Toma Roman
Uneori țara legală nu se mai suprapune peste țara reală. Contestarea revoluționară a unui stat de drept de către masele coborâte în stradă înseamnă întotdeauna alienarea acestui drept, semnifică întotdeauna pierderea esenței legalității acelui stat. Revoluțiile, insurecțiile s-au făcut în toate împrejurările - în stradă nu în saloane sau camere întunecoase. Ceaușescu contesta “strada”, cu huliganii ei, dar strada, dincolo de oricare complot, pregătind lovitura de stat, l-a răsturnat. A nu purta un dialog cu “strada”, a-i disprețui pe “golanii” strânși acolo, înseamnă de fapt a-ți contesta propria legalitate. A-ți anula propriul statut de drept. Pentru că “strada” este reprezentativă, pentru că “strada” dă pulsul poporului. Uneori mai bine decât o manifestare electorală. Uneori mai clar decât o alegere liberă.
Să analizăm situația. Golania a luat naștere – aparent – dintr-o impermeabilitate a puterii la cerințele de dialog ale tinerilor care au înfăptuit insurecția din 21 decembrie. O putere restaurativă, prizonieră nostalgică a trecutului său. O putere având aceeași forma mentis cu înaintașa sa, utilizând aceeași “limbă de lemn”. De altfel, vidul de putere nu a existat pentru actualul grup conducător decât la vârf. Cu modificări de fațadă, cu transferuri la diverse eșaloane, mecanismul, “pârghiile” au rămas aceleași. Alți actori, aceeași piesă. Ba chiar, actori ceva mai buni. Cum s-a întâmplat și în teatrul vecin, răsăritean.
Aparențele nu sunt însă suficiente pentru înțelegerea problemei. Scuzele pentru o “imprudență” lingvistică, pentru mai multe imprudențe politice, ar fi fost de ajuns, poate, pentru a tasa lucrurile. Dacă în 21 decembrie nu ar fi curs sânge. Dacă în 22 decembrie teroriștii - pe care nu-i mai găsește nimeni – nu ar fi vărsat sânge. Pe stradă. În locurile în care s-au strâns “golanii”.
Puțini au remarcat de la început că Proclamația de la Timișoara a transformat insurecția de la 16-21 decembrie într-o revoluție. Există în mediile tinerilor care s-au ridicat primii împotriva totalitarismului ceaușist, o stare obscură de nemulțumire, un sentiment obscur de frustrare. Sentimentul că revoluția le-a fost furată. Sentiment transformat treptat în certitudine. Prin actele “noii” puteri. Prin acțiunile ei, mai mult sau mai puțin mafiote. La fel ca ale predecesorilor. Contramanifestații “spontane”, restructurări parlamentare “echitabile”, circuit „liber”, neselectiv al informației, etc. Ar mai fi urmat, eventual, în urma unor proaste aplicări a “indicațiilor” așa cum se știe de atâtea decenii, “rotația cadrelor”. A acelorași cadre din interiorul mecanismului pe care nimeni nu le-a mișcat din “fotoliile lor de orchestră”. Nomenclatura a rămas și revine în forță. Ceea ce revoluționarii, tinerii, în primul rând, nu vor să admită. Și nu vor admite niciodată.
Strada, golanii, reprezintă conștiința poporului. Conștiința acută a acestuia. Tinerii nu au nimic de pierdut. Poate lanțurile. Poate tunelul al cărui capăt nu se mai zărea. Pentru că răbdarea lor ajunsese de mult la capăt. Pentru că ei nu au intrat nicio clipă în sistemul clientelar al nomenclaturii. Rutina existenței zilnice, a mulțumirii cu pîinea și jocurile de circ, cu puținul – mai mult sau mai puțin – raționalizat – sigur, nu îi atrage de niciun fel. Tot așa cum nu pot fi înșelați de o promisiune insidios strecurată: “a munci ca în socialism, a câștiga ca în capitalism”.
De aici, problema apare cu claritate. Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara nu contravine Declarației de la Helsinki. Proclamația nu interzice nomenclaturii să voteze. Să-și exprime liber opțiunile. Să-și susțină opinia electorală. Ceea ce li se cere, însă, este un act profund justițiar. Să renunțe de bunăvoie la sistemul privilegiilor asigurate. La continuitatea – dinastică aproape – în confortul nemuncit al propriului huzur.
Ca drept inalienabil al individului, libertatea presupune competiția liberă. Câștigul după muncă. Excluderea “castelor” atât de abil mascate de egalitarismul comunist. Al menținerii automate la același nivel al vieții pentru simplul motiv al apartenenței la “castă”. Cei ce susțin “muncim, nu gândim”, afirmă, inconștient, înghețarea schimbării, rămânerea la vechiul sistem doar pentru că, momentan, ipocrit de altfel, acesta promite să funcționeze mai eficient. Logica sistemului rămâne, însă, aceeași. Și finalitatea lui logică transpare, până la urmă, indiferent de coloratura de suprafață, indiferent de conjuncturile pe care le traversează. Tinerii care veghează în Golania i-au opus logica democrației. O democrație reală prin faptul însuși al detașării de jocul politic al oricărui partid. Mai puțin la programele lor. La modul în care ele angajează viitorul României.
Poate că Golania, “Zona liberă de neocomunism” a țării, nu l-ar fi contestat într-atât pe dl Iliescu, dacă, în competiția în care s-a aruncat, el nu ar fi plecat de la certitudinea câștigării ei. Certitudine vizibilă, prin toate actele și discursurile sale. Prin “replicile” emise spontan, definind nu numai o forma mentis, o imposibilitate a depășirii unei “limbi de lemn”, ci un întreg sistem de valori obsedant promovat de ideologia comunistă de peste patru decenii. O inflexibilitate la cererile publice de cunoaștere a “echipei” ce îl susține este probantă în acest fel. “Tinerii lupi” sunt de fapt aspiranții. Unii știuți – la nomenclatură. Aspiranții ce se zbătuseră din greu, înainte de insurecție, să pătrundă în ea. Pentru ei, clasicul sistem premial al nobilimii “de aparat” funcționează încă.
Probabil, dl Iliescu va câștiga alegerile. Majoritatea “tăcută” depolitizată prin cele patru decenii de bombardament ideologic, depersonalizată prin demisia individuală în fața puterii, muncind “fără să gândească”, îl va vota. Indiferent de rezultatul dialogului surzilor cu “golanii”. Indiferent de valabilitatea cererilor lor.
Dar, în Golania se va veghea în continuare. Chiar dacă zona va fi desființată. Pentru că Golania este a tinerilor. Golania este viitorul. Un viitor ce conștientizează continuu.
