Keynote speaker la cea de-a treia ediție a Summitului Mondial de Tineret, în sesiunea care a reunit foști șefi de stat și membri ai corpului diplomatic într-o discuție având ca temă „tinerii de astăzi, liderii de mâine”, președintele Emil Constantinescu s-a arătat foarte interesat de părerile tinerilor pe această temă, oferind în același timp o cheie de interpretare a viitorului acestora sub forma unei culturi a păcii, transmisă de la o generație la alta.
Emil Constantinescu: Avem datoria de a-i ajuta pe cei tineri să descopere ei înșiși valorile umanității și să și le însușească pentru a-și putea făuri idealuri convergente către Binele comun
Dacă pandemia nu ne-ar fi împiedicat să ne întâlnim, interesul meu pentru acest summit cu o temă atât de generoasă precum rolul tinerilor în instaurarea păcii nu ar fi rezidat atât în calitatea de intervenient în plen, cât în a asculta opiniile tinerilor participanți. Iar aceasta pentru că lumea pe care ei o vor făuri va fi aceeași lume a propriilor mei copii și nepoți.
În cele peste patru decenii petrecute ca profesor universitar, pe măsură ce înaintam în vârstă și vremurile se schimbau, mă chinuiam să înțeleg ce gândesc studenții mei, cu toții de aceeași vârstă: 18-19 ani.
Nu știu cât de mult tineretul din ziua de astăzi ar fi interesat de o experiență precum a mea – un om care, copil fiind, a fost martorul morții și mutilării oamenilor în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, a cărui tinerețe a trecut sub o dictatură criminală care putea, în orice moment, să te trimită la închisoare, la muncă forțată sau chiar să te deporteze pe motive politice, și care, la maturitate, a luat parte la o revoltă pașnică care a fost reprimată sângeros de forțele armate în România lui decembrie 1989. Și, în cele din urmă, experiența unuia care și-a dedicat viața promovării păcii și înțelegerii pretutindeni pe glob. Toate aceste evenimente ale istoriei recente pot părea, pentru tinerii de astăzi, drept o poveste a unor vremuri demult apuse, deloc interesantă pentru lumea prezentului care se confruntă cu probleme de o cu totul altă natură.
Pandemia de COVID-19 a afectat tinerii și bătrânii deopotrivă, și a adus în prim-plan două valori fundamentale – viața și libertatea, pe care tindem să ni le amintim odată pierdute. Este la fel și cu sănătatea.
Apreciez documentele programatice promovate de Organizația Națiunilor Unite, precum Agenda 2030, însă nu sunt sigur cât de convingătoare pot fi acestea pentru tinerii din zilele noastre, fiind redactate de experți care nu s-au confruntat cu ororile războiului, foametei, refugiului sau cu infernul închisorilor și al lagărelor de concentrare. Pentru a putea atinge un consens în vederea calificării războiului drept o crimă împotriva umanității, care reprimă brutal dreptul fiecăruia la viață, avem nevoie de o schimbare profundă a conștiinței sociale cu privire la violența în relațiile interumane.
Dominația violenței este adânc înrădăcinată în psihicul colectiv. Încă din cele mai vechi timpuri, istoria umanității a glorificat „eroii războiului” în locul „eroilor păcii”. În aceste condiții, este greu de crezut că apelul meu pentru o „cultură a păcii” poate avea succes. Cred că izolarea impusă de pandemie ne-a oferit o ocazie nesperată de a revizita capodoperele literare care vorbesc, în maniera minții de geniu a artistului, atât simțurilor, cât și rațiunii. Și spun aceasta pentru că sunt convins că puterea cărților este mai mare decât aceea a limbajului politic. În această perioadă, am recitit două romane care mi-au influențat tinerețea: Război și Pace, și Muntele vrăjit. Tolstoi își trimite cititorul în vremea războaielor napoleoniene care au cuprins întreaga Europă la începutul secolului al XIX-lea, pe când Thomas Mann se concentrează asupra Primului Război Mondial de la începutul secolului XX. De-a lungul istoriei omenirii, primele victime ale războaielor – fie ele mondiale, europene, regionale, interstatale sau civile, cauzate de setea de putere a conducătorilor, au fost tinerii.
Nu este ușor de uitat cumplita scenă din Război și Pace în care Napoleon inspecta sinistrul peisaj al dealurilor Pratzen de după bătălie, împânzite de corpurile morților și răniților, cu tânărul și muribundul prinț Bolkonski sperând că cineva l-ar putea readuce la viața pe care, înțelegând-o acum diferit, îi părea atât de minunată în comparație.
La fel de sfâșietoare sunt ultimele capitole din Muntele Vrăjit, unde un regiment de studenți voluntari „trebuie să decidă soarta atacului asupra tranșeelor și satelor fumegânde”. „Trei mii”, scrie Mann, „pentru ca doar două, după pierderi grele, să rămână în picioare pentru a saluta victoria printr-un „Ura!” din suflet, fără un gând pentru cei care, căzând, vor fi lăsați în urmă.”.
Sunt de părere că aceste scene trebuie să fie întipărite în memoria tuturor celor care plănuiesc războaie, suferință și vărsare de sânge.
În 1943, în mijlocul celui de-Al Doilea Război Mondial, cea mai teribilă confruntare militară din istorie, autorul Herman Hesse publica un volum care descria o lume pașnică în care conflictele armate erau doar o memorie îndepărtată. Jocul cu mărgele de sticlă, pentru care Hesse a primit Premiul Nobel pentru Literatură la sfârșitul războiului, în 1946, propunea modelul unei societăți fundamentate pe cultură și nu pe violență, care glorifica valențele dialogului cultural, prin care, scria autorul, „diferențele de cultură, educație, talent și individualitate nu constituie un motiv pentru a renunța la a încerca să ne înțelegem unii pe alții.”.
Spre deosebire de utopiile politice ale lui Thomas Morus sau Campanella, romanul lui Hesse nu sugerează o izolare, ci mai degrabă o implicare sporită în viața lumii, dincolo de hotarele pașnice ale imaginarei Castalii, cu pericolul autosuficienței pândind din urmă.
Ne-am putea întreba, de ce, după spectaculoasa evoluție a dialogului intercultural în ultimele decenii, omenirea se confruntă în prezent cu atât de multe provocări, conflicte înghețate și cu o spirală a violenței?
În opinia mea, cultura păcii este ceva mai presus de simplul dialog intercultural, iar construcția sa necesită mai mult timp și mai multă perseverență. Este vorba de un proces de învățare continuu – din fragedă pruncie, până la bătrânețe. Nu putem trece cu vederea faptul că o „cultură a păcii” nu poate fi separată de o nouă „cultură a democrației”, și chiar de o nouă „cultură a economiei de piață”.
Cultura păcii este de asemenea dificil de construit pentru că, spre sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, nevoia de „educație” a fost înlocuită de nevoia de „divertisment”, deoarece acesta din urmă atrage fonduri, pe când educația nu. Uciderile în masă, genocidul, violurile, distrugerea sunt „breaking news”, pe când acțiunile umanitare, niciodată. Dacă această realitate nu se va schimba, se poate ca unii dintre copiii astăzi crescuți și educați în spiritul violenței vor migra, chiar fără vreo motivație ideologică sau religioasă, către acele spații care au devenit un soi de „rezervație”, în care „vânătorile de oameni” și „uciderea și torturarea oamenilor” sunt permise, încurajate și lăudate, devenind populare. „Traficanții de imagini violente” sunt la fel de răspunzători precum „traficanții de arme”, deoarece motivațiile amândurora sunt aceleași: profitul, și banii.
Cred că, atunci când învinuim religiile pentru conflictele deschise curente, sau pentru mai vechi conflicte înghețate, ar trebui să ne amintim, înainte de a le condamna pentru atrocitățile comise în numele lor, că și ele, la rândul lor, propovăduiesc Pacea, și nu Războiul. Calea pe care ne-o arată este să ne iubim aproapele, și nu să îl ucidem sau oprimăm. Chiar dacă, de-a lungul lungii istorii a umanității, marcată de violențe extreme, acest deziderat nu a rămas decât un vis, nu trebuie să ne pierdem speranța. Poate că o nouă generație îl va putea transforma în realitate.
Însă, pentru ca acest lucru să se poată înfăptui, noi, ca oameni în etate, ca reprezentanți ai mediului academic sau ca profesioniști cu experiență în orice domeniu de activitate, trebuie mai întâi să întreprindem un exercițiu de autocunoaștere pentru a identifica acele valori care ne-au servit în lupta împotriva Răului, și în descoperirea Binelui. Avem datoria de a-i ajuta pe cei tineri să descopere ei înșiși valorile umanității și să și le însușească pentru a-și putea făuri idealuri convergente către Binele comun.
