• Română
Romanian Presidency of the Council of the EU - Cohesion, a common European value

„Aproape o jumătate de secol puterea a monologat în România, devastatoare ca niciunde, dând naștere prin recul unei populații sceptice, abătute, refuzând bănuitoare îmbierile conștiinței politice sau cetățenești. Iat-o însă, într-o bună zi, strângîndu-se într-o piață întinerită, “frăgezită” de morții tineri, dobândindu-și ca prin minune încrederea în valorile și virtuțile conștiinței civice. Acolo, din întunecimea pieței, zeci de mii de oameni au fixat răbdător un balcon luminat suspendat deasupra lor în noapte. Zile în șir, din acest mirific și candid balcon li s-a strecurat puțin câte puțin, ca unui convalescent îndrăgostit, sentimentul dialogului cu puterea, delicatețea lui operantă, convingerea că este cu putință ca puterea să te audă, să te asculte prevenitoare, să țină cont că exiști și să te cinstească ca partener social, să-ți ierte ignoranța sau impetuozitatea civilă sau dimpotrivă, ea însăși să-și recunoască limitele și neputințele, într-un cuvânt, să te facă să simți că într-adevăr te reprezintă.

Această demnitate civică, pierdută sau mai degrabă uitată, deloc sau nu numai politică, care reglează însă mecanismul gingaș și nu mai puțin misterios al conviețuirii sociale, s-a împărțit seară de seară din balconul luminat fiecăruia din cei adunați, ca o apă vie prelinsă în fiecare inimă ostenită de arbitrariu. De acolo de sus, dinspre balconul luminat ni s-a deșteptat treptat gustul și curajul de a întrerupe.

Acolo, la poalele acelui balcon luminat, câteva zeci de mii de români s-au dezobișnuit de umanitate, de elanul și gândirea revoluționară, de adeziuni hotărâte sau de indignări la comandă, câștigând cu toții statura liberă, mondială, a persoanei civile care, calmă, pretinde puterii s-o slujească. Până nu demult, zăcea învinsă “cu junghietura frântă” la marginea organismului social, mutată încoace și încolo fără destin și opinie, “făcând totul” pentru putere, slujind-o cu “eforturi neprecupețite”. Iat-o, iubiților, din nou teafără, din nou exigentă istoric, responsabilă civic, gata să-și asume cu agerime destinul cetății, oricare ar fi el. Această persoană civilă, ivită miraculos, a căpătat biografie în preajma unui balcon luminat.

În sfârșit, puterea a fost chemată la dialog, nu atunci când simulând dărnicia se grăbește să-l inițieze, ci atunci când o chemi tu, cel ce te lași slujit de ea și pentru care, în compensație, atunci când se ivește ocazia, îți vei da și viața.

Cel care a articulat acest balcon luminat cu nădejdile noastre civice, sfioase și exasperant temătoare, deschizându-l simplu, fără emfază înspre oraș, a fost un om tânăr, din aceia mulți scăpați neîmpușcați pe 21 decembrie și mai târziu. De acolo din îndepărtarea pieței, era greu să-i distingi trăsăturile. În schimb glasul înfundat, gonit parcă din urmă, amplificat de difuzoarele pieței, a devenit curând binecunoscut. Atunci când îi era recunoscută tonalitatea și ritmul gâfâit, ca și cum cuvintele ar fi fost smulse din tăcere, scoase cu un fel de părere de rău la iveală, întreaga mulțime fremăta bucuroasă.

Era eroul lor discret, cel care își biruise primul frica, luând-o și pe a lor pe contul lui, care rupsese tăcerea mormântală a ceea ce cu greu mai putea fi numită la noi persoană civică.

L-am cunoscut spre sfârșitul acestui episod fabulos, a cărui originalitate ieșită din comun a orbit până și “golănia” nativă a unui mare poet, căruia i se cuvenea de drept să și-l asume. Poposise la “Dialogul social” în vederea demersurilor ce se făceau pentru a stârni o relație posibilă cu puterea.

Vocația “titulară” mă determină, ca de altfel pe toți cei ce practică aceeași profesiune cu mine, să am mai multă încredere în ce văd, decât în ce aud, să prețuiesc informația vizuală piezișă, înaintea “sonorului” care o însoțește. Ca urmre, îninte de a mă ciocni de eventuale divergențe de opinii exprimate sau măcar sugerate am fost din capul locului izbit de chipul acestui om tânăr. Seamănă răzbit cu Hristos, cu duhul acelei fizionomii ascunse în adâncul inimii fiecăruia din noi și prin care acesta își recunoaște grabnic stăpânul. Este un chip pecetluit. Trăsăturile lui poartă înscrisă marca inconfundabilă a jertfei nevinovate, a celui care ajunge să ispășescă, el singur, poate toată lumea, acelui sortit să rabde oprobriul general și mai ales povara unor păcate imaginare. Pățania lui, bineștiută în lume, sfârșește cu răstălmăcirea tuturor cuvintelor, acțiunilor și gesturilor. La el lipsa de agresivitate instigă, speranța legală, tulbură ordinea publică, întreruperea discursului puterii întrerupe traficul pe una din “cele mai importante artere ale capitalei”, chemarea la dialog destabilizează amenințător “frageda noastră democrație”. E dintre aceia făcuți să ia el singur totul în cârcă, și lașitatea mea și frica ta și oportunismul lui și răutatea voastră și cinismul lor, și indiferența noastră. Ca și arhetipul pe care îl simbolizează, tânărul care a condus balconul luminat se află arestat și grav invinuit în același timp cu câțiva tâlhari naționali, cu care ar urma să fie asimilat de către “oamenii de bine” care alcătuiesc o anumită opinie publică.

Comisia care urmează să-i stabilească vina, în niciun caz nevinovăția!, are neapărat nevoie de răgazul a două luni, mai mult chiar decât instrucția necesară numărării ticăloșiilor săvârșite între 17-22 decembrie, de vreunul din “vitejii” care au tras în plin asupra fraților lor. Acum câteva zile, “consensul” presupus al fricii s-a arătat a fi o pură ficțiune. Străzile centrale și marile bulevarde înțesate de căldură au fost cutreierate de mersul liniștit și ferm al unui popor de aproape două sute de mii de oameni, garanți absoluți ai nevinonovăției arestatului în fața puterii.

Toți purtau prin aer imaginea unui tânăr semănând izbitor cu Hristos. Era icoana celui care-i izbăvise de frică.

Sorin Dumitrescu: „Balconul luminat”

Nu există comentarii.

Adaugă un comentariu