Actuala pandemie, care a cuprins lumea de la un pol la altul al Terrei este, prin consecințe, echivalentul unui război mondial.
Panica, pierderile umane, stagnarea dezvoltării economice, destrămarea multor structuri sociale, a relațiilor interumane, interzicerea manifestărilor culturale, limitarea socializării, blocarea inițiativelor și a activităților particulare necesare existenței, axarea eforturilor medicale prevalent pe combaterea efectelor pandemiei în dezavantajul celorlalte forme de patologie, amploarea suferinței prin depresie soldată cu multe conduite suicidare sunt consecințele care marchează indubitabil istoria omului actual.
Dar, poate că cel mai macabru efect al acestei pandemii a fost, în opinia mea, ignorarea inadmisibilă a statutului și demnității ființei umane. O nepermis de lungă perioadă de timp oamenii decedați au fost aruncați dezbrăcați complet de veștminte și de respectul onoarei câștigate prin munca lor, într-o viață întreagă, în saci de gunoi cu care au fost aruncați în groapă. Am avut același sentiment deprimant pe care l-am trăit și în clipa în care am văzut cum îi tratau cioclii din Evul Mediu pe oamenii din vremea ciumei. Acest recul al civilizației actuale mi-a lăsat impresia decăderii în barbaria pe care nu credeam că o va mai retrăi vreodată omenirea. Și cu atât mai mult cu cât nu era emanația minții unor analfabeți medievali, ci a unor foruri de la care avem alte pretenții.
Pandemia actuală este o gravă amenințare la stabilitatea și echilibrul psihologic, politic, cultural și economic al lumii. Toate cutumele, toate convențiile sociale și spirituale sunt spulberate. Anunțarea sentențioasă a invaziei în „valuri” a acestui flagel demonstrează incapacitatea omenirii de a se apăra de niște entități invizibile, venite din infinitul mic, în ciuda înarmării cu arme sofisticate împotriva semenilor noștri vizibili.
Părem să fim cu totul nepregătiți în fața unui virus care, uzând de o inteligență proprie, se anunță „în valuri și cu noi mutații”. Inteligența din infinitul mic se dovedește a fi superioară celei din infinitul mare. Paradoxul comportamentului uman este la apogeu, iar orgoliul și interesele de dominație politică și economică ne întunecă mintea irosind eforturile și resursele în investiții destinate să prevină conflictele evitabile, ignorând confruntarea cu inamici inevitabili. Acesta este tristul adevăr pe care îl vedem cu toții.
Marea mirare, întrebarea întrebărilor este aceasta: „De ce am ajuns aici?” Răspunsul este unul singur: „Pentru că nu știm sau nu vrem să știm cine suntem cu adevărat”. În ideea că aceste virusuri ar avea o origine naturală și nu sunt de proveniență umană, create de cei care ar dori să se erijeze în stăpânii lumii pământești, ca orice molimă, venită din natură și nu din vreun laborator, este de sperat să își epuizeze singură vigoarea dispărând. În urma sa, după atâtea răni lăsate, este obligatoriu necesar să răspundem la întrebarea enunțată. Pentru că, să fim onești, nu doar virusul acesta, care agită și răscolește toate straturile existenței noastre, constituie sursa tuturor neajunsurilor lumii. Bolile care ne bântuie sunt mult mai multe și nu toate sunt de resortul terapeutic al medicinei. Ar fi prea simplu, pentru că mai devreme sau mai târziu și-ar găsi o rezolvare.
Cauzele majore ale nefericirii noastre vin din subteranele adânci ale psihologiei umane. Prin sursa psihologică înțelegem, în primul rând, preferințele subiective. Și există tot atâtea câți oameni sunt pe pământ. Este natural și inevitabil, dar necesitatea de conlucrare interumană reclamă un reper de gândire general acceptabil. Și acesta nu poate fi oferit decât de știință dacă, bineînțeles, nu este aservită unor comandamente politice sau financiare. Să recurgem, așadar, la adevărurile științei din vremea noastră. Este necesar, mai întâi, să facem o scurtă trecere în revistă a modalităților de cunoaștere. Sunt două modalități de cunoaștere fundamentale la care se face, în general, apel: experiența directă (empirică) și cunoașterea științifică.
Experiența empirică
Se reduce la percepția celor cinci simțuri și este taxată ca fiind un realism naiv pentru că noi nu vedem esența realității, ci doar aparența sa. Ca ființe umane suntem programate să percepem o realitate tridimensională aparentă. Nici pământul nu îl vedem rotund, nici dimensiunea reală a Soarelui, a stelelor etc. Cu cât un avion zboară mai sus, cu atât îl vedem mai mic.
Fiecare specie are o percepție proprie, diferită de a altor specii. Trebuie spus că unele specii au abilități de percepție mai performante decât ale omului, argument care contrazice conceptul de evoluție interpretat la modul simplist. Am comentat în alte lucrări aceste aspecte. Noi nu avem nici olfacția felinelor, nici percepția acustică a delfinului, nici simțul orientării prin ecolocație al liliacului în întuneric etc. Spuneam că, dacă am gândi simplist, am putea crede că, din punctul de vedere al perceperii realității, omul este mai puțin evoluat decât speciile premergătoare, ceea ce ar fi absurd. Și nici nu există atâtea realități câte specii există, ci una singură, dar percepută diferit și doar la nivelul posibilităților limitate. Se apreciază că nu am ajuns, în ciuda instrumentelor de care dispunem, să cunoaștem decât circa 4% din Univers, iar alții mai sceptici ne reduc la 1%.
Așadar, dincolo de percepția mediată sau nu prin instrumentele de care dispunem acum, sunt dimensiuni pe care încă nu le vedem, universuri pe care nu le știm și, probabil, lumi pe care doar le bănuim. Și cu toate astea, deși avem acces doar la un procent extrem de mic al realității în care trăim, în orgoliul nostru nelimitat ne credem zei și emitem sentințe asupra vieții și morții semenilor noștri, arogându-ne dreptul de stăpâni ai planetei și universului, ca și cum noi le-am creat!
Cunoașterea științifică
Se referă la instrumentarea cunoașterii dincolo de limitele percepției naturale. Și această cunoaștere este limitată la instrumentele de care dispunem la momentul respectiv.
Primele canoane ale cercetării științifice sunt fixate de Galileo. El cerea ca știința să se ocupe de ceea ce poate fi cuantificat și exprimat în limbaj matematic, în timp ce religiei i-ar reveni doar domeniul Spiritului. Cartea naturii este scrisă în limbaj matematic, spunea Galileo. Este ușor de înțeles că atitudinea lui Galileo era în același timp și o replică la atitudinea Bisericii față de convingerile științifice ale savantului. René Descartes contribuie, de asemenea, la statuarea bazelor metodologice ale științei moderne, pledând, ca și Galileo, pentru un discurs rațional al științei și pentru distingerea între spirit și materie (res cogitans și res extensa).
A conferi, însă, numai științei capacitatea de cunoaștere, înseamnă a exclude și alte surse, inclusiv întreaga experiență umană de-a lungul istoriei. O astfel de gândire a pregătit drumul viziunii scientiste. Știința era considerată ca fiind infailibilă, atitudine contrazisă, însă, de istoria științei. După cum se poate deduce, René Descartes are și astăzi emuli, care vor să excludă din știință și cultură valorile morale și estetice, conceptele de conștiință și de psihologie.
Prin lucrarea lui Isaac Newton „Principiile matematice ale filosofiei naturii” (1687) se stimulează un interes deosebit pentru cunoașterea științifică în Europa. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat majoritatea științelor, care au permis fundamentarea unei concepții materialiste despre lume. Nu se rezolvase încă dilema originii omului, dar în 1859, prin lucrarea lui Charles Darwin, „Originea speciilor”, se așterne liniștea și în acest sens.
Se părea că la majoritatea întrebărilor existențiale deja s-a răspuns. În opinia unui fizician, la finalul secolului al XIX-lea nicio descoperire de mare importanță nu mai era de făcut. Fizica clasică devenise „biblia” științei. Lumea era descrisă ca fiind dispusă într-un univers previzibil, determinist, funcțional prin legi naturale, formată din obiecte materiale disparate, fără nicio relație între ele. Ultima „cărămidă” a materiei era redusă la atom, văzut ca o substanță fizică (solidă), indivizibilă (a-tom). Deci, dincolo de atom nu mai exista nimic! Oricât ar părea de ciudat, din această concluzie au decurs două consecințe la care asistăm și astăzi, deși evoluția științei a contrazis-o de mai bine de un secol. Cu alte cuvinte, mulți dintre noi sunt încă tributari unei gândiri valabile acum 160 de ani.
Ideea existenței unei lumi disparate, fără nicio legătură între oameni în afara celor de descendență, o vedem tradusă în sciziunea pe grupuri, partide, culturi, modele sociale, religii, țări etc. Din ideea că suntem străini unii de alții, fără nicio obligație economică, morală etc. rezultă și dezbinarea, ura, agresivitatea, egoismul, insultele, calomnia și multe alte rele.
Să privim ura cu care se înfruntă public două partide politice diferite. Să asistăm la absurditatea cu care opoziția nu votează programul puterii, chiar dacă programul este de utilitate publică, necesar pentru economie și pentru bunul mers al societății, motivată doar de dorința egoistă ca puterea să nu mai fie votată la viitoarele alegeri și să devină ea, opoziția, cea preferată la urnele de votare. Nu contează ce pierde societatea, este important doar interesul personal. Avem exemple nenumărate în acest sens cu țări care stagnează ca un vehicul expus la două forțe contrarii. Halal democrație! Este evident că sunt și exemple de țări în care s-a aplicat o politică mult mai înțeleaptă, îndeosebi în reparația pagubelor după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Aspectul nefast al unor politici descrise mai sus este rezultatul implicării subiective, egoiste, motivată de interese proprii și nu de cele ale societății. Este o aplicare rău înțeleasă a principiului democratic corect al admiterii de opinii diferite în politică. A avea opinii diferite nu înseamnă a fi agresiv și plin de ură la adresa oponentului politic, ci a avea un dialog civilizat, fără ură și părtinire. Adevărul trebuie să rezulte din argumente raționale, justificate obiectiv și nu subiectiv. Diferența nu trebuie să devină divergență, conflict și război.
Am spus în scrierile mele anterioare că, într-o lume care dispune de un creier capabil de rațiune, a rezolva conflictele de idei prin război este o dovadă a unei degradante nimicnicii. Iar dacă războaiele se declanșează doar pentru a domina politic sau pentru a acapara resursele de existență ale altor semeni, înseamnă că am rămas tot la nivelul de comportament al animalelor carnivore, care ucid pentru a se hrăni. Probabil că pentru a se justifica în acest sens este atât de mult citat Darwin într-o anumită lume, deși nu a fost asta intenția sa. Cred că este o mare dramă pentru un autor când culege altceva decât a dorit să semene. Mai ales în timpul posterității, când nu se mai poate apăra!
Este de înțeles de aici că și politica trebuie să fie în acord cu progresul în cunoașterea științifică. De la sciziunea postulată de fizica clasică, valabilă în secolul al XIX-lea, în lumea actuală gândirea politică trebuie să fie în pas cu timpul fizicii actuale, moderne, în virtutea căreia în profunzimea materiei suntem cu toții interconectați și interdependenți, neexistând separabilitatea pe care o admite fizica clasică.
Întregul univers este o unitate cu relații de interdependență, cu conexiuni atât informaționale, cât și energetice. Este o imagine a lumii complet nouă, înscrisă într-o dimensiune spirituală, situată la originea lucrurilor, acolo unde sunt premisele a tot ce există. Suntem efectul celor ce ne preced și cauza celor care ne succed. Suntem dependenți de toți cei care ne produc bunurile de consum și, cel puțin pentru acest motiv, ar trebui să-i respectăm, așa după cum ar trebui să înțelegem și responsabilitatea noastră față de ceilalți. Nimeni nu poate trăi izolat. Suntem ființe prin excelență sociale, după cum afirma și Aristotel acum 2300 de ani.
O a doua consecință, care și-a pus amprenta pe gândirea umană, este aceea a reducerii naturii la atom, la substanță fizică. Tradus mai simplu, înseamnă să reducem lumea doar la percepția noastră.
Încă din Antichitatea Orientală, s-a spus că lumea așa cum o vedem este doar o iluzie, Maya. Repetăm: percepem doar aparența și nu esența sa. A fost nevoie de câteva mii de ani de evoluție a cunoașterii științifice pentru a verifica o aserțiune a spiritualității orientale. Universul existent dincolo de substanță, de atom, a început să ni se dezvăluie începând abia din 1895, când Conrad Rӧntgen descoperă razele X deschizând unul dintre cele mai importante capitole din medicină și tehnologie, în general. În 1896, Henri Becquerel descoperă radioactivitatea uraniului. În ultima lună a anului 1900, Max Planck descrie cuanta ca fiind unitatea cea mai mică de energie, oferind în acel moment numele unei alte fizici decât cea clasică, fizica sau mecanica cuantică. Se releva, astfel, prin știință, una dintre cele mai stranii și mai pline de mister dimensiuni ale existenței noastre.
Fizica cuantică sau modernă creează o imensă și de netrecut falie epistemologică, o revoluție în gândire. Obligă la o altă gândire, o altă logică, una stranie, o metalogică, situată dincolo de materie, dificil de exprimat prin instrumentul lingvistic de care dispunem, necesitând un limbaj matematic. Este un univers atât de straniu și plin de mister, încât unii adepți ai gândirii materialiste refuză să îl accepte, fie din incapacitatea de a-l înțelege, fie din interese proprii, deși, dintre toate științele, principiile fizicii cuantice rezultă din experiențe incontestabile, efectuate cu cele mai moderne instrumente.
Fizica cuantică demonstrează că ceea ce numim materie nu este decât un vid sau câmp cuantic format din cuante de energie aflate într-o continuă mișcare sau vibrație. Cu cât un corp fizic este mai dens, cu atât frecvența sa este mai joasă și invers, entitățile cu o semnificație pozitivă au o frecvență mai înaltă. Câmpul cuantic este sursa întregii materii, inclusiv a tuturor celorlalte câmpuri - electromagnetic, gravitațional etc. - , motiv pentru care este numit și spațiu spiritual. În opinia mea, câmpul cuantic corespunde dimensiunii spirituale a Universului, fiind și sursa conștiinței pe care Max Planck o numește „Mintea materiei” (”The Mind of matter”).
Legile fundamentale ale Universului, informațiile pregenetice își au aceeași origine. Max Planck a afirmat la o întâlnire cu oamenii de știință că Universul există pentru că particulele subatomice care fac parte din structura atomului, aflate la fundamentul acestuia, sunt întreținute într-o continuă mișcare de această mare Minte a materiei (Conferința de fizică cuantică, Florența, 1944).
Dacă la nivel de vid cuantic există o „Minte” sau o Conștiință primordială, generatoare a tuturor formelor din Univers, este simplu de înțeles că însăși conștiința noastră este doar un ram al Conștiinței cosmice. Înțelegem, de asemenea, de ce conștiința umană are capacitatea de a colapsa, converti unda invizibilă din câmpul cuantic în particulele fizice ale realității perceptibile, fiind consubstanțială cu Conștiința Cosmică. În jurul tuturor corpurilor fizice există un câmp de energie modulat în semnale purtătoare de informație. Câmpurile emanate de corpurile fizice sunt, evident, invizibile pentru majoritatea dintre noi. Dispunem în prezent de mijloace tehnice prin care aceste câmpuri pot fi evidențiate și măsurate.
Am amintit mai sus de existența a o serie de fenomene stranii în dimensiunea cuantică a materiei. Prima manifestare stranie: dualitatea undă/particulă, existente în același timp. Experimentul de laborator a relevat că, dacă privim un fenomen cuantic, spre exemplu proiecția unei raze de lumină pe un ecran prevăzut cu o fantă, pe ecran apar particule de lumină (fotoni). Dacă nu ne implicăm conștient în experiență, pe ecran apare o interferență de unde. Deducem logic de aici că prin conștiința noastră noi putem influența structurarea materiei. În alți termeni, noi ne creăm propria realitate în funcție de cultura și capacitatea de interpretare, optând pentru una din posibilitățile latente existente în vidul cuantic.
Doi comentatori ai fizicii cuantice, Bruce Rosenblum și Fred Kuttner, afirmă că, de teama de a nu fi acuzați de aluzii creaționiste, unii cercetători eludează în discursul lor această capacitate de implicare a minții umane în organizarea materiei. În dualitatea de la nivelul câmpului cuantic, aceeași entitate cuantică este în același timp și cauză și efect, contrazicând logica noastră formală. Ubicuitatea, proprietatea de a fi prezent în mai multe locuri în același timp, spre exemplu a unui electron în mai multe poziții, este o altă manifestare stranie la acest nivel al materiei. O altă legitate existentă în câmpul cuantic este aceea a interconexiunii tuturor lucrurilor la nivelul profund al materiei despre care am amintit deja. Totul comunică cu totul, conștient sau inconștient, realizând un schimb de energie și informație, demonstrând, în același timp, unitatea structurală și funcțională, inclusiv a omului cu Universul.
În virtutea principiului funcționării holografice a Universului, orice acțiune, orice gând, indiferent de semnificația pozitivă sau negativă exercitată asupra unui punct, se reflectă asupra întregului, pentru că întregul este prezent în fiecare parte a sa, tot așa cum schema structurală a unui organism viu este prezentă prin ADN în fiecare din celulele acestuia. Este încă o dovadă a rațiunii și inteligenței implicate în organizarea și funcționarea materiei la nivelul întregului Univers, fenomen care are multiple consecințe de ordin social, biologic și psihologic, la nivel uman și, evident, la nivelul întregii planete. Se sugerează astfel că Universul se aseamănă mai mult cu o mare minte, un mare gând, decât cu o mașină perfectă, spun două personalități proeminente din fizică, James Jean și Wolfgang Pauli.
În cartea „Creierul și mintea Universului” (Școala Ardeleană, Cluj, 2019) scriam : „Om și galaxii își datorează existența acelorași legi fundamentale înscrise în profunzimea cuantică a materiei, în dansul particulelor subatomice care se interferează, intră în coliziune și dau naștere unor noi particule...sosesc apoi pentru câteva nanosecunde în lumea noastră, conturează toate formele existente și dispar în neantul din care au venit”. De unde vin, unde se duc? Mister!
Se apreciază că dimensiunile în infinitul cuantic sunt de mii de miliarde de ori mai mici decât poate distinge cel mai performant microscop de la CERN. Obișnuiți cu ordinul de mărime al ochiului uman, ne este greu să ne imaginăm că există lumi pe care nu le vedem, sunete pe care nu le auzim, că, dincolo de ce vedem cu ochiul liber, pot fi forme cu configurații de înălțimi și adâncimi aidoma cu cele din lumea macroscopică. Văzând aceste imagini la microscopul electronic am fost uimit de diferența dintre acestea și aspectele plate pe care le văzusem la microscopul clasic. Este la fel de greu de înțeles cum la nivel cuantic funcționează o logică a simultaneității în dispunere și a principiului terțiului inclus, diferit de logica formală a succesivității și a terțiului exclus.
În cartea sa, „Viul de dincolo de materie – Relații cuantice în fiziopatologie” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021), doctor Mihaela Gheorghiu ne spune, vizavi de sursa de energie din câmpul cuantic, că, dacă într-o incintă izolată termic și electromagnetic se creează un vid fizic, spre surpriza cercetătorilor, în interiorul acestei incinte apar spontan particule cuantice, deci cuante de materie. Vechiul adagiu Ex nihilo nihil pare să fie contrazis. Apropo de originea energiei din Univers! Vidul cuantic este un „tărâm” al miracolului, cu o logică stranie, imposibil de înțeles după gândirea noastră reducționistă și limitată la rațiunea entităților solide.
La dosarul progresului, obținut de omenire în dezvoltarea de noi științe cu implicații certe în destinul omenirii, trebuie să admitem și ceea ce David Wilcock a inclus sub titlul Noua Știință, iar noi am definit ca fiind Noul Val Cognitiv. Se înscriu sub acest titlu de „Noua Știință” noțiunile de Fizică cuantică, Științele Neurocognitive, Psihologia Transpersonală, Experiența Morții Clinice. Fac obiectul unei cunoașteri relativ recente și noțiunile despre telomeri și telomerază, pe care le vom comenta de asemenea. În cele ce urmează voi încerca să aduc în discuție influența și implicațiile noilor date științifice pentru viitorul omenirii. În alți termeni, cred că este momentul să ne întrebăm quo vadis (omenirea încotro?)
Corine Pelluchon, licențiată în filosofie, vorbea într-un interviu despre cele două școli din gândirea contemporană, cu orientări contrarii: una umanistă și alta transumanistă. Gândirea umanistă pledează, firesc, pentru cultivarea valorilor umane, ideal cu rădăcini plantate încă din vremea Renașterii, având ca finalitate compasiunea față de semeni, respectarea mediului ambiant și a întregii lumi vii de care suntem vital dependenți. Respectul pentru semeni, pentru mediu și pentru întreaga lume vie constituie singura soluție de ieșire din impasul în care se află omenirea actuală. Gândirea transumanistă, căreia i-am acordat un mai mare spațiu într-o altă scriere, are ca obiectiv transformarea ființei umane prin tehnologie și nanotehnologie, dorindu-se o tranziție de la omul hibrid la roboții humanoizi capabili să se reproducă pe sine. Lumea postmodernistă și transumanistă se vrea a fi fără frontiere, fără legi, fără guverne și restricții etice, scriam în cartea „Creierul și mintea Universului” (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, pag. 462). Epoca transumanistă va fi considerată o superinteligență fără conștiință, bazată doar pe algoritmi mecanici, ne spune Yuval Noah Harari („Homo deus. Scurtă istorie a viitorului”, Ed. Polirom, Iași, 2017). Suntem, indubitabil, într-o lume a contradicțiilor exclusiviste. Harari și toți comentatorii epocii „omului de fier”, ca să-l numim așa pentru textura metalică și absența conștiinței și afectivității, pretind că algoritmii mecanici, deci inconștienți, vor lua locul conștiinței. Cenzura morală a conștiinței este deranjată pentru cei care vor o lume fără rigori etice.
Avem aici și o explicație a motivelor pentru care Experiențele Morții Clinice (EMC) sunt contestate de adepții viziunii materialiste despre lume. Experiența morții clinice este în mod cert o experiență a conștiinței detașată de creier și sunt o mulțime de argumente științifice care susțin această idee. În primul rând, experiențele morții clinice sunt studiate cu instrumente științifice moderne de către cercetători cu titluri universitare și cu o operă științifică incontestabilă. Exemplificăm doar prin câteva nume: Michael B. Sabom, cardiolog (SUA); Kenneth Ring, profesor de psihologie, Universitatea Connecticut (SUA); Peter Fenwick, neurolog și psihiatru la King's College Hospital din Londra; Pim van Lommel, cardiolog danez etc.
Enumerăm doar câteva argumente care pledează pentru realitatea EMC:
- EMC este un fenomen universal. Subiecții care au traversat experiența morții clinice nu au fost dependenți de cultură, religie, sex, etnie sau vârstă. Se întâlnește de la adult până la copiii aflați la vârsta la care se pot conștientiza pe sine.
- În timpul EMC, subiecții nevăzători din naștere... văd. Ken Ring a studiat personal 21 de cazuri de persoane nevăzătoare din naștere și care au avut EMC. Relatările despre imaginile vizualizate în timpul EMC de către acești subiecți sunt confirmate de către personalul prezent în acel moment. Este o vedere mediată de conștiința care se detașează de corp în EMC.
- Vindecările spontane care au loc în timpul EMC sunt confirmate prin actele medicale emise de medicii curanți în acel timp. Profesorul neurochirurg de la Universitatea Harvard (SUA), Eben Alexander, și-a revenit din coma profundă determinată de o meningoencefalită purulentă cu E. Coli. S-a vindecat fără sechele după coma de o săptămână, în care a avut și o EMC, povestită, evident, ulterior. Anita Moorjani, internată în spital cu cancer limfatic în faza terminală, are o EMC după care este vindecată aproape instantaneu. Un medic cu specialitate în chirurgie cardiacă, Gilbert (Franța) are o moarte clinică provocată de obstrucția arterelor coronare cu infarct miocardic de mare întindere. În timpul EMC i se spune de către o entitate din alt plan cosmic că este vindecat și trebuie să se întoarcă acasă. Între timp, colegii din spitalul în care a fost internat de urgență l-au pregătit pentru intervenția chirurgicală după ce i-au făcut coronarografia și i-au găsit arterele obturate. La ieșirea din EMC refuză intervenția chirurgicală pentru că a revenit cu convingerea că a fost vindecat. O nouă coronarografie la dorința sa, a dovedit că, realmente, a fost vindecat instantaneu în timpul EMC.
- Toți cei ce au avut EMC au fost supuși unui proces de transformare spirituală. Au venit cu o altă cunoaștere a rostului existenței, au devenit calmi, generoși, cu un sentiment de prețuire și de iubire față de semeni.
- Experiențele extracorporale (out of the body), provocate prin tehnici elaborate științific la Institutul creat de Robert Monroe în SUA, au confirmat o mare parte din conținutul relatat de către cei ce au traversat EMC.
- Investigațiile efectuate în timpul EMC, cu instrumentele de care dispunem în prezent, demonstrează că funcționalitatea creierului este exclusă. Menționăm în acest sens, și pentru o corectă înțelegere, că în investigarea creierului se folosesc aceleași tehnici ca și în precizarea morții creierului în scopul recoltării de organe pentru transplant. În afară de encefalogramă (EEG), care trebuie să fie abolită, se explorează și reflexele de trunchi cerebral care, de asemenea, trebuie să fie abolite în moartea creierului.
Concluzia care se impune aici este aceea că, dacă activitatea creierului este exclusă funcțional, se deduce logic că EMC este o experiență doar a conștiinței, care transcende din planul fizic al corpului într-o altă dimensiune, pe care o definesc a fi una spirituală.
În experimentele inițiate de R. Monroe, conștiința nu este modificată patologic, cum se întâmplă în EMC. Le-am numit pentru acest motiv experiențe lucide. Subiecții care s-au supus la aceste experiențe extracorporale după tehnica Institutului Monroe au confirmat majoritatea evenimentelor relatate în timpul EMC, dar fiind determinate în condiții diferite unele de altele, este evident că sunt percepute și multe aspecte diferite. Faptul că în experiențele inițiate de Monroe conștiința este lucidă, neafectată este și un argument pentru autenticitatea EMC.
Aportul științelor neurocognitive
În jurul anului 2000, Richard Davidson (Universitatea Wisconsin-Madison, SUA), pasionat cercetător în Științe neurocognitive, a creat un Laborator de Neuroștiințe Afective. Folosind în cercetările sale tehnologia modernă, de tip RMIf (Imagistica prin Rezonanță Magnetică funcțională), R. Davidson a făcut o descoperire, în opinia mea, revoluționară. Prin tehnica de mai sus se pot studia ariile din creier care sunt activate în momentul în care gândim sau receptăm cuvintele pe care le ascultăm când ne sunt adresate.
S-a constatat astfel că la nivelul creierului are loc o selecție după criterii etice a gândurilor și emoțiilor noastre. Cele care au o semnificație pozitivă, deci benefică pentru sănătatea noastră, activează prevalent o arie prefrontală a lobului frontal stâng, iar cele cu semnificație negativă, nocive pentru sănătatea noastră, activează o arie prefrontală a lobului frontal drept. În funcție de dominanta hemisferică aceste localizări pot să se și inverseze. S-a observat, de asemenea, că timpul de percepție, adică de conștientizare este mult mai lent pentru cuvintele și emoțiile cu o semantică negativă. Este ca și cum creierul refuză să recepteze insulta, calomnia, răutatea etc. Această selecție a limbajului cognitiv și afectiv mi-a sugerat că, în funcționalitatea sa, creierul respectă un cod etic, pe care l-am descris în anul 2008, plecând de la constatările surprinzătoare ale lui David Richardson.
Se ridică, în mod logic, întrebarea: ce instanță de la nivelul creierului are capacitatea de a face această selecție după criterii etice a gândurilor noastre? Evident, numai propria conștiință poate cenzura gândirea după criterii etice. Vom discuta mai jos ce implicații fiziologice, dar și filosofice, pot decurge din această funcție etică a conștiinței.
Emiterea unui gând presupune la nivel neurofiziologic emiterea unui potențial bioelectric neuronal. În jurul neuronilor se emite un câmp fizic electromagnetic care, ca orice câmp electromagnetic, se propagă în spațiu. Ne putem întreba unde se propagă? Răspunsul l-a oferit Werner Heisenberg, cel destinat de Niels Bohr să enunțe principiile teoriei cuantice în 1927 la Copenhaga, afirmând că cel mai neînsemnat gând străbate până în cel mai îndepărtat punct din Univers. Este ușor de înțeles acum că, în funcție de semnificația sa pozitivă sau negativă, ecoul său în Univers va facilita sau va distorsiona funcționalitatea la acest nivel. Om și Univers, prin interferența câmpurilor emise și de o parte și de alta, cu sau fără voia noastră, ne implicăm în demersul Universului cu care formăm o unitate structurală și funcțională.
Suntem ceea ce gândim. Fiecare gând pozitiv sau negativ are un al doilea ecou prin propagare la nivelul tuturor celulelor noastre, inclusiv la genom (ADN). Știința epigeneticii ne spune că genele noastre sunt influențate favorabil sau nociv în funcție, de asemenea, de semnificația pe care o poartă semnalele receptate.
Pentru uzul frecvent al termenului de „vibrație” a cuvintelor este necesar să spunem că orice entitate existentă în Univers se află într-o continuă mișcare sau vibrație cu o frecvență proprie. Cuvintele au și ele frecvența lor specifică. Cele cu semantica pozitivă au o frecvență sau vibrație înaltă, cele cu semnificație nocivă (negativă) au o vibrație joasă. Înțelegem acum de ce cuvintele cu vibrație înaltă înseamnă sănătate, fericire, vitalitate, iar cele cu vibrație joasă înseamnă boală. În fiecare clipă în care emitem un gând, în funcție de vibrația sa, pledăm pentru viață sau pentru boală. Se apreciază că dintre miile de gânduri pe care le avem zilnic, o bună parte nu ne aparțin, ci le recepționăm de la persoanele cu care suntem în consonanță, emițând pe aceeași lungime de undă. Dacă gândim prevalent pe note joase ale frecvenței, vom recepta, evident, gânduri cu aceeași frecvență, care prin cumul ne pot genera tulburări de comportament străine de moștenirea noastră genetică. Dacă privim la agitația de pe întregul mapamond, transmisă îndeosebi de televiziuni, la accidente, crime, violuri, filme cu scene șocante realizăm ușor ce educație primesc tinerii a căror instruire se reduce la ce oferă media.
Un alt efect al gândurilor noastre este cel de ordin biochimic. Aidoma frecvenței diferite, în funcție de semnificația favorabilă sau nocivă pentru sănătate, și substanțele biochimice cu rol de neurotransmițători în creier, eliberate în momentul gândirii, sunt diferite în virtutea aceluiași criteriu. În cartea sa „Molecula moralei” (Ed. Humanitas, 2014), Paul Zac (SUA) descrie oxitocina ca fiind „molecula moralei” atribuindu-i un rol esențial în unitatea familiei, în iubirea dintre mamă și copilul nou născut, care se stabilește la primul lor contact. Se și insistă în prezent asupra importanței acestui prim contact pentru relația lor ulterioară.
Paul Zac a studiat rolul oxitocinei într-o diversitate foarte largă de circumstanțe, inclusiv în relația dintre om și divinitate. În cartea sa „The God Illusion”, Richard Dawkins a afirmat că cel mai mare rău pe lume l-a adus religia. Paul Zac îl contrazice cerându-și scuze la modul ironic și spunându-i că după studiul său, care a constat în determinarea oxitocinei eliberate la persoanele credincioase, a găsit că acestea aveau nivelul cel mai înalt de oxitocină, erau cele mai fericite și, după cum rezultă din alte studii, trăiesc mai mult prin comparație cu cei care sunt atei. Este și concluzia unui studiu efectuat de David B. Larsen (Universitatea Duke, SUA) pe un lot de 126.000 de persoane. Cei credincioși trăiesc în medie cu 29 % mai mult decât cei necredincioși. Larsen explică acest rezultat prin faptul că religia înlătură angoasa morții având și un rol anxiolitic.
Sunt citate de Paul Zac o serie de alte virtuți ale oxitocinei dintre care cea mai importantă este aceea de control etic prin moderarea comportamentului agresiv al testosteronului la tineri care, până la vârsta de 25-30 de ani, este eliberat la niveluri maxime. Ca o curiozitate, și fidelitatea este dependentă de capacitatea de elaborare a oxitocinei atât la om, cât și la celelalte animale. Este citat un exemplu prin șoarecii de câmpie care dispun de mai mulți receptori de oxitocină decât șoarecii de la munte și, ca urmare, sunt monogami și fideli.
Dopamina, serotonina, endorfinele etc., neurohormonii care intervin în motivarea pozitivă a comportamentului uman, sunt controlate, de asemenea, prin oxitocină. Compatibilitatea dintre cei doi parteneri ai unui cuplu de îndrăgostiți, dar și familială, este atribuită medierii prin oxitocină. Un rol relativ nou descris este acela al medierii și rezilienței, prin care se înțelege capacitatea de a reveni cât mai rapid după stresul provocat de o emoție negativă (R. Davidson).
O concluzie foarte importantă la acest capitol: oxitocina este hormonul care intervine în generarea stării de bine, în sentimentul de fericire, în comportamentul decent, conciliant, în întreținerea sănătății, în compasiune, empatie, iubirea pentru semeni, în trăirea religiozității. O altă concluzie foarte utilă pentru remedierea comportamentului violent este aceea a necesității reintroducerii în învățământ a materiilor cu caracter umanist, care dezvoltă un nivel optim de oxitocină cu rol pacificator. Învățământul axat pe materii cu caracter exclusiv tehnic frustrează ființa de avantajele unei chimii civilizatoare.
Stresul societal și telomerii
Termenul de stres a depășit mult pragul laboratoarelor oamenilor de știință devenind suficient de cunoscut în lumea actuală.
Telomerii sunt structuri care îmbracă asemenea unor mănuși capetele cromozomilor pentru a-i proteja în procesul de diviziune. Fiecare diviziune celulară se însoțește de scurtarea acestor telomeri. Telomerii scurți înseamnă viață scurtă, iar telomerii lungi înseamnă viață lungă. Elizabeth Blackburn, cea care a descoperit împreună cu colectivul său telomeraza, enzima capabilă să refacă telomerii, obținând Premiul Nobel în 2009, a observat că la persoanele care au depășit vârsta de 75 de ani, telomerii nu se mai scurtează și pot avea o viață mai lungă de 80 de ani.
Studiile asupra telomerilor au descris și factorii care pot determina o scurtare a telomerilor și concomitent vor antrena și o viață mai scurtă. Se exemplifică prin efectul depresiei. Sub acțiunea chimiei corespunzătoare se produce și o scurtare a telomerilor și o reducere a telomerazei din celule. Acest proces de scurtare a telomerilor este, însă, reversibil sub acțiunea medicației antidepresive, echivalând cu o reîntinerire. O atrofie a creierului prin efectul vârstei sau al altor cauze poate fi reversibilă în anumite condiții dintre care foarte importante sunt adoptarea unei diete adecvate, exercițiile fizice, schimbarea stilului de viață, o gândire pozitivă și o anumită terapie. (Elizabeth Blackburn, Daniel C. Amen)
Gândirea cu semnificație negativă, comentată anterior, are ca efect și blocarea neurogenezei și neuroplasticității, scăderea capacității imunitare și reducerea telomerilor. Neurogeneza presupune formarea de noi celule nervoase (neuroni), iar neuroplasticitatea se referă la refacerea doar a unor segmente din componența celulei nervoase. Constatăm că efectul ultim al stresului, prin chimia sa, se reflectă și la acest nivel.
Din cele circa 65.000 de gânduri care se crede că ne trec zilnic prin minte, 90 % ar fi repetări anterioare, iar un alt procent dintre acestea, după cum spuneam, nu sunt ale noastre. Este încă o dovadă că emitem și receptăm gânduri prin care ne conectăm cu alte creiere. Repet: cu și fără voie ne implică și suntem implicați în destinul lumii. Găsirea unui loc util între conlocuitorii planetei este pentru fiecare dintre noi o artă și o știință.
Daniel G. Amen acordă un rol important pentru păstrarea sănătății corpului și creierului și conștiinciozității cu care ne implicăm în urmărirea unui scop în viață. Nu mai puțin important este alegerea unei profesii care să corespundă preferințelor sale native.
Codul etic al creierului
Studiile actuale din domeniul științelor neurocognitive, menționate anterior, impun ideea că în funcționalitatea sa creierul respectă un cod etic, la nivelul său efectuându-se o selecție pe criterii etice a gândurilor noastre exprimate prin cuvinte, idei, emoții, sentimente, acțiuni.
Reamintesc succint că gândurile cu o semantică pozitivă, deci favorabile sănătății, sunt procesate prevalent la nivelul cortexului prefrontal stâng, iar cele cu semnificație negativă, nocive prin substratul său biochimic, activează prevalent cortexul prefrontal drept. Prin câmpul de energie emis concomitent cu gândul, prin biochimia corelată, cuvintele devin forme-gând ale minții noastre. Din circa 65.000 de gânduri care ne traversează mintea într-o zi, în funcție de semnificația lor, în fiecare clipă optăm pentru viață, sănătate, adaptare armonioasă la lumea ambientală sau dimpotrivă, pledăm pentru boală, moarte, ostilitate față de semeni și nefericire.
Înțelegem, de asemenea, că gândirea negativă, cultivată cu nonșalanță și probabil programată din anumite interese de către media, de politicieni, de către cei cu o educație frustă, rudimentară are consecințe distructive atât asupra propriului organism, cât și asupra semenilor și mediului ambiant și cosmic. Nu trebuie să fim obligatoriu savanți ca să înțelegem că suntem așa cum gândim, gândurile și emoțiile noastre devin celulele noastre, bolnave sau sănătoase, pentru că acest mod de funcționare a organismului este înscris în ADN-ul, în genomul nostru și nu este o simplă invenție sau o distorsionare a științei, cum susțin unii indivizi, care nu au fost niciodată într-un amfiteatru în care se învață medicina.
Cu o educație rudimentară nu se poate înțelege de ce prin efectul fizic, de propagare în eter a gândurilor noastre, a manifestărilor agresive și violente determinăm aceleași efecte asupra semenilor noștri și prin acumularea masivă a acestor câmpuri de energie negativă creăm deasupra noastră „nori întunecați”, care ne influențează, evident, negativ, ne îmbolnăvesc prin scăderea capacității de apărare a sistemului imunitar și perturbă grav însăși funcționalitatea Universului. Ceea ce spun nu este o fantezie, ci o concluzie a teoriei complexității care, într-o exprimare metaforică, ne atrage atenția că bătăile din aripi ale unui fluture în Australia pot declanșa un uragan în California. Sau și mai poetic spus, nu poți smulge petala unei flori fără să deranjezi o stea.
Nu sunt naiv și știu bine că undeva în lumea asta, care și-a pierdut busola, pentru a justifica propria gândire există o fobie față de orice discuție despre relația dintre om și Univers, deși eu cred că, dacă renunțăm la orgoliul de a-i domina pe alții, este loc pentru toți oamenii în această lume. Trebuie doar să înlocuim în mintea noastră verbul „a discrimina” cu cel de a „accepta”. În concluzie, la acest moment al științei, studiile din laboratoarele actuale ne relevă că dispunem de un creier care este programat anatomic și fiziologic să efectueze o selecție a gândirii în acord cu codurile etice, indiferent de sorgintea lor socială, morală sau religioasă.
În ciuda unor opinii contrarii, prin acest mod de funcționare a creierului uman ne înscriem într-o dimensiune spirituală a existenței și oricât am dori, din alte interese, să negăm chimia favorabilă sănătății și armoniei sociale dezvoltată de iubirea pentru semeni, de pacea spiritului, de sentimentul de fericire, de compasiune, de generozitate, de bunătate, nu vom reuși să o schimbăm. Și oricât ne vom strădui, invocând toate filosofiile existente sau doar imaginare, să anulăm reacțiile biochimice, endocrine și imunologice nocive pentru sănătatea proprie, riscante pentru atitudinea față de semeni, dezvoltate în momentul stresului, al emoțiilor negative, al furie, al depresiei reactive, al anxietății, al fricii, al agresivității și violenței – acestea nu se pot anula nici cu „ordin de la împărăție” și nici cu atitudinile injurioase ale unor frustrați.
● ● ●
Ajungem astfel la concluzia că istoria Omului și a Universului par să fie scrise de aceeași mână, după cum spunea prof. dr. Stanislav Grof (SUA): „Om și Univers au aceeași origine spirituală”. Această concluzie concordă și cu modul de funcționare a Universului la nivelul profund al materiei, descris în fizica cuantică, după cum deja am menționat. Acolo în acel hiperspațiu spiritual, cum a mai fost numit câmpul cuantic, s-ar afla originea tuturor lucrurilor.
Un alt argument, în același sens, este adus de întâlnirea științifică organizată în perioada 7 - 9 septembrie 2016 la Tucson, Arizona de către universitățile Columbia și Arizona, la care au participat universitari din domeniul fizicii moderne, al neuroștiințelor, biologiei, psihologiei, sociologiei etc. Participanții la această conferință au lansat un „Manifest pentru o știință post-materialistă”, în care se ia atitudine critică împotriva excluderii din înțelegerea Realității a conceptelor de Conștiință și Spiritualitate.
În fața impasului în care se află întreaga omenire cred că este nevoie de o nouă paradigmă, o Nouă Spiritualitate. În cartea „Mintea de dincolo” (Ed. Școala Ardeleană, 2015), spuneam că actualele date despre noi ne obligă să revizuim toate conceptele de materie, energie, viață, moarte, sens al existenței, relații interumane, modelele sociale experimentate și eșuate. Este nevoie de redefinirea conceptelor de om, de spiritualitate, de Univers, de justiție umană și divină. Prin conceptul de Noua Spiritualitate înțeleg cultivarea acelor valori etice care ne permit să ne păstrăm propria sănătate, să împlinim rostul pentru care suntem aici și să creăm o armonie socială într-o lume a diferențelor economice, politice, etnice, biologice, psihologice și, mai ales, religioase.
Cred că în fața eșecurilor înregistrate de majoritatea demersurilor întreprinse de omenire - politice, economice, religioase, culturale, filosofice, democratice etc. - , singurul reper care se apropie de adevăr trebuie să fie știința verificată prin experiență și nu cea abstractă sau evaluată statistic. Răul lumii vine din fanatism, indiferent în ce domeniu este manifestat, și din pretențiile politice. Politica și presa aservită au făcut din oameni sclavi. Omenirea nu trebuie să fie condusă de Inteligența orgolioasă, ci de Înțelepciunea Binelui tuturor. Orice construcție bazată pe ură va fi un eșec.
Ce înseamnă ura? Este de ajuns să privim diagrama intensității câmpului geomagnetic din 11 septembrie 2001, când au fost atacate cele două blocuri turn World Trade Center din New York, înregistrată de 37 de computere răspândite pe tot globul. S-a înregistrat o creștere a intensității câmpului magnetic al Pământului, cea mai mare înregistrată vreodată în aceeași perioadă de timp. Înregistrările s-au operat în cadrul Proiectului Conștiința Globală (Global Consciousness Proiect).
Atacurile au avut loc între orele 9 și 10 ale zilei de 11 septembrie 2001. La 15 minute după primul atac și cu cca. 15 minute înainte cel de al doilea, s-a evidențiat o traiectorie aproape brusc ascendentă. La trei zile distanță de acest cumplit eveniment, s-a inițiat o rugăciune la care au participat milioane de oameni, care s-au axat pe ideea de pace și armonie în lume. De astă dată curba intensității câmpului geomagnetic a avut o alură la fel de bruscă, dar de sens opus, aproape în simetrie cu cea din 11 septembrie. Este cea mai convingătoare dovadă pe care o are influența conștiinței, mai ales colectivă, asupra materiei. Este încă un exemplu care susține ideea existenței unui cod etic al creierului.
În funcție de conținutul semantic al gândirii noastre vom exercita un efect favorabil sau dimpotrivă, nociv, asupra funcționalității lumii fizice și a Universului ca ansamblu. Se dovedește iar și iar că cine seamănă vânt culege furtună. Sau că ce semeni, aceea culegi. Să sperăm că vom fi capabili să învățăm ceva și din furtuna iscată de pandemie.
