Gheorghe Grigurcu
Deși viața e plină de imprevizibil, nu m-aș fi așteptat să aud un slogan precum “moarte intelectualilor”. E drept că a fost preludat de altul, ceva mai puțin sinistru, dar în fond tot atât de primitiv și amenințător: “noi muncim, nu gândim”. Oricât am munci și oricât de puțin am fi de prinși cu reflecția, nu putem a nu ne gândi asupra acestei erupții de barbarie. De unde provine, ce semnificații poartă, ce efecte poate avea? Intelectualii sunt în genere oameni inofensivi. Dând existenței dimensiunea ei conștientă și întruparea ei creatoare nu intervin direct în mecanismele pragmatice. Detestă, în marea lor majoritate, violența. Și atunci? Totalitarismele se simt ofensate de pura lor oglindire. De faptul că sunt supuse analizei, că devine cunoscute. Produse ale tenebrelor, ele urăsc pe oamenii care posedă lumina rațiunii. Le e teamă de intelectualii pe care au încercat fie să-i aservească, fie să-i reducă la tăcere. Spaima de intelectuali a dictaturilor s-a asociat, logic, cu ura împotriva acestora. Non-violența a produs reacția violenței. Nu întâmplător comunismul a fost un mare consumator de intelectuali. I-a anihilat fie prin alienare, fie prin teroare. Pe de o parte am cunoscut categoria colaboraționiștilor, adică a acelor intelectuali care și-au vândut conștiința, decăzând din condiția specifică, pe de altă parte pe cei care n-au acceptat compromisul, fiind supuși interdicției, marginalizării, persecuțiilor de tot soiul. Nu puțini au fost întemnițați ori siliți a lua calea exilului. Unii și-au pierdut viața prematur în contextul atențiilor speciale de care au beneficiat sub regimul comunist.
Așadar, proveniența urii față de intelectuali e limpede. Acutizarea ei actuală constituie o formă a agoniei comunismului, unul din ultimele spasme, prin care acest monstru vrea să-și mai dovedească existența. Semnificativă e dezideologizarea fățișă, revelarea totalitarismului drept o mentalitate barbară, care nu mai are nevoie de un pretext filozofic. Comuniștii la putere îi disprețuiau și înjoseau pe intelectuali suferind de un complex de inferioritate, dar nu cutezau a-i nega în principiu. Îi înhămau la carul propagandistic sau îi ostracizau în numele unor așa-zise principii. Acum, masca a căzut. “Minerii” mânuiesc bâtele și răngile, nu conceptele. E un sfârșit lamentabil al unei pretinse noi lumi care se slujea de o motivație doctrinară ca de un paravan.
Dar mai e vorba de ceva. Intelectualii sunt urâți de noile autorități din țară, în măsura în care ele consideră vechile structuri și vechea mentalitate. Reprezintă o perpetuă amenințare pentru cei plămădiți din substanța omului nou, falimentar, deprinși a se manifesta în tipare comuniste. Supără prin spiritul lor critic. Irită teribil prin faptul că spun adevăruri de multe ori, dezagreabile. Drept care, sunt practicate, ca și pe timpul lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, batjocorirea și amenințarea lor. Cu atât mai mult cu cât intelectualii noștri au acumulat o experiență amară și-și dau seama mai bine decât oricând care sunt țelurile lor, ce strategie trebuie să adopte pentru a supraviețui și pentru a-și face datoria față de societate. Există primejdia, mortală pentru neocomunism, ca intelectualii să lumineze poporul și să se asocieze cu muncitorii, creând un puternic front popular precum în Polonia. Acest lucru trebuie prevenit cu orice preț din punctul de vedere al guvernanților.
Dacă unirea face puterea, unirea opoziției poate avea loc prin penetrația intelectualilor în mase. Și, în acest caz cum să nu se strige “moarte intelectualilor”? Cum să nu se încerce anihilarea lor într-un secol al tuturor violențelor sociale, economice, etnice, politice, care iată că nu vrea să se încheie fără această ultimă, supremă aberație: ura omului față de semenul său în funcție de gradul de cultură.
