• Română
Romanian Presidency of the Council of the EU - Cohesion, a common European value

Geo Șomcuteanu

            Cuvântul “Golan”, ridicat la rangul demnității intelectuale, înnobilat de forța și puritatea noțiunii pe care o denumește și scuturat de toate peiorațiile conotative, reprezintă singura marcă de originalitate semantico-politică a democrației sui-generis, preconizată de domnul Ion Iliescu, pentru că în rest, în esența sa, această democrație seamănă ca două picături de apă cu democrația, “nouă”, “superioară”, ”de tip socialist”. Dar orice sistem se clădește pe o noțiune fundamentală și cuvântul ar putea fi pentru noul nostru fenomen sideral (vă amintiți, nu? – “Soarele răsare/Iliescu apare”), o piatră de temelie a unei concepții “profund novatoare” de tipul “ideilor Ciu-Ce” sau “României pe drumul construcției socialiste”. Premise există.

Cuvântul a făcut repede o fulminantă carieră internațională, ca altădată “solidarnoscz” sau ”glasnost” (nu știm dacă domnul Iliescu va pretinde, eventual în valută, cuvenitele drepturi de autor). Universități prestigioase s-au declarat “universități de golani”, personalități de renume au devenit “academicieni golani”(ca Eugen Ionescu), scriitori golani, pictori și regizori golani.

În esență fenomenul e simptomatic și trădează mai mult decât o simplă relație a limbajului cu politicul. Este o revoltă a cuvintelor, o reacție de idiosincrazie în fața limbii de lemn, a vechii și noii propagande oficiale. În fața cuvintelor calpe și compromise prin uz și abuz, sferele aparent joase ale limbajului aduc o prospețime necontaminată decât de umorul benefic al românului, umor care a fost întotdeauna și “mintea sa de pe urmă”.

Încet, încet o țară întreagă devine ”Golania”, un teritoriu al spiritului neîncătușat, înfrântând prin ironie și umor, o “Ceaușescanie” agresivă și subterană, populată de subprodusele a 45 de ani de dictatură.

În Piața Universității, prima și esențiala noastră golanie, ironia devine tocmai ascuțită, incisivă ca lama unui bisturiu. Duminică, în cea de-a 15-a zi, unul dintre vorbitori spunea: “Comuniștii nu gustă ironia. Lor le lipsește cu desăvârșire simțul umorului”. Judecând după celebrul surâs, care nu reușește să devină decât un rictus, îi dau dreptate.

Să încercăm o schiță de tipologie a golanului, respectând clasificările autoreferențiale (ecusoanele de pe piept): “golan bătrân”, ”golan sceptic”, ”golan înrăit”, ”golancă licențiată”, și chiar “pui de golan”.

Nu am văzut pe nici un ecuson:”golan exasperat” sau “golan plictisit”, deși suntem în ziua a 15-a de eforturi supraomenești, de grevă a foamei, de nopți de veghe. Dimpotrivă, “Zona Golania” (prima zonă de neocomunism din Romănia) își sporește neîncetat populația: sâmbătă seara au fost peste 50 000 de oameni într-o solidaritate uimitoare.

Sunt o sumedenie de reporteri stăini în piață, dar mă întreb dacă vreunul poate traduce în limba lui extraordinară benigna încărcătură ironică din sintagma: ”FSN, FSN / Las-o jos că măcăne”, însoțită de gestul aferent al mâinii. Tentația parodiei este irepresibilă: ”Să ne închipuim, spune întru-un suculent discurs, regizorul Nicolae Caranfil, că eu sunt tov. Ion Iliescu...”, iar cei din piață pigmentează accentele retorice cu: ”Iliescu să fii tare / Cum a fost Ștefan cel Mare”, “Noi muncim/Nu gândim”, ”Iliescu reales/La al XV-lea Congres” plus cuvintele urale “puternice, prelungite”, ca apoi glasurile să devină ferme în revendicările lor, păstrând aceeași ironie necruțătoare: ”Jos emanatul “.

Umorul devine astfel, în pofida anumitor esteticieni, o modalitate superioară, existențială. De fapt, scenele ironice alternează cu cele patetice, emoționale, un fel de “râsu-plânsu”, superb și de neînfrânt. Ți se pune un nod în gât când îl asculți pe bătrânul sextagenar:”Am venit cu nepoțica mea în această piață pentru a-i preda primele lecții de istorie”, frizonezi:”Iliescu și ai lui / Trădătorii neamului”, te destinzi din nou:” Nu vă fie frică / Iliescu pică / Pică și Petrică”.

În mijlocul nostru, greviștii foamei, într-un număr impresionant, aproape 80:”(Câți ar fi necesari pentru ca tov. Iliescu să-i trateze cu seriozitate?). Se solicită ajutorul câte unui medic, apoi totul continuă. Ziua și noaptea. De 15 zile. E un adevărat miracol al unui popor trezit la conștiința de sine, acționând programatic, încă din decembrie, nu cu arme ci cu flori, nu cu ură ci cu iubire, nu cu violență, ci cu aplauze.

Mă întrebam, privind mulțimea impresionantă, cam câte partide a 251 de membri (cum sunt multe în CPUN) s-ar putea creea în piață. Răspunsul: între 150 și 200, în funcție de seară. E un detaliu care ar trebui să-i dea de gândit domnului Iliescu când vorbește de „nereprezentativitatea“ străzii, uitând că un astfel de eșantion uman (dacă nu același ?!) i-a prilejuit ascensiunea.

Pe ecranul de la Facultatea de arhitectură declarată ”Facultatea de Golani” se petrece în fiecare seară o nouă demistificare. Noi dovezi despre evenimentele trăite în decembrie, la 28-29 ianuarie, la 18 februarie sau la 24 aprilie, imagini de data aceasta nemachiate, netrunchiate, netendențioase. O singură oră de astfel de imagini la televiziune ar zgudui întreaga opinie publică românească. Nădăjduim că momentul acela nu e departe.

Oricum, Piața Universității e o agoră în care se desfățoară prima lecție de democrație autentică pe care o dă și o primește în același timp societatea românească în ultimii 45 de ani. Între timp, astfel de agore au apărut în Constanța, Brașov, Iași, iar de ieri cele de la Oradea și Deva.

Este o extraordinară formă de terapie istorică prin ironie și cuvânt, pentru însănătoșirea unei conștiințe naționale traumatizate și somnolente. De aceea se scanează mereu:”Apel din Timișoara /Trezește, Doamne, Țara!”.

Și, după toate veștile și semnele, Golania își întinde mereu hotarele.

Nu cu ură, ci cu iubire Geo Șomcuteanu

Nu există comentarii.

Adaugă un comentariu