Saulo José Casali Bahia
Membru al Academiei Mondiale de Artă și Știință, doctor în drept, judecător federal, profesor de drept la Universitatea Federală din Bahia (Brazilia)
Economia este studiul alegerilor făcute în fața insuficienței. Cu alte cuvinte, ea este știința penuriei. Guvernele acționează pentru binele comun în calitate de entități colective capabile să acționeze în situații de lipsuri, alături de inițiativa privată, în calitate de agenți economici. Guvernele vor reglementa, induce sau furniza, fie direct fie indirect, activități legate de producția, distribuția și consumul bunurilor insuficiente.
Oriunde această insuficiență este înlăturată de la orizontul comun al indivizilor unei societăți, ori altminteri, oriunde indivizii nu sesizează iminența sau reala posibilitate de a se situa într-un dezavantaj necuvenit datorită penuriei sau insuficienței, acolo se deschid spații de oportunitate în care guvernele să poată promova distribuția surplusurilor de resurse și să poată răspunde nevoilor grupurilor sociale mai dezavantajate, ba chiar să creeze situații de o mai mare egalitate socială. Vom numi această poziție „promotor al solidarității”, sau o poziție „solidară”. Așadar, guvernele vor încerca să acționeze prin intermediul reformelor sociale, în favoarea dezvoltării colective a societății.
Când aceste surplusuri de resurse se diminuează, sau când există un risc definit la adresa bunăstării individuale, disponibilității locurilor de muncă sau accesului la bunuri limitate, guvernele sunt chemate să asigure stabilitatea sau, altfel spus, să mențină un anume status quo. Acum, devine mai important să conservăm, să susținem, și să protejăm. În majoritatea cazurilor, guvernele încearcă să combată sau măcar să controleze rata migrației pentru a putea garanta locuri de muncă la nivel național cetățenilor lor (chiar cu prețul ridicării de noi ziduri fizice), sau altminteri să încurajeze înarmarea populației (prin facilitarea capacității individuale de a își procura arme personale pentru a spori sentimentul de siguranță individuală, familială, patrimonială etc.). De altfel, aceasta este o poziție congruentă cu ideea că rolul Statului este să garanteze, prin orice mijloace, că cetățenii se vor simți mai în siguranță. Pe lângă aceasta, mai există și convingerea înrădăcinată că progresul colectiv depinde mai mult decât orice altceva de progresul individual, fiind rezultatul cumulativ al eforturilor fiecăruia dintre noi. Așadar, guvernul va căuta să acționeze prin prisma dezvoltării individuale, capabilă în consecință să producă și o evoluție socială colectivă. Vom numi această poziție una „individualistă”.
În esență, această dihotomie deosebește guvernele de stânga de cele de dreapta, deși unele așa-numite guverne de centru-dreapta sunt similare în multe state cu guvernele de stânga ale altor țări (date fiind diferitele spectre politice naționale și platformele de acțiune asumate în consecință), pe când reversul se poate întâmpla la fel de ușor cu așa-numitele guverne de centru-stânga. În linii mari, guvernele de stânga tind să subscrie mai îndeaproape ideii de reformă, fraternitate și solidaritate. Guvernele de dreapta sunt adeseori asociate unei emfaze a conservării împotriva dușmanilor interni și externi, a securității și a protecției individuale. Aceasta a fost realitatea dintotdeauna, în general, în orice loc sau timp, pe planeta noastră. Iar acestea nu au nimic de a face cu structura sau regimul politic aflat la putere (fie el monarhie, aristocrație, democrație, tiranie, oligarhie sau demagogie).
În lipsa oricărui context, puși fiind în fața acestei alegeri între solidarism și individualism, nu există una mai bună ca cealaltă; ele depind de momentul în cauză și de circumstanțele specifice ale fiecărei țări în parte, precum și de impresiile și temerile populației în sine (uneori doar induse sau stimulate).
Pandemia de COVID-19 a afectat țări cu guverne de stânga și de dreapta fără discriminare. Iar poziția fiecărei țări în parte, adică politicile guvernamentale pe care le-au adoptat, au variat în consecință în funcție de spectrul politic intern al fiecăreia dintre ele.
Guvernele s-au văzut obligate să instaureze stări de urgență și carantine, cu închiderea stabilimentelor comerciale, industriale, culturale, educaționale și recreative. Acestea sunt măsuri nepopulare, cu costuri semnificative, care ar putea chiar induce creșterea ratei șomajului și scăderea veniturilor la nivel național. Însă ele sunt fundamentate pe ideea de solidaritate sau de sacrificiu comun pentru binele tuturor. În același mod, există chiar și unele inițiative venite din partea partidelor de stânga pentru instituirea de noi impozite pe averile semnificative, în încercarea de a cumula resurse pentru lupta împotriva COVID-19 (impozitul pe avere), așa cum s-a întâmplat în Argentina, Chile, Bolivia și în unele țări nord-americane unde Democrații predomină. S-au introdus simultan și măsuri compensatorii (într-o discriminare pozitivă), care au fost bine recepționate de majoritatea populației (cum ar fi ajutoarele de urgență pentru populația săracă, amânarea sau derogarea impozitelor, etc.).
Guvernele cu părtinire „individualistă” au anticipat nepopularitatea măsurilor de izolare socială și de carantinare. Într-un calcul politic, aceștia au înțeles că trebuie să apere mentenanța sau redeschiderea întreprinderilor, afacerilor și activităților. În primele săptămâni și luni, aceștia au estimat că restricțiile impuse ar putea chiar fi bine primite și legitimizate de către populație; însă teama de pierderea locului de muncă și, implicit, a veniturilor (în calculul politic al guvernelor de poziție „individualistă”) vor scădea, progresiv, procentajul de susținere pentru măsurile restrictive. Guvernele cu o viziune „individualistă”, asumându-și rolul de antagonist al restricțiilor de la bun început, urmau în mod firesc să câștige susținerea acelei majorități determinate să pună capăt oricăror măsuri în detrimentul economiei. Anticipând până la capăt, un asemenea guvern și-ar fi garantat astfel poziția de lider al populației, dând glas temerilor majorității și trăgându-și esența legitimității politice din această realitate. Pentru ca discursul pro-economie să aibă succes și să reușească să convingă publicul, a fost esențial să se minimizeze riscurile asociate noului coronavirus, să se ignore severitatea epidemiei, să se trâmbițeze capacitatea de a îi face față (chiar și prin promovarea unor medicamente de o eficiență clinică deosebit de controversată, precum ivermectină sau hidroxiclorochină), să se indice că ea este inevitabilă („toată lumea o va contracta, majoritatea vom suferi, unii vor muri”) și să se minimizeze riscurile – chiar și până la etalarea publică a absenței deliberate a măștilor de protecție (alături de promovarea, organizarea și participarea la evenimente de masă). Toate acestea corespund, de obicei, măsurilor luate de guvernele „de poziție individualistă” (sau „de dreapta”, în sensul care îl adoptăm). De fapt, folosirea sau refuzul măștii individuale de protecție a devenit, în unele țări, un semn de identificare exterioară a poziției ideologice a politicienilor (de dreapta sau stânga; vezi Statele Unite, unde partidul democrat a purtat mască, iar partidul republican a refuzat, cel puțin la început).
După cum am văzut, guvernele de dreapta se ocupă frecvent cu temerile și insecuritățile personale ale indivizilor din societate, unde bunăstarea generală devine doar o consecință naturală a bunăstării individuale. Această conduită „antagonică” direcționată împotriva oricărei amenințări venite la adresa bunăstării individuale (precum COVID-19) a fost deja explicată de Freud ca fiind o reacție a eului la elemente ce amenință stabilitatea propriei conștiințe. Este vorba de suprimarea acelor factori care cauzează disconfort sau iritare, lucru deja descris de psihoanaliști drept un mod de a „câștiga timp” pentru a ne putea confrunta propria impotență în fața situațiilor nefavorabile.
Calculul politic prezentat nu ar fi devenit vătămător decât în cazul unei necesități reale și imperioase de a extinde măsurile restrictive pentru prea mult timp, deoarece în acest caz discursul pro-economie ar fi devenit repetitiv. Ar mai fi devenit vătămător dacă seriozitatea riscului de sănătate ar fi devenit percepută la scară largă, sau dacă sentimentelor de solidaritate le-ar fi fost permis să se nască în interiorul populației. Liderii „de poziție individualistă” și-ar fi putut atunci vedea, cu dezgust, cum fundamentele legitimității lor politice se năruie, și cum calculul politic ce și l-au asumat dă greș (din acest motiv, acești lideri au început să preia anumite atitudini inițiale de perspectivă: de exemplu, au început să poarte mască).
Problema adevărată a apărut însă atunci când posibilitatea vaccinării a devenit o realitate, lucru care a expus unele guverne „de poziție individualistă” la critici.
Aceasta s-a putut întâmpla pentru că atitudinea negativă asumată cu privire la vaccinuri se lovește de dovezi științifice de netăgăduit. Insistența asupra folosirii tratamentelor alternative fără vreo valoare clinică sau științifică acceptată (ivermectină sau hidroxiclorochină) nu a fost foarte bine receptată de așteptările populației de a fi vaccinată, o populație dornică să depășească repede acest moment dificil al pandemiei globale. Negaționismul privitor la vaccinuri este legat în mod direct de negaționismul referitor la pandemie. Acesta este motivul pentru care mai multe guverne „individualiste” au ezitat să adopte măsuri eficiente și rapide, pentru care tardivitate au fost aspru criticate. În vreme ce unele țări căutau soluții pentru a achiziționa cel mai mare număr de doze de vaccin cu putință, unele guverne negaționiste insistau asupra discursurilor declamative despre existența efectelor secundare nedorite la vaccinare. De asemenea, ele insistau asupra nevoii ca agențiile de reglementare a medicamentelor să efectueze teste riguroase pentru a determina cu exactitate eficiența propriu-zisă a vaccinurilor, chiar și atunci când agențiile altor state (cu reputație în comunitatea științifică) autorizaseră deja producția și diseminarea vaccinurilor în rândul propriilor cetățeni. Nu în ultimul rând, „individualiștii” denunțau termenii inechitabili ai contractelor oferite de producătorii de vaccinuri, pentru a își putea justifica astfel refuzul sau întârzierea conchiderii negocierilor.
Strategia negaționistă persistă și astăzi în rândul anumitor lideri de dreapta, dând naștere consternării acelora care și-ar fi dorit o vaccinare mai rapidă, la un nivel mult mai extins al populației.
Atât justiția cât și camerele legislative (care nu au un angajament obligatoriu la politica părtinirii „individualiste”) dar și presa au ajuns să fie considerate în opoziție față de liderii individualiști, pentru obligarea executivului la soluții pentru vaccinare și pentru neasumarea benevolă a poziției negaționiste. Congresele naționale au aprobat măsuri legislative pentru a facilita importul vaccinurilor, pentru a reduce termenele-limită și pentru a simplifica procesul de analiză al autorizărilor vaccinurilor din partea agențiilor naționale de sănătate. Această problemă este uneori percepută drept una politică (folosirea vaccinurilor și a medicamentelor a fost politizată în exces, cu diferite strategii implementate pentru jocul politic dintre partide. Acest joc politic include, de asemenea, relațiile glaciale dintre entitățile federale sau regionale și entitatea centrală națională). Organismele judiciare, și chiar curțile constituționale, au început să ratifice decizii care cer o poziție mai eficientă a Executivului cu privire la vaccinare și la reziliența sistemului sanitar împotriva noului coronavirus.
În Statele Unite, epoca Trump a reprezentat un guvern de dreapta; și, printre alte state de pe glob, și executivul brazilian poate fi considerat ca fiind foarte individualist.
Acest scurt eseu a intenționat să interpreteze acțiunile, poziționările și atitudinile guvernelor confruntate cu pandemia, observând deopotrivă apariția și implicarea unei crize politice sistemice.
