Alina Florea

            Timp de două săptămâni, miile de oameni din Piața Universității n-au avut parte, de la liderii noștrii politici provizorii, decât de dispreț, apelative jignitoare (cu efect bumerang, însă...), intervenții brutale la ore matinale ale mili-poliției, urmate în final, de o ignorare totală. Toate acestea constituie o sursă de alarmă, dar, din păcate, pentru prea puțini dintre noi. Mulțimea din Piață, pentru care timpul și spațiul au deja o cu totul altă valoare decât până acum e deranjantă pentru conducătorii noștri, pentru diverse formațiuni politice ca și pentru colective de muncă din țară (ținute la curent cu știri de ultimă oră de Televiziunea noastră extrem de liberă). Au devenit incomozi pentru că folosesc practici „dictatoriale și teroriste”, pentru că “blochează o importantă arteră a circulației bucureștene”, pentru că “perturbă ordinea și liniștea Capitalei”. Poate că ar trebui, totuși, să se spună că mulți dintre cei care se află acum în Piață sunt tot aceiași care ieșiseră, și cu patru luni înainte, în același loc. Sunt aceeași ”golani” care nu au cerut voie să iasă în stradă pentru a striga “Jos comunismul!” Acum patru luni, prietenii lor, copiii lor au fost uciși. Astăzi, părinții lor, prietenii lor sunt lăsați “să fiarbă în suc propriu” – e adevărat, o formă mult mai subtilă, dar care îmi amintește de una din inscripțiile de pe zidurile Universității: “Poate să fie democrație și într-un regim totalitar, dar cu un despot înțelept”. Dixit Ion Iliescu - Conferința de presă organizată la Combinatul Siderurgic Călărași, 21/4/1990.

“Golănimea” nu va pleca acasă:”Aici, în acest teritoriu, suntem acasă”. Trăiesc de două săptămâni într-un spațiu familiar, acolo unde, cu câteve zile mai înainte, distincția între viață și moarte nu se mai făcea. În zona lor de libertate absolută, în cei 100 de metri liberi de neocomunism, plutește o emoție ciudată. Este emoția paradoxală și profundă a conștiințelor lucide și curate, frustrate, înșelate, furate.

După miezul nopții, după ce nu se mai aprind torțe, după ce s-a încheiat proiecția casetelor video-document (pe care toată țara ar trebui să le vadă) , spectacolul Pieței capătă un alt soi de fascinație: în mijloc, câteva grupuri de tineri în jurul unui foc de hârtii, cântă încet. Beatles. Un domn în vârstă (profesor, mi se spune) mătură foarte concentrat și cu religiozitate. Pe bordura trotuarului, o femeie într-o haină roșie, învelită cu o pătură. Doarme chircită, în același loc, de câteva nopți. Alături, un grup mai mare, întinși pe ziare, încercănați, beau ceai fierbinte dintr-un termos. La fântâna arteziană de la Arhitectură și pe treptele de la Intecontinental se discută aprins. Politică! Dinspre corturi se aude „Sonata Lunii”. E lună plină. Cineva a adus niște bujori și i-a pus într-un borcan, în fața cortului. La troiță, un călugăr ponosit se roagă cu mâinile împreunate, pentru copiii morți. La corturile celor care fac greva foamei e liniște. Din când în când un apel la portavoce - să nu se răspundă la provocări. Se răspunde, de fapt, dar prin aplauze și zâmbete – maxima dovadă de respect pentru opinia aproapelui tău. Către dimineață, după două-trei ore de somn, se începe curățenia: se aduc pubele, se strâng hârtiile, resturile, se mătură din nou.

E încă noapte, dar se stă de veghe. În continuare.

E încă noapte

Nu există comentarii.

Adaugă un comentariu