere să vă urez bun venit, chiar și online, la Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului. Ne aflăm la începutul celei de-a cincea ediții a Școlii Anuale de Studii Bizantine și Postbizantine, organizată în colaborare cu Universitatea „Aristotel" din Salonic și care, iată, începe să aibă o tradiție. Pentru acest an a fost aleasă tema „Memorie și uitare în Bizanț".
Cu numai câteva zile înainte deschideam o altă școală organizată de institutul nostru, Școala Anuală Interdisciplinară de Greacă veche, Egiptologie și Limbi orientale, care a avut ca subiect anul acesta „Timpul și Spațiul în Antichitate". Cele două teme se întrepătrund, de vreme ce memoria poate fi definită ca o dimensiune temporală a psihicului nostru și integrarea acestuia pe cele trei segmente ale timpului: trecut, prezent, viitor.
Memoria înseamnă amintirea trecutului și, într-un fel, aducerea lui în prezent, în timp ce uitarea înseamnă ștergerea, aneantizarea evenimentelor care au avut loc cândva. Memoria nu este doar procesul prin care informația este codificată, stocată și recuperată, dar este și o marcă a identității noastre personale și colective, care funcționează pe baza unor fenomene complexe și continue de selectare, prelucrare, conectare și compilare a informației. Uitarea, pandantul memoriei, este și ea selectivă: ne ajută să ne reglăm emoțiile și să schimbăm trecutul, pentru a construi un viitor așa cum ni-l dorim.
Memoria era capacitatea de a învața, mai ales în societățile vechi, unde învățarea era exclusiv mnemotehnică, dar și de a se adapta la mediu, folosind informațiile și tiparele din trecut, pentru a le anticipa pe cele din viitor.
Bizanțul are meritul de a fi păstrat vie memoria Antichității, prin îndelungatul proces laborios de copiere a lucrărilor gânditorilor antici, prin cinstirea acestora și integrarea operei lor într-o nouă identitate religioasă și intelectuală și cred că Imperiul Bizantin a avut o viață atât de îndelungată datorită păstrării memoriei evenimentelor trecute, de-a lungul veacurilor de istorici, cărturari și copiști.
În 1453, odată cu căderea Imperiului, Bizanțul nu a murit, pentru că s-au născut studiile bizantine. Prezentul a devenit trecut, iar trecutul un obiect de studiu, așezat la loc de cinste, făcând parte din identitatea europeană. Faptul că și astăzi studiile bizantine sunt înfloritoare se datorează cultivării acestei memorii, în lumea contemporană consumeristă, care are prea puțin respect față de trecut, față de istorie și față de oamenii care o mai studiază.
Proiectul Școlii Bizantine s-a constituit în jurul unor întrebări pe care și le pun tinerii secolului 21 și la care profesorii și cercetătorii formați în secolul 20 încearcă să găsească răspunsuri. Este o mândrie pentru institutul nostru să găzduiască acest dialog între generații care se află la confluența dintre două secole.
Poetul postmodern american Charles Olson care se autodefinea „un arheolog al dimineții” scria în anii tinereții mele: „lanțul amintirii înseamnă învierea”. În spațiul civilizațiilor învierea înseamnă renașterea, o eternă întoarcere la un tezaur cultural.
Aflat în calea unor mari migrații ale populațiilor umane, Imperiul Bizantin nu a putut menține în Răsărit vechea „Pax Romana”, care se sfârșise odată cu prăbușirea în vestul Europei a supremației militare, administrative și economice a Romei imperiale. După ce a supraviețuit un mileniu, a ieșit la rândul său din istorie.
Perenitatea unică a Bizanțului se datorează faptului că, atunci când nu a mai putut să-și integreze dușmanii într-un imperiu, i-a integrat într-o civilizație. Această civilizație fascinantă a răscumpărat în imaginarul generațiilor următoare crimele, compromisurile, corupția și decăderea moravurilor care îi asiguraseră dominația asupra unor vaste teritorii.
Datorită literaturii, științei, artei, arhitecturii și muzicii bizantine avem astăzi sentimentul că, citind autorii clasici și bizantini, ne onorăm rădăcinile, ne extindem cunoașterea, ne putem descoperi pe noi înșine în temerile și bucuriile lor. Amintindu-ne de ei, ne exprimăm recunoștința pentru lumea pe care ne-au dăruit-o. Ignorându-i, ne ignorăm pe noi înșine și ratăm șansa de-a ne descoperi adevărata identitate. Atunci când uităm existența lor, și când la rândul nostru vom fi uitați, vom înceta cu toții să existăm în cea mai trainică memorie: istoria culturii.
În programul celei de-a cincea ediții este înscrisă în ultima zi o comunicare a unui profesor ceh, Waldemar Deluga, de la Universitatea din Ostrava: „Protecția monumentelor din Ucraina. Trecut și prezent”. Este dificil să discuți despre vestigiile unui trecut îndepărtat, eludând contextul tragic al acestor zile în care viața oamenilor, căminele lor, dar și monumentele istorice și de artă sunt supuse distrugerii într-o agresiune externă care are ca obiect declarat ștergerea memoriei lingvistice și culturale, care fundamentează identitatea națională a poporului ucrainean.
Institutul nostru de studii avansate, construit după modelul Princeton, are ca obiectiv studierea trecutului pentru a înțelege prezentul și a anticipa viitorul. Gestionarea memoriei și uitării, care fac obiectul acestei ediții, a avut un rol important în urmă cu trei decenii, când sistemul dictaturilor comuniste din Estul Europei, cel mai criminal regim din toate timpurile, s-a prăbușit nu în urma unei intervenții din exterior, ci din interior printr-o revoluție pașnică, unică în istoria lumii, care a pus capăt unui Război Rece care scindase lumea timp de patru decenii.
Această prăbușire din interior a apărut din inițiativa unor intelectuali din fosta Uniune Sovietică, care au înființat o fundație numită Pamyat – Memoria, dedicată redescoperirii identității culturale, lingvistice și religioase, înlocuită forțat cu ideologia comunistă menită să creeze „omul nou comunist”. Redescoperirea ei a făcut ca un număr uriaș de oameni să fie dispuși să lupte și să moară pentru idealuri de libertate, adevăr și dreptate în fața cărora sistemul represiv s-a prăbușit.
După căderea regimurilor comuniste, țările din Europa de Est s-au găsit în situația dificilă de a gestiona conflicte naționale și etnice vechi, moștenite dintr-o lungă istorie marcată de Antichitatea greacă, romană, de Imperiile bizantin, otoman, rus și austriac, care nu fuseseră rezolvate, ci doar congelate în timpul dictaturilor comuniste.
Destinul mi-a oferit șansa de a face parte, în ultimul deceniu al secolului 20, din familia primilor președinți democrați din Europa de Est proveniți din elita intelectuală, rectori universitari, scriitori, filosofi, muzicieni, aleși de popoarele eliberate de dictatură să cunoască tranziția spre democrație. Lideri precum Václav Havel (Cehia), Arpad Göncz (Ungaria), Jelio Jelev (Bulgaria), Tadeusz Mazowiecki și Bronisław Geremek (Polonia), Michál Kovac (Slovacia), Vitautas Langbergis (Lituania), Lennart Meri (Estonia), Vaira Freiberga (Letonia), Vojislav Koštunica și Zoran Đinđić (Serbia). Ei au avut puterea de a-și convinge cetățenii să aleagă din memoria istorică și culturală intrată în imaginarul colectiv ceea ce aveau în comun și puteau să îi unească, nu ceea ce i-a separat și opus în trecut, atât pe plan intern, cât și pe plan regional, în scopul creării unei solidarități a țărilor din Estul Europei în vederea integrării într-o Uniune Europeană în care să fie protejate toate identitățile etnice și naționale. Prețul moral plătit a fost iertarea foștilor dictatori, a aparatului politic și a serviciilor de represiune pentru toate abuzurile lor împotriva drepturilor omului.
Afișul celei de-a cincea ediții a Școlii Anuale de Studii Bizantine și Postbizantine, realizat de Raluca Orza la sugestia Anei Maria Răducan și a lui Maxim Onofrei, reproduce un mozaic din rotonda lui Galerius, în care tinerii mei colaboratori au văzut în zona deteriorată uitarea și în partea conservată memoria. Ani de-a rândul, vizitând monumentul din Salonic studiat de profesorul Semoglou, pe care îl va prezenta în prima comunicare a acestei ediții, am privit cupola unde proporția dintre partea conservată și cea deteriorată este cauzată de intemperii sau vandalizări.
În viața omului, raportul dintre memorie și uitare este rezultatul unui act de conștiință personal. Dificultatea înțelegerii acestui raport la nivelul unei conștiințe colective în permanentă schimbare este enormă. Ea nu privește doar trecutul, nici doar prezentul, ci mai ales viitorul, pentru că adevărata problemă pe care destinul o pune națiunilor, ca și fiecărui individ, este cea a alegerii.
În România, alegerea între răzbunare și iertare a fost mai complicată pentru că evenimentele au ieșit din parcursul Europei Centrale și de Est prin decizia dictatorului Ceaușescu de a reprima sângeros manifestările pașnice din decembrie 1989.
În 1996, când victimele terorii comuniste au ajuns prin alegeri democratice în înalte funcții ale statului, reconcilierea cu foștii lor torționari a fost rezultatul unei pedagogii a suferinței. Iertarea a funcționat în registrul legal instituțional datorită prestigiului moral al foștilor deținuți politici și al asociațiilor civice care nu au dorit răzbunare.
Iertarea nu a însemnat, însă, și uitare. Memoria suferinței a funcționat ca o formă de justiție morală pentru a fi recuperată în istorie de generațiile ce vor urma.
La polul opus se plasează ceea ce Țzvetan Todorov a numit „abuzurile memoriei”, care motivează o răzbunare în prezent pentru suferințele din trecut, care au condus în aceeași perioadă la confruntările sângeroase din Balcanii de Vest pe fondul ideologiei național comuniste.
Într-o carte intitulată Etică epistemologică, în care a analizat traumele deținuților politici în dictatura comunistă, Cornelia Gășpărel, cercetătoare la filiala Iași a Academiei Române, le-a văzut ca o relație complicată între memorie și adevăr, între uitare și iertare, între angoasă și desăvârșirea ca măsură a libertății. Urmând această idee, cred că raportul dintre memorie și uitare este cel care poate determina starea de angoasă sau de desăvârșire a omului marcându-i destinul personal, dar care, proiectat la nivel social, poate marca destinul național.
Cred că în acest moment de răscruce, în care pe plan mondial s-a reinstalat Războiul Rece și ne aflăm în prezența unui război ucigător în plan regional, este binevenită readucerea în memoria istoriei recente a solidarității în jurul idealurilor de libertate, adevăr și dreptate care au luminat ultimul deceniu al secolului 20. Pe acest fundament se poate construi un viitor european, bazat pe „Cultura păcii prin educație”, pe care institutul nostru s-a angajat să o promoveze prin „Inițiativa Levant pentru pacea globală”.
Ca în fiecare an, mă bucur să îmi reamintesc de mica istorie a Școlii Anuale Internaționale de Studii Bizantine și Postbizantine, exprimându-mi recunoștința față de Universitatea „Aristotel" din Salonic, reprezentată de directorul științific, Athanassios Semoglou, și față de toți cei care au contribuit la edițiile precedente, profesorilor, care au acceptat să împărtășească în fiecare an din cunoașterea și din dragostea lor: prof. univ. dr. Alexandros Alexakis (Universitatea din Ioanina), prof. univ. dr. Stratis Papaioannou (Universitatea din Creta), prof. univ. dr. Pablo Argárate (Universitatea din Graz), prof. univ. dr. Waldemar Deluga (Universitatea din Ostrava), prof. univ. dr. István Perczel (Universitatea Central-Europeană, Viena), prof. univ. dr. Anca Dan (Centre National de la Recherche Scientifique de Paris), dr. Marianna Bodnaruk (Al-Quds Bard College), lect. univ. dr. Manuela Dobre (Universitatea din București), dr. Antonio Pio di Cosmo (Universitatea Catolică din Cuyo & ISACCL), dr. Andrei Prohin (Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău), dr. Anna Adanshinskaia (Academia de Științe din Rusia), dr. Andra Jugănaru (Universitatea „Aristotel" din Salonic), participanților, atât de dornici să le primească și să ofere, la rândul lor, curiozitate și entuziasm. Mulțumesc Anei-Maria Răducan, inițiatoarea și responsabila acestui proiect, și tuturor colegilor mei de la Institutul Levantului, care s-au implicat în organizare de-a lungul ultimilor cinci ani.
Vă urez, să vă bucurați de aceste zile, să descoperiți lucruri noi care să vă ajute în dezvoltarea voastră.
Vă mulțumesc.
Profesor Athanassios Semoglou, Universitatea „Aristotel” din Salonic, directorul științific al celei de-a cincea ediții a Școlii Anuale de Studii Bizantine, profesor de arheologie și artă bizantină la Departamentul de Istorie și Arheologie al Universității „Aristotel” din Salonic:
În acest an, care sper să fie ultimul la distanță, școala este dedicată memoriei și uitării în lumea bizantină și postbizantină. Subiecte precum ritualuri, identități, comemorări și spații sacre sunt strâns legate de mecanismele memoriei și de eforturile de a le proteja de uitare. În același timp, practicile de distrugere a memoriei și de condamnare la uitare eternă a persoanelor și a faptelor lor - damnationes memoriae - nu servesc decât la valorizarea memoriei ca fiind una dintre cele mai mari cuceriri, de unde și expresia familiară ad perpetuam memoriam. Conferințele colegilor, istorici, arheologi, filologi, istorici de artă, bizantiniști care au acceptat să participe și cărora le exprim întreaga mea recunoștință, se vor apleca să elucideze chestiuni complexe privitoare la gestionarea memoriei ca unealtă politică și istorică fundamentală.
Este o mare plăcere pentru mine să vă regăsesc pentru a doua oară ca responsabil științific al celei de-a cincea ediții a acestei școli de vară, devenită o instituție recunoscută și edificatoare pentru tinerii cercetători ai culturii și civilizației bizantine.
Aș dori să îi mulțumesc președintelui Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, Emil Constantinescu, pentru încrederea sa permanentă în mine și pentru eforturile sale importante de susținere a studiilor bizantine, mai ales într-o perioadă destul de ciudată și extrem de dificilă. Îi mulțumesc și pentru sprijinul său continuu, fără de care această școală nu ar fi fost posibilă.
Cea de-a cincea ediție a școlii se găsește în mod constant sub egida Universității „Aristotel” din Salonic. Rectorul său, Nikos Papaioannou, care a înțeles importanța și rolul Bizanțului, a acceptat și a îmbrățișat această inițiativă. Îi mulțumesc astăzi din nou.
În acest an, care sper să fie ultimul la distanță, școala este dedicată memoriei și uitării în lumea bizantină și postbizantină. Subiecte precum ritualuri, identități, comemorări și spații sacre sunt strâns legate de mecanismele memoriei și de eforturile de a le proteja de uitare. În același timp, practicile de distrugere a memoriei și de condamnare la uitare eternă a persoanelor și a faptelor lor - damnationes memoriae - nu servesc decât la valorizarea memoriei ca fiind una dintre cele mai mari cuceriri, de unde și expresia familiară ad perpetuam memoriam. Conferințele colegilor, istorici, arheologi, filologi, istorici de artă, bizantiniști care au acceptat să participe și cărora le exprim întreaga mea recunoștință, se vor apleca să elucideze chestiuni complexe privitoare la gestionarea memoriei ca unealtă politică și istorică fundamentală.
Aș dori să îi mulțumesc anul acesta și dr. Ana-Maria Răducan, responsabila proiectului și sufletul acestor școli de vară. Fără ea, școala ar fi rămas doar pe hârtie.
În final, multe mulțumiri vă aduc vouă, participanților, studente și studenți, cercetătoare și cercetători, care luați parte la școala noastră. Nădăjduiesc că participarea voastră vă va aduce noi cunoștințe, noi problematici și vă va deschide noi perspective de cercetare.
Vă urez, așadar, să aveți o școală fecundă în acest an.
Sănătate și succes.
Vă mulțumesc.