George Banu
Membru de onoare al Academiei Române
O extensie planetară
Târziu, în noapte, telefonez unei prietene de la Sibiu care, agitată, îmi mărturisește că mi-a ascultat doar intermitent o conferință, căci voia să vadă și un spectacol al lui Lev Dodin și reluarea Lecției lui Ionesco pusă în scenă de Mihai Măniuțiu cu Constantin Chiriac și Ofelia Popii; că, apoi, s-a uitat la un spectacol de dans israelian transmis de la Paris; și că, momentan, nu dorea să prelungească abuziv conversația cu mine, căci în câteva minute începea un concert de operă de la Metropolitan… „Doar în timpul festivalului internațional mai am așa un ritm!” Ce plăcere! Felix Alexa îmi mărturisește regretul de a nu-i fi reamintit Antigona în regia lui Lefteris Vouyatzis care deschidea manifestațiile online de la Epidaur, dar îl consolez anunțându-i capodopera lui Robert Wilson, Sonetele lui Shakespeare, la Teatrul Național din Craiova. Un prieten mă sună pentru a mă informa că am șansa să văd două spectacole de la Schaubühne pe care știa de demult că le-am ratat. Cu Andrei Șerban, mai prezent că niciodată în fața ecranului, schimbam linkuri, iar Niky Wolcz îmi solicita informații pentru net…! Astfel se constituie adevărate rețele planetare reunind pe cei care, ca mine sau alți prieteni apropiați, adoptă o asemenea formă de substituție. Noi căutăm „teatrul peste tot”… oriunde în lume! Și pe orice suport!
Această demultiplicare a înregistrărilor a fost un răspuns improvizat la suspensia brutală a teatrului, căreia i s-a căutat un paliativ prin explorarea și reactivarea moștenirii latente, aceea a spectacolelor, a artiștilor. O moștenire rar frecventată înaintea pandemiei. Operația se poate compara cu aceea a unor săpături arheologice în terenuri devalorizate. Spectacole vechi, uitate sau legendare, au reapărut pe ecrane tocmai pentru a atenua absența teatrului și a–i prezerva locul temporar suspendat. De aceea s-a procedat la ce am putea asimila cu o formă de respirație artificială. Oxigen injectat ca într-o operație de reanimare a unui bolnav în numele deciziei de a lupta, de a nu ceda, de a se opune! Retransmisiile online s-au constituit într-un front defensiv, profilaxie pe timpuri de abstinență. (De aceea nu pot uita ca un scandal formula primului ministru francez care, când a anunțat obligația de a rămâne sedentari, a inclus printre activitățile ne–necesare toate manifestările artei. Ele pot fi o sursă de contaminare, dar ele sunt necesare! Contra unui asemenea diagnostic s-a constituit rezistența online!)
O arheologie a teatrului
Retransmisiile, mai ales de teatru, mai puțin de operă, au suscitat îndelung o rezervă comună, pentru public și artiști reuniți. Invalide, amputate de esența fizică a jocului, reducându-l la o imagine de suprafață, li s-a reproșat inadecvarea cu esența teatrului, cu vorbele și corpurile ca manifestații în prezentul comun al sălii și al scenei! Personal, mai puțin agresiv, eu le-am asimilat unor ruine, căci, ca și ruinelor, le lipsesc anumite fragmente; dar în aceste spectacole rănite putem detecta și persistențe ce permit reconstrucții imaginare. Venus din Milo nu seduce tocmai prin absența brațelor? În cartea sa, Pe umerii giganților, în capitolul Despre unele imperfecțiuni în artă, Umberto Eco polemizează cu cei care restaurează capodopere ale lumii antice, ca Venus din Milo: „Fără doar și poate, Venus din Milo, mutilată de-a lungul veacurilor, are câteva lipsuri. Mulți imbecili s-au străduit să o facă din nou perfectă și am văzut o variantă dintr-asta cu brațe într-un muzeu al statuilor de ceară din California, cu inscripția „așa cum era când a fost creată de un sculptor anonim”. Însă, de ce mi se pare o idioțenie încercarea de a o perfecționa pe Venus din Milo? Pentru că, atunci când o admirăm, suntem fascinați de încercarea de a ne imagina întregul care s-a pierdut. Dar acestei senzații, i se alătură gustul, rezumat prin sintagma estetica ruinelor, ce ia naștere în secolul al XVIII-lea”. Înregistrările sau fragmentele rămase nu reclamă și nici nu implică efortul de a disimula absențe și a propune viziuni complete. Ele sunt exploatate ca atare, ca urme arheologice cărora în cel mai bun caz li se pot aduce ameliorări tehnice.
Despre retransmisii putem spune ce s-a afirmat adesea despre traduceri: „Nu se pot face, dar trebuie făcute!”; și de aceea azi, grație acestor inserții teatrale pe ecranele noastre, intrăm în biblioteca Babel a spectacolelor! În hățișul rezervelor explorate când descoperim un grăunte de aur, când ne revoltă eșecul unor captații. Ca pentru traduceri! Și unele, și altele alternează reușita „co-genială” cu deteriorarea deplorabilă! Andrei Șerban vedea entuziast Bachantele lui Grüber la New York, iar eu, la Paris, închideam televizorul în fața unei Livezi de vișini a lui Peter Zadek, deplorabil captată la Viena! Labirint cu revelații și decepții! Pierdem și câștigăm!
Cercetările în arhive au fost însoțite de deziluzii, căci adeseori fie starea înregistrărilor era deplorabilă, fie erau reduse la câteva fragmente disparate, cioburi de altă dată. Dar nu oare aceasta e starea atâtor opere de artă care se prezintă fragmentar și ne obligă să sesizăm impactul „fragmentului” ca rest simbolic și poetic încărcat? Este, de altfel, lecția implicită a arheologiei. Și cum să nu evoc emoția a cinci minute dintr-o veche emisiune de televiziune ce mi-au permis să-l văd pe Jean Vilar făcându-și adioul la teatru? Singur și îmbătrânit. E ca și cum aș fi descoperit o icoană deteriorată, dar posedând încă farmecul privirii, noblețea ochilor… prin aceste descoperiri, teatrul s-a afiliat la poetica ruinelor.
Relația cu spectacolul real, cert, diferă; dar retransmisia nu întotdeauna implică doar deficit. Ea permite și accesul la o dimensiune adesea inaccesibilă din sală… auzim ce altădată nu auzeam, vedem ce nu vedeam! Un splendid gros-plan a lui Titus din Bérénice a lui Grüber, sau o șoaptă a Ludmilei Mikaël. „Murmurul este un strigăt ce nu-l poți clama… el vi se adresează pentru a-l asculta…”, spune Grüber! Putem percepe fizionomia tragică a lui Harpagon din Avarul lui Șerban la Comedia Franceză, sau accede la puritatea Giuliei Lazzarini în Ariel din Furtuna ori la noblețea lui Ion Caramitru în Vicarul pus în scenă de Radu Penciulescu! Beneficiul privirii de aproape! Cum se poate naște atâta adevăr dintr-o ficțiune, îmi spun uimit! Și atunci, frustrarea se convertește în consolare! Ecranul e o lupă și mă reconciliez cu el captând detalii artizanale. Descopăr pleoapa care palpită și vocea care psalmodiază! Înainte de pandemie, nu aveam acces, nici unii, nici alții, la această proximitate poetică. La acest teatru de intimitate!
Acum, numeroși sunt cei care se resemnează cu ecranele și teatrul online… un compromis determinat de acest domiciliu forțat universal impus! Teatrul văzut de acasă, din spațiul privat, din refugiu sanitar, a fost o alternativă.
Reîntâlnirea cu fantomele
Teatrul pe ecrane ne permite reîntâlnirea cu morții… Actori cunoscuți, actori prieteni, actori dispăruți, regăsiți în exercițiul jocului… un joc nesfârșit, dincolo de doliu, o supraviețuire definitivă! Ilie Gheorghe în Faust, Virgil Flonda în Vladimir, Bruno Ganz în Prințul de Homburg… ei nu au murit, ei sunt prezenți sub ochii noștri și, ca într-o superbă nuvelă a lui Bioy Casares, Invenția lui Morel, beneficiază de un statut dublu, acela de prezență–absență! Încarnări pe ecrane și fantome ale minții! Doar aceste vizite retrospective online pot produce asemenea efecte! Spiritele scenei revin printre noi.
Fantomele sunt și unele reprezentații înregistrate pe care le privim din perspectiva morții. Hamlet–ul testamentar al lui Vlad Mugur, sau Livada lui Harag, Galileo Galilei – ultimul spectacol al lui Antoine Vitez – sau Cosi fan tutte, cântecul de lebădă al lui Strehler! Tinerii de azi le pot privi ca edificii defuncte, corect restituite, dar străine; însă ele servesc de album memorial martorului care am fost! Sau al îndrăgostitului de teatru care n-am încetat să fiu! Fragmente ale unei autobiografii astfel revizitate! Un memento mori optimist… și, senin, îmi murmur: totul nu dispare!
Alfred de Musset elogia „teatrul într-un fotoliu” pe care, circulând cu prețul unor eforturi și dificultăți reale, dintotdeauna l-am repudiat. „Să văd teatrul într-o sală”, în țara unde locuiesc sau altundeva, printre oameni, acesta mi-a fost crezul! Azi, dimpotrivă, mă regăsesc „într-un fotoliu” pentru a călători în lume și a vizita, nostalgic, acest regat al umbrelor ce se agită pe ecrane. Mă confrunt cu indecizia între ce a fost și ce, parțial, trăiește încă… aștept, însă, un miracol, acela al reînvierii teatrului pe scenă, teatru de a cărui absență respirația artificială online doar ne atenuează frustrarea! Ea își are meritele ei, dar și defectele. E un remediu de substituție. E un balsam temporar. Un medicament antidepresiv.
Condiția oamenilor de teatru
Artele spectacolului sunt arte colective; și cei care le exersează se disting de artiștii solitari ce-și sunt suficienți lor înșile. Această opoziție, pe timp de pandemie, s-a impus în mod flagrant suscitând, în funcție de domeniul practicat, reacții specifice. Scriitorii și filozofii au redactat opere inedite sau și-au elaborat memoriile, căci au fost imperativ claustrați în spațiul privat și, implicit, detașați de practicile sociale sau mondene. Astfel, s-au dedat integral operei lor. Dimpotrivă, regizorii au resimțit constrângerea ca o sancțiune ce i-a afectat artistic și i-a deprimat profund. Nicio comparație cu fecunditatea însinguraților prin vocație.
Regizorul creează în contextul unei comunități ale cărei forțe îl mobilizează și îi sunt propice creației. Spectacolul se face împreună, cu actori și colaboratori artistici: aici, solitudinea e improductivă. Redus la el însuși, regizorul e deposedat de energia colectivă - cu atât mai mult cu cât, de câteva decenii, a încetat să-și mai exercite atribuțiile ca un lider autoritar. El e deposedat artistic. Și de aceea, văzându-mi prietenii regizori, le-am înțeles efortul de a proceda la o temporară tranziție vocațională: Andrei Șerban a început să colaboreze regulat la Liternet cu texte evocând evenimente și personalități din parcursul carierei; Silviu Purcărete și-a regăsit o pasiune din tinerețe, desenul; Mihai Măniuțiu a scris versuri de o calitate excepțională sau un roman admirabil… toate, exerciții de consolare pe fond de frustrare. Gabor Tompa a continuat să monteze, dar s-a și refugiat în poezie. Dar, mai presus de orice, pandemia le-a revelat specificul: împlinirea prin cooperarea cu alții. O soluție neașteptată fu tentantă și i s-a adeverit pertinența, în ciuda reticențelor prealabile și a dificultăților pe care le-a comportat: regia din depărtare, prin Zoom. Comunicare la distanță, dialog tehnologic și pariu artistic, iată ce implică acest exercițiu. El a permis câteva realizări de excepție ca Plugarul și moartea în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul Național din Iași, Elektra de Strauss în regia lui Krzysztof Warlikowski, și altele. Regizorul și-a regăsit partenerii, chiar dacă în mod virtual; și, astfel, s-a împlinit. Vocației de tranziție i-a succedat exercițiul temperat al vocației originare.
Actorii, la rândul lor, au resimțit pandemia ca o sancțiune ce i-a afectat radical. Ei au fost despuiați atât de participarea la o creație de grup, dar totodată și de plăcerea de a se expune în fața unui public care îi solicita și excita. La București, Ion Caramitru îmi mărturisea: „îmi lipsește scândura scenei!”; la Paris, vechiul director al Comediei Franceze, prietenul Marcel Bozonnet, îmi confirma același sentiment de frustrare a actorului „interzis de planșeul de lemn al platoului”. Oamenii de teatru, mai intens decât alți artiști, au fost sancționați în chiar exercițiul artei lor de interdicțiile sanitare.
Putem remarca, însă, că celălalt versant, benefic de astă dată, încetinirea – uneori, e drept, excesivă – a procesului de producție adoptat de regizorii semnificativi ai scenei europene. Înainte, fără a-și mai acorda acest timp care, inițial, a fost luxul teatrului de artă, ei circulau nevrotic de la o țară la alta, de la un text clasic la unul modern, reducând durata de preparare și de repetiție. Brusc, ei au trebuit să suspende alienarea acestei frenezii și să revină la ei înșiși. Să se interogheze și să se prepare. Să repete lent, uneori profitând de strategii interioare, disidente chiar, restabilind astfel valoarea pierdută a lentorii ca regim de producție scenică.
Pentru Festivalul de la Sibiu am realizat o serie de interviuri cu figuri emblematice din Europa și din țară. Dialoguri excepționale. Calitatea lor e, indiscutabil, un efect a recluziunii, al replierii și al imobilității lor temporare. Sedentari și solitari, în condițiile unei stagnări severe a producției teatrale, ei și-au reconstituit rezervele și regândit condiția. Cel puțin pasager… și de aceea, spectacolele post-pandemice au fost, cel mai adesea, reușite memorabile.
Un singur artist distrus de pandemie, Pippo Delbono! Poate pentru că e artistul cel mai atent nu doar la arta colaboratorilor săi, ci și la parcursurile lor umane. În lipsa lor, el s-a întunecat și, văzându-l, m-am îndurerat.
Publicul pierdut și regăsit
Teatrul, aserțiune cunoscută, e o artă de prezență! Prezență împărtășită, la bine și la rău, căci să nu exagerăm mitologic: de câte ori n-am vrut să părăsim o sală, să fugim de la un spectacol… dar, de câte ori, nu ne-a delectat intimitatea cu publicul, relația cu el ca adunare efervescentă. Ea nu e sinonimă cu fluxul inform al vizitatorilor unei expoziții, nici cu sala haotică a unui concert de rock. Dimpotrivă, ea se prezintă ca un ansamblu organizat ce prezervă dreptul la o identitate individuală în contextul unei comunități structurate. Și de aceea, satisfacția provine totodată din recunoașterea de sine și din asocierea cu partenerii de sală. „Singur printre ceilalți” - aceasta-i condiția spectatorului.
Pandemia a produs solitudini. Ecranele au însingurat pe amatorii de teatru care îl frecventează și din plăcerea de a aparține unui grup a cărui tensiune e contagioasă, a cărui atenție consolidează unitatea. Această partenogeneză - sală / scenă – proprie actului teatral a suportat cele mai drastice interdicții și, adeseori, ea, mai cu seamă, a fost regretată. În fața unui ecran, spectatorul e singur precum cititorul în fața unei cărți. Pertinența percepției nu e afectată, dimpotrivă chiar; dar celui care privește îi lipsește sentimentul comunitar. Ne ducem la teatru și pentru că ne plac oamenii… pandemia a afectat această relație colectivă. Fiecare a putut fi un spectator solitar privind opere transmise, dar fără a aparține unui public. Fără posibilitatea de a institui o relație imediată cu vecinul sau cu actorul. Iar aceasta îmi amintește de răspunsul unei actrițe care făcea și teatru și cinema, și care, solicitată să-și declare preferința, răspundea: „La cinema trimiți scrisori, la teatru săruți. Uneori, mă plictisesc de corespondență, și vreau să sărut”. Ecranele au servit de „scrisori” venite de altundeva, de altcândva, dar noi am așteptat „sărutul” teatrului. Și de aceea, când l-am efectuat, cu toții ne-am bucurat.
Reluarea activității teatrale a surprins printr-un simptom semnificativ: entuziasmul sălilor. El depășește reacțiile de odinioară: aplauzele sunt extreme, ovațiile prelungite căci, dincolo de spectacol, spectatorii își sărbătoresc regăsirea comună și publicul își salută reînvierea. Teatrul se împlinește și datorită lui.
Ambivalența lui Janus
Pandemia a sancționat creatorii și spectatorii de teatru, dar totodată ea a revelat resurse uitate sau refuzate; ea a reactivat memoria disprețuită a scenei și a valorizat-o ca un depozit mnemonic conținând resurse ignorate. Moștenire exemplară, a cărei valoare s-a impus în contextul interdicțiilor ce s-au aplicat unei arte comunitare ca teatrul. Pandemia ne-a dat timp, constrângându-ne să rămânem acasă și să explorăm, astfel, tezaurul devalorizat al teatrului, să reconstituim vechi aventuri, să ne regăsim pe noi înșine. Un timp, „interiorul” a temperat excesele voiajelor, ale circulației, ale socialității. O experiență dificilă, dar, pentru unii, o sursă de reînnoire. Și nu doar o frustrare.
Pandemia a stagnat producția teatrală, dar totodată ea a determinat invenția unor răspunsuri inedite, a unor soluții inimaginabile în alte condiții. Azi, există o „scenă digitală” și o „scenă vitală”; ele sunt complementare. Spectacole odinioară inaccesibile pot fi descoperite la celălalt capăt al lumii. O solidaritate dincolo de frontiere s-a instaurat. Noile generații, de artiști și spectatori, pot beneficia de scenele lumii, fără a sacrifica, însă, și satisfacția de a fi prezenți, aici și acum, în interiorul unei săli, actori și spectatori reuniți. Căci sălile goale văzute pe timpul pandemiei au revelat importanța publicului.
Azi, încă supus unor restricții, teatrul și-a restaurat protocolul specific, mobilizând totodată actorii și publicul în numele dialogului care-i constituie esența. Revenirea virusului suscită o incertitudine tulburătoare: dacă o pandemie temporară poate produce răspunsuri duble, asociate, dimpotrivă o pandemie cronică sperie și deprimă. Ea interzice perspectivele și întunecă viitorul. Indeterminarea în timp și eterna revenire a bolii, deprimă. Ambivalența dispare atunci, iar noi, deprimați, intrăm în ciclul lung al descurajării.
Cioran scria în Caietele sale: „E celebră vorba lui Pascal care răspundea surorii sale când aceasta-i reproșa că nu se îngrijește: «Spui asta pentru că nu cunoști neplăcerile sănătății și avantajele bolii». Într-o carte de Șestov am descoperit, pentru prima oară, această frază care a avut un efect extraordinar asupra mea. Îmi amintesc că am fost gata să țip. Aveam șaptesprezece ani…Orice boală e o inițiere”. Și COVID–ul a fost una.
Această ambivalență a bolii e un eveniment inedit cu consecințe duble ce merită evaluate și examinate. Janus bifrons.
