7 mai 1990
Bogdan Ghiu
La ora când încep să scriu acest articol, manifestația/demonstrația/mitingul/ adunarea/spectacolul etc., în fine fenomenul din Piața Universității a ajuns în a 15-a zi a sa. Nu poate fi vorba, evident, de o aniversare, ci de un etalon, de un criteriu cantitativ involuntar. El măsoară, pe de o parte, hotărârea, răbdarea, caracterul nealeatoriu al revendicărilor și contestațiilor, iar pe de altă parte, intoleranța, închiderea, chiar închistarea deținătorilor puterii. Noul și vechiul. Unii propun dialog, ceilalți monologhează adjectival, încearcă să reprime, să sperie sau se fac a ignora. Atitudinea guvernului provizoriu față de opoziția independentă a străzii a cunoscut mai multe faze, toate formalizabile, lesne de introdus în scheme deja vetuste, trădând recursul la metodă, iar nu reacția vie, firească. Ca și Proclamația de la Timișoara, manifestația prelungită din Piața Universității funcționează ca un test, ca o probă. Sunt, să le zicem metaforic, hârtia de turnesol ce dă la iveală bine ascunsă – pentru unii – culoarea roșie. Dar cine să o vadă, în afara celor care au văzut-o deja, și din această cauză au și ieșit – iar – în stradă? Nuanțele, din păcate, se exclud. Lucrurile sunt pentru unii evidente, pentru alții nici nu există. Manifestația a continuat (și mai mult ca sigur, va mai continua) tocmai datorită reacțiilor întârziate la realitate ale Puterii. Manifestația constituie, în sine, o chemare la realitate, la adecvare. Dar replicile Puterii nu au fost vii, ci conforme unor vechi scenarii. S-a încercat reprimarea fizică și cea psihologică: înfricoșarea. Au urmat jignirea, bagatelizarea, deturnarea, escamotarea, diversiunile. Când, în sfârșit, după 13 zile, s-a acceptat dialogul, el, vedem este unul pre-condiționat, tabuizat. Se exclude de la masa tratativelor tocmai obiectul revendicărilor. În a 14-a zi a venit și” regretul” dlui Iliescu, care a pretextat lipsa de informații, ceea ce nu constituie deloc o scuză, ci dimpotrivă. Asta, iar, pentru cine este dispus să vadă. O paranteză. Mă găndesc la cei care s-au pripit, la umbra permisivelor adjective provizorii cu contestațiile, protestele, denigrările. Ce-și vor fi zicând acum? Probabil că preamăresc generozitatea ”solară” a dlui Iliescu și continue să-i acuze pe cei ce-l deranjează, îl disturbă de la olimpianul exercițiu al puterii. Să lăsăm, însă, presupozițiile, ele pot fi oricând, și oricui, fatale. Ele constituie apanajul celor ce pretind că punctul 8 al Proclamației de la Timișoara l-ar viza (în special) pe dl Iliescu. Mentalitatea cea mai răspândită e legată de persoane, nu de principii, structuri, mecanisme. Am trăit și consternarea de a vedea acest istoric punct 8 negat ca atare, negare a negării posibilității de perpetuare a comunismului ce, nu-i așa logic, afirmă comunismul. Ridicolul e de un tragic maxim.
Dar problema problemelor, în cazul manifestațiilor contestatare de la Universitate și a contestărilor acestora, o constituie reprezentativitatea. Trec peste încercările repetate, și încununate, în multe minți, de succes, de a falsifica originea și esența acestor manifestații. Se presupune și se afirmă că tinerii manifestanți reprezintă interese de partid. Pur și simplu, independenții sunt de neconceput! Viciul propriu e proiectat asupra celorlalți! Acest fapt, se leagă de un altul, ceva mai profund și mai greu de formulat. Vreau să spun că, deși a fost făcută pentru toți, nu toți au făcut Revoluția. Luîndu-ne după comportamente, există mulți pentru care această Revoluție nici nu a avut loc. Ca și cum nu s-ar fi petrecut decât o înlocuire de persoane și o dezghețare a structurilor, o deschidere (oficială) a luptei pentru putere în care, nu-i așa, totul e permis. Dacă noi nu manifestăm, ci ne vedem de muncă, alții de ce-o fac, de ce s-o facă? E clar, nu-i așa, că sunt plătiți,”adăpați”, manipulați! Nu sunt, ca și noi, tot oameni ai muncii, oameni de “bine”, “de bună credință”? E limpede că nu sunt cinstiți, căci e interzis să fi altfel decât noi. Suntem cu toții la fel. Raționament (să zicem) logic înlănțuit, dar fals în premise. Există, trebuie să recunoaștem, unii care au luptat și unii care n-au luptat. De suferit, am suferit cu toții. Dar numai unii au luptat. Aceștia și-au câștigat libertatea, în primul rând cea interioară, au scăpat de frică, de preconcepții, de tabu-uri. Se ”manipulează” singuri.
Deci, cine sunt cei ce se manifestă azi împotriva comunismului? Trec peste propoziția că ar trebui ca toți s-o facem. Dar cei care o fac, sunt ei reprezentativi ? Pot fi ei poporul? Și cum ar trebui definit, în aceste condiții, poporul? Ce e poporul? Cine e?
Observați, vă rog, că întreb nu ce sunt cei din Piață, ci cine sunt. Și-au câștigat dreptul de a fi subiecți, nu obiecte.
Voi începe prin a răspunde clar. Cei din Piața Universității din București, ca și cei din Piața Operei din Timișoara. Piața Libertății din Constanța, cei din piețe, deci, din Agora, cei care propun deschisa Agoră ca loc al dezbaterilor sunt pe deplin, ba chia profund reprezentativi . Ei sunt poporul! Ei sunt noi! Căci, evident, toți suntem poporul. Dar a-i exclude pe aceștia, este un act total injust, bazat pe un principiu fals. Principiul reprezentativității în temeiul căruia li se cere celor din Piață să tacă, retrăgându-li-se dreptul (pe care ei și l-au asumat ca pe o obligație) de a vorbi, este cel strict numeric, cantitativ. Măcar în tracă, în glumă, să ne întrebăm: ne-ar cuprinde o viață, oricât de mare, pe toți? E nevoie de toți, chiar de toți, în piață, pe străzi? Nu, evident. Cei ce ies la suprafață ar trebui să fie (și probabil chiar sunt) precum partea vizibilă a aisbergului. Problema în acest caz nu se pune numeric, cantitativ. Afirm, prin urmare, că oricât de puțini ar fi cei din Piață, reprezentativitatea lor nu pe acest criteriu ar trebui cercetată. Ca să nu mai vorbim că, dacă un singur individ ar reclama ceva, autoritățile sunt obligate să-l ia în seamă, să dialogheze cu el, să-l asculte mai întâi și abia apoi să se pronunțe. În cazul de față, scandaloasă, vinovată e tocmai încercarea de a acoperii adevărul prin număr, prin acuza de nonreprezentativitate bazată pe calcul. Dar adevărul și cantitatea nu stau deloc pe același plan, de aceea nici nu pot dialoga. Spunând “câteva sute”, dl Iliescu a crezut că gata, a spus totul, a pus punct. Chiar numai atâția să fi fost (dar nu sunt) și tot ar fi trebuit să stea de vorbă cu ei, să se informeze înainte de a lăsa limbajul să-l vorbească. Modul domniei sale de a proceda “spune”, însă, altceva, ceva deloc promițător. Dă la iveală o concepție masificantă, în care individul și minoritatea sunt un pericol și trebuie să nu însemne nimic, trebuie înghițiți, rași, „curățați”.
Afirm că oamenii din Piață sunt reprezentativi în primul rând datorită diferențelor de profesie, pregătire, poziție socială, vârstă, localizare geografică etc. În mic, ei ne reprezintă pe toți în principiul diversității ce caracterizează orice societate. Ei sunt noi, la dimensiuni “insulare”. Diferența dintre insulă și continent e de dimensiune, dar tot din pământ sunt amândouă. Ca să nu mai vorbim de faptul că în insule condițiile de viețuire sunt adesea mult mai propice. Continentele nu sunt decât insule mai mari. Oricum, apa ne înconjoară pe toți.
Cei din Piață sunt, în primul rând, tineri. Nucleul e format din muncitori și studenți. Studenți ai Universității-amfitrion, dar și viitori arhitecți, politehniști, mediciniști. Sunt, apoi, elevi. Sunt intelectuali din cele mai multe domenii, artiști de toate felurile (scriitori, plasticieni, regizori de teatru și film, muzicieni și muzicanți), filozofi, ziariști (firesc), fețe bisericești, studenți, militari, țărani chiar. Profesori universitari, funcționărime. Personalități cunoscute ale vieții publice și anonimi. Români și chiar reprezentanți ai tineretului maghiar din România. Au trecut pe la microfonul din balcon lucrători de la metrou, mineri, muncitori siderurgiști din mari colective de pe cuprinsul țării. Reprezentativi, deci, prin diversitate dacă nu prin numărul propriu-zis, care atinge, totuși, zilnic, cote însemnate. Reprezentativitate ce trebuie căutată însă nu pe orizontala numărului ci vertical, în profunzime.
Ca și folclorul, Revoluția e anonimă și colectivă. Colectivă nu înseamnă (neapărat) că toți o fac, ci că e a tuturor, pentru toți. “Colectivele” de creatori, în timp, ai folclorului nu îi cuprindeau pe toți, ci doar nu se reduceau la unul singur. În orice grup uman, la orice nivel, indiferent de pregătire, există o separație între creatori și beneficiari, între elită și masă, deși perechea ultimă de termeni e destul de contradictoriu conotată. Revoluția este înainte de orice, creație, act colectiv de creație. Apoi, elita nu e totuna cu casta. În cazul nostru, casta o reprezintă nomenklatura. La începuturi, elitele creatoare și castele se confundau, ambele fiind puterea. Apoi, puterea s-a divizat. Poeții - ca simbol al creativității, aici - nu au mai stat alături de căpetenii, nu au mai fost căpetenii. Într-un articol, profesorul universitar George Munteanu a remarcat intelectualitatea și umorul discursurilor din Piața Universității, plus înrudirea cu tradiționala șezătoare. Intelectualitatea e de obicei privită exclusiv ca pătură socială, când, în realitate, intelectual trebuie socotit orice om care - simplu spus - gândește pe cont propriu. Intelectualitatea ar trebui concepută mai ales ca o funcție în societate, ca o rețea difuză de centri liberi-cugetători, de regăsit în orice grup, la orice nivel, indiferent de pregătire, de profesie. Nu întâmplător în centrul manifestanților se înalță Universitatea. Evenimentele pe care le trăim sunt mai coerente și mai profund simbolice, decât decât ne putem da deocamdată seama. În Piață, diferentele sociale și de orice alt fel sunt abolite. Acest demagogic “vis” al comunismului - iată-l realizat în acțiunea împotriva comunismului! Nu diferențele specifice contează, ci genul proxim, fondul comun: idealurile Revoluției și gândirea liberă, mediul lor. Semn că dezbinarea ca atare nu e un dat, ci”opera”,”făcătura”cuiva. În această Agora nu există dificultăți de comunicare. Iar, tocmai cei ce propovăduiesc unitatea amorfă, de „monolit”, practică, de fapt, dezbinarea, în trepte. Iată că acum li se propune adevărata unitate: o micro-societate, insularizată artificial, ce demonstreză, explicit și implicit, că se poate și fără el, nu ca persoane, ci tipologic, principal. În comparație cu atmosfera fals zâmbitoare, sinistră (căci de stânga, nu?) din cercurile puterii în Piață așteaptă pe oricine sărbătoarea. Manifestanții se bucură că sunt, celebrează evenimentul de a fi din nou împreună, de a se regăsi neatinși, nestricați (ca atâția alții) de “victorie”. Adunarea este și un spectacol al ființei libere, dar nu a devenit nicio clipă spectacol în sine, nu se gratuizează. Auto-reglarea între balcon și Piață este promptă, semn al creației comune, în comun. În comun, dar între puțini și mai ales diferiți. Când nu e spectacol sau discurs, dialog, ea se transformă într-un lămuritor seminar politic, de analiză a limbajelor audio și video. Este, ca să mă aproprii de încheiere, o adunare a independenților, a civililor politic, a indivizilor. O repunere în drepturi a individului, a individualului. Opoziția față de comunism ca rău arhetipal e nu doar explicită, coerent și expresiv articulată, ci și implicită, prin firesc. Opoziție prin viu. Aici se contestă , dar se și propune o alternativă cu elemente tradiționale, specifice și, în același timp, moderne, europene. Se sare, pur și simplu, peste comunism, care nu e doar negat, contestat, ci și, practic, abolit, ca și cum nu ar fi fost. Aici, poate, ar trebui căutată adevărata originalitate a democrației noastre viitoare: sărbătoare trează, vigilentă, responsabilă. Tradiția deschisă, vie.
Revin, ca să închei, la tema centrală a acestei intervenții: reprezentativitatea. Mulți membri ai unor mari colective de oameni ai muncii au fost contestați de acestea, pe motiv că nu le reprezintă. Dar respectivii se reprezentau pe ei înșiși, ca indivizi liberi. Conform încercării de definiție de mai înainte, aceștia sunt “intelectualii” de peste tot, nu contează de unde, dar, de fapt esențial, porniți din diversitate. Cei măcar, pentru început, curioși, neîncrezători în informația “la pachet”. Marele câștig tocmai aici este: repunerea în drepturi a insului, în dauna “colectivelor”. Trebuie să nu mai avem pretenția a-i reprezenta pe alții sau a aștepta ca alții să ne reprezinte, să vorbească în numele nostru, de fapt în locul nostru. Trebuie să îndrăznim să gândim cu propria minte, să ne asumăm răspunderea propriei ființe. În acest sens, poporul nu e un (supra-) colectiv de muncă, ci un ins, un individual. Omologia se stabilește direct, între individ și popor. Numai individul și poporul pot vorbi la persoana întâi. Orice interpunere între aceste două entități, care și-ar depăși funcțiile stricte în societate, e o constrângere, o deformare. Când poporul nu e, pentru moment, în măsură să spună eu, e mai bine să lăsăm indivizii să-și exercite acest drept ontologic.
Cei din Piețe se reprezintă înainte de toate pe ei înșiși. E o mare victorie. Și, reprezentându-se demn, adevărat pe ei, ne reprezintă și pe noi, chiar dacă nu vrem, chiar dacă ne opunem. Ei sunt noi. În profunzime, perpendicular, nu” de-a latul”, numeric. Adevărat, dacă nu chiar exact, cum ar spune Costantin Noica. Ei stau acolo pe locul nostru. Tot cu o vorbă a lui Noica: părți ridicate la demnitatea întregului. Nu câți, ci cine.
Substanțial, toți.
