Thomas Reuter
Universitatea din Melbourne
Academia Mondială de Artă și Știință
COVID-19: O amenințare nediscriminatorie
Pandemia COVID-19 a fost resimțită inițial ca un șoc extern relativ nediscriminatoriu. Impactul direct al virusului SARS-CoV-2 nu a discriminat, deoarece nu exista vreun segment de populație pe glob care să fi dobândit deja imunitate anterior. Și, după victimele originale din Wuhan, China, la mijlocul lunii aprilie 2020, în segmentul demografic cu cea mai mare expunere fizică la riscul unei infecții virale intrau elitele internaționale privilegiate, care aveau cea mai mare capacitate de a călători[1]. Acest lucru a garantat, de asemenea, și că această criză va fi recunoscută aproape imediat, și în modul cel mai serios, la nivel global.
La ceva timp după declanșarea crizei sanitare pandemice, a devenit evident faptul că gravitatea variabilă a diferitelor măsuri de contracarare, instaurate de variile guverne naționale de pe mapamond, precum distanțarea socială sau obligativitatea măștilor), capacitatea preexistentă a sistemelor sanitare (în special paturile de terapie intensivă și ventilatoarele medicale) au constituit factorii esențiali care au determinat rata de infectivitate și, respectiv, mortalitate; factori care, la rândul lor, au variat simțitor de la o țară la alta. Cu toate acestea, impresia generală a rămas că virusul SARS-CoV-2 nu a discriminat în modurile obișnuite: îndeosebi prin faptul că anumite țări relativ sărace, precum Vietnamul, au avut o performanță mai mare în combaterea COVID decât multe țări mai înstărite, precum Statele Unite sau Regatul Unit – aceasta, în mare parte datorită unor serii de politici falimentare instituite de ultimele două. Mai mult, clima mai caldă în medie și numărul mai ridicat al tinerilor în statele în curs de dezvoltare au ținut rata de infectivitate și mortalitate în șah, reflectând astfel faptul că virusul este sensibil la căldură și constituie un risc disproporționat pentru populația vârstnică.
Cu toate acesta, impresia că virusul reprezintă o amenințare nediscriminatorie este una falsă. La fel ca și în alte crize, această pandemie este deopotrivă revelatorie și consolidatoare pentru o altă criză subiacentă care este preconizată să dăinuie mai mult, și să afecteze sectoare cu mult mai largi decât pandemia de COVID-19: criza globală a inechității.
Harta 1: Numărul de vaccinuri împotriva COVID-19 administrate, per 100 de locuitori (la 17 martie 2021)
Foarte repede, populațiile dezavantajate de pretutindeni au fost afectate în mod disproporționat. Locurile de muncă neprotejate au afectat cu precădere pe cei cu venituri mici, de exemplu în industria de prelucrare a cărnii. Mai mult, accesul limitat la servicii sanitare, dieta necorespunzătoare sau chiar malnutriția, laolaltă cu anumite comorbidități, care slăbesc sistemul imunitar, au dus la un procentaj al urmărilor fatale cu mult mai mare în rândul populațiilor dezavantajate, chiar și în țările dezvoltate și înstărite. În stadiul actual al pandemiei, inegalitatea se exprimă sub forma accesului variabil la vaccinuri, după cum arată harta nr. 1 de mai sus[2]. De exemplu, aproape 80% dintre toate dozele primului vaccin, creat de BioNTech-Pfizer, au fost revendicate de doar câteva state înstărite. Același tipar s-a aplicat și la majoritatea celorlalte vaccine[3][4]. Totuși, aceste inegalități în materie de sănătate și de sistemul sanitar pălesc în comparație cu impactul economic diferențiat al pandemiei pe glob. Aici, într-adevăr, se pot vedea cu ochiul liber consecințele tragice ale inegalității într-o situație de criză globală.
Perturbările economice cauzate de COVID-19 au scăzut siguranța alimentară a milioane de persoane, și au dus la o creștere exponențială și fulgerătoare a sărăciei. Cu siguranță, disponibilitatea hranei în anumite zone a fost subminată de faptul că pandemia a perturbat lanțurile de producție și distribuție. Însă, cel mai adesea, problema cea mai mare era costul hranei în sine, afectate de pierderea subită a locurilor de muncă sau a altor venituri. În ziarele de tiraj larg, căutăm în zadar un tabel cuprinzător, care să compare numărul de decese între statele lumii datorate insecurității alimentare facilitate de COVID-19. Astfel de știri nu sunt considerate relevante pentru elitele și clasele de mijloc ale țărilor înstărite ale Vestului, care furnizează „victimele vrednice” ale crizei.
Acesta nu este un subiect demn de știri și din cauză că milioane de oameni deja trăiau în insecuritate alimentară de multă vreme oricum, chiar și în condițiile unui surplus de hrană la nivel global. Până în 2014, cel puțin, ne puteam ascunde în spatele faptului că cifrele acestora erau în scădere. De atunci, însă, impacte climatice din ce în ce mai puternice au dus la o creștere globală a foametei de 18%, chiar înaintea apariției COVID-19. În aceste condiții era de așteptat ca în urma impactului economic al pandemiei gradul mondial de sărăcie să crească fulgerător; în prezent, înrăutățirea foametei este preconizată să facă mai multe victime decât pandemia însăși. Dacă îmi permiteți, voi ilustra pe scurt natura și magnitudinea acestei alte, indirecte, crize a COVID-19.
Foametea cauzată de COVID-19: câteva date despre securitatea alimentară într-o criză globală
Poate că, pentru unii, apariția noului coronavirus și închiderea conexă a activității economice a constituit un inconvenient minor; însă pentru alții, impactul pandemiei asupra traiului lor a fost pe cât de rapid, pe atât de devastator[5]. Pe mapamond, persoanele angajate pe locuri de muncă prost plătite și instabile, care nu dispun de economii semnificative în gospodărie, sunt de asemenea cei mai predispuși să-și piardă locul de muncă și, în consecință, să ajungă peste noapte nu doar în insecuritate alimentară, ci și insecuritate domestică, educațională sau sanitară[6]. Programul Mondial pentru Hrană, demarat de Organizația Națiunilor Unite, estimează că numărul persoanelor care se confruntă cu un nivel al foametei ajuns deja în regim de criză s-a ridicat la 270 de milioane la sfârșitul anului 2020 din cauza pandemiei, o creștere de 82% comparativ cu 2019. La rându-i, Oxfam estimează că, până la sfârșitul lui 2020, între 6 și 12.000 de persoane și-au pierdut viața din cauza foametei induse de pandemie. Această creștere ar putea foarte bine să persiste pentru mai bine de un deceniu, așadar cu mult mai mult decât pandemia de COVID-19 în sine.
Dincolo de pierderea veniturilor, un alt factor îl reprezintă explozia prețurilor articolelor alimentare în anumite zone. De exemplu, în Sudanul de Sud restricțiile împotriva COVID-19, împreună cu evenimente climatice, au dus la o creștere exponențială a prețurilor după ianuarie 2020, unde prețul mediu al grâului pe piață s-a dublat în acest interval[7]. Tipare similare putem vedea și în multe dintre statele africane cu cel mai ridicat grad de insecuritate alimentară. În noiembrie 2020, Biroul de Relații Externe britanic identifica patru areale de foamete gravă, în Burkina Faso, Nigeria, Sudanul de Sud și Yemen[8]. Un raport recent elaborat de Comitetul pentru Informații și Securitate al Parlamentului britanic estima, în consecință, că „numărul de vieți amenințate de niveluri acute de foamete este preconizat să se dubleze din cauza crizei”. 2021 ar putea intra în istorie drept un an al foametei de o magnitudine nemaivăzută de decenii[9].
Inegalitatea economică determină impacturi divergente și în statele dezvoltate. În Statele Unite, de exemplu, până în martie 2020, 39% dintre aceia care câștigau mai puțin de 40.000 de dolari pe an își pierduseră deja locurile de muncă, sau altminteri li se reduseseră salariile, comparativ cu doar 13% dintre cei care câștigau 100.000 de dolari pe an sau mai mult[10]. Femeile și tinerii erau mai predispuși la a-și pierde locul de muncă decât bărbații. Potrivit unui sondaj de pandemie realizat de Biroul de Recensământ al Statelor Unite, doar jumătate dintre toate gospodăriile cu copii din SUA „aveau mare încredere” că vor avea îndeajuns de multe resurse financiare pentru a putea achiziționa hrana gospodăriei pe luna următoare, pe când un număr amețitor de 5.6 milioane de gospodării se aflau în dificultatea de a fi avut îndeajuns de multă hrană în săptămâna ce se încheiase. Mai mult, raportul a familiile de culoare au suferit disproporționat: între familiile cu copii, 27% dintre respondenții afroamericani și 23% dintre cei de origine latino-americană au afirmat că nu au avut îndeajuns încât să mănânce în ultima săptămână, comparativ cu doar 12% raportat în rândul populației albe. Per total, insecuritatea alimentară în Statele Unite aproape că s-a dublat în 2020, ajungând de la 35 la 54 milioane de persoane[11] datorită ratei record a șomajului și al insuficienței de angajare. Băncile de alimente și cantinele săracilor au raportat o creștere semnificativă a cererii, precum și cozi lungi la punctele de distribuție[12].
Inegalitățile în materie de capacitățile naționale de a răspunde la situații de criză sunt, de asemenea, semnificative. Țările în curs de dezvoltare au un procent mai mare din forța de muncă încadrat profesional pe locuri de muncă precare, iar guvernele nu dispun de rezervele financiare necesare pentru a îi sprijini pe aceștia prin plata ajutoarelor sociale. În India, de exemplu, cererea de ajutoare sociale din partea familiilor aflate în insecuritate alimentară pe motivul șomajului este mult mai mare decât în Statele Unite, însă guvernul național nu și-a putut permite să ofere acestora ajutoare suplimentare de venit la un nivel similar aceluia de 2.200 de miliarde de dolari ratificat de Congresul Statelor Unite în martie 2020 prin Actul CARES – deși în această privință trebuie să recunoaștem că nu este vorba doar de capacitatea practică, ci și de voința politică[13]. Lucrul cel mai îngrijorător cu privire la situație curentă a țărilor în curs de dezvoltare este că, în septembrie 2020, 84% din împrumuturile Fondului Monetar Internațional facilitate pe motiv de pandemie încurajau, și în unele cazuri chiar mandatau statele respective să adopte măsuri de austeritate odată ce criza sanitară se va fi diminuat (sursa: Oxfam). Asemenea măsuri de austeritate ar putea foarte ușor croniciza niveluri deja crescute de sărăcie. Pe scurt, împrumuturile pot, într-adevăr, ranforsa capacitatea statelor sărace de a răspunde amenințărilor imediate ale pandemiei – lucru în beneficiul și interesul tuturor dacă este ca virusul SARS-CoV-2 să ajungă să fie controlat la nivel global – însă acest deziderat ar pute atrage cu sine înrăutățirea semnificativă a impactului secundar, economic.
Este important să luăm în considerare și cealaltă parte a acestei povești a inegalității. În timp ce pentru cele mai sărace populații ale lumii recuperarea de pe urma pandemiei ar putea lua peste un deceniu, cei 651 miliardari din Statele Unite și-au sporit valoarea netă cu 30%, la 4 mii de miliarde de dolari, doar pe perioada pandemiei[14]. Mulțumită lansării unor pachete uriașe de stimulente economice, plătite din datoriile viitoare ale publicului larg, și cu ajutorul măsurilor de relaxare cantitativă și de reducere a dobânzilor, operate de multe bănci centrale importante, bursele de valori au putut să se reîntoarcă la maximele atinse pre-pandemie în doar nouă luni, spre încântarea investitorilor înstăriți. Singură redistribuirea echitabilă a creșterii averilor celor mai bogați zece miliardari de pe urma pandemiei de COVID-19 ar fi îndeajuns, potrivit Oxfam, pentru a preîntâmpina căderea în sărăcie a oricărei persoane de pe mapamond, precum și a plăti cheltuielile pentru vaccinarea fiecărui individ. Însă, în realitate, pandemia a marcat prima oară de la începutul colectării datelor economico-demografice când inegalitatea a crescut în aproape fiecare țară de pe Pământ în același timp. Se estimează că numărul total al persoanelor care trăiesc în sărăcie a crescut cu între 200 și 500 de milioane doar în 2020[15].
Concluzii și recomandări
Ce se poate face? Banca Mondială a calculat că, dacă toate statele ar acționa acum pentru a reduce inegalitatea, rata sărăciei s-ar putea diminua la nivelele întâlnite dinaintea pandemiei de COVID-19 în doar trei ani, în loc de peste un deceniu. Beneficiile, însă, sunt mult mai mari decât ameliorarea imediată a șocului extern curent al pandemiei.
În primul rând, scăderea inegalității reprezintă una dintre cele mai bune strategii în ceea ce privește reducerea riscurilor și impactului dezastrelor de toate felurile, la toate nivelele. O populație sănătoasă care are parte de o anumită siguranță economică, dând dovadă de un nivel sporit de solidaritate, are cele mai bune șanse în fața unor provocări neașteptate. Într-adevăr, povestea de succes a evoluției speciei umane înseși este fundamentată în cea mai mare parte pe capacitatea noastră excepțională de a comunica și de a colabora într-o manieră sistematică și în baza unor reguli stabilite de comun acord. Aceasta se reflectă în nevoia noastră de fundamente morale ca o condiție necesară pentru un sistem economic viabil, după cum au argumentat o serie lungă de teoreticieni economici de la Adam Smith la E. P. Thompson[16]. Nu există o alternativă reală; după cum a subliniat și Forumul Economic Mondial, capitalismul prădător existent actualmente este foarte probabil să se distrugă dinăuntru, de la sine putere[17].
Chiar dacă unii actori naționali și locali ce dispun de resurse medii vor putea, cu siguranță, să dispună prioritățile bugetare și să sporească nivelul de pregătire organizațională pentru a își maximiza capacitatea de reacție în caz de urgență – părând astfel să-i surclaseze pe alții care dispun de resurse egale sau chiar superioare – există totuși mulți alți actori care nu își pot permite să adopte politici și măsuri de sprijin de anvergura necesară. Este posibil să fie nevoie de ajutoare internaționale de reconstrucție post-COVID diseminate strategic, împreună cu amnistii pentru împrumuturi, pentru a permite și a încuraja toate jurisdicțiile să ia măsurile necesare, precum îmbunătățirea serviciilor publice de sănătate sau sprijinirea șomerilor, însă întotdeauna în conjuncție cu măsuri obligatorii de reducere a inegalității sistemice. Avantajul este că aceste măsuri vor îmbunătăți la rândul lor și reziliența generală pe termen lung, nu doar împotriva pandemiilor, dar și a altor provocări precum schimbările climatice sau perturbările lanțurilor de aprovizionare alimentară. Această realitate, din păcate, nu a fost încă percepută de mare parte a segmentului comunității științifice cu influență semnificativă asupra politicilor administrative. De exemplu, Institutul Internațional pentru Analiză Sistemică Aplicată (International Institute for Applied Systems Analysis), în parteneriat cu Consiliul Internațional pentru Știință (International Science Council), a elaborat recent un raport de 53 de pagini despre sistemele agricole reziliente[18]. Acest raport menționează inegalitatea drept factor o singură dată – și atunci în treacăt – și nu oferă nicio recomandare pentru această problemă esențială.
Dacă nu se vor implementa măsuri și politici active de contracarare a inegalității la toate nivelele, aceasta este preconizată să se transforme în „omucidere structurală” la o scară masivă în acest secol XXI, grav afectat de crize. Ideologia care ne cere fiecăruia, personal, și fiecărei națiuni în parte să preia responsabilitatea pentru propria-i pregătire în fața dezastrului și propria-i reziliență este evident viciată, în condițiile în care puterea, bogăția și câștigurile sunt distribuite într-atât de inegal. Însă tot această ideologie ne-a oprit multă vreme din a recunoaște că reducerea inegalității este un element-cheie al reducerii riscului de dezastre, precum și al dezvoltării generale și al prosperității.
Și da, există multe dovezi clare care dovedesc fără putință de tăgadă că, cu suficientă voință politică, inegalitatea poate într-adevăr fi micșorată[19]. Trebuie să insistăm asupra acestui lucru: Solidaritate și Egalitate, nu niște „Jocuri ale Foamei” induse de pandemia COVID-19! Aceasta nu este o abordare caritabilă, ci una rațională. Scăderea inegalității ne va folosi tuturor prin sporirea conexă a securității umane în ansamblu. În cuvintele Papei Francisc din recenta sa misivă, Fratelli Tutti, „noțiunea de fiecare pentru sine va degenera rapid într-o devălmășie generală, ce se va dovedi mai gravă decât orice pandemie”[20]. Același lucru se poate spune și despre alte crize ce ne afectează, precum schimbările climatice sau colapsul ecologic. O asemenea goană după cel mai mic numitor comun ne va distruge și ultimele infime șanse de a răzbi multele furtuni care ne așteaptă în următoarele decenii.
