Emil Constantinescu
Președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului
Distinși participanți la cel de-al 47-lea Congres Național al Societății Române de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice,
Un congres al medicilor care celebrează o sută de ani de la o strălucită contribuție a medicinei românești la îmbunătățirea sănătății oamenilor de pretutindeni este o bună ocazie de a discuta, în plină criză sanitară mondială, poziția și rolul medicinei în cadrul științelor și societății.
De ce este specială medicina? În adolescență am avut colegi și prieteni care au optat pentru medicină și pentru cercetarea medicală, cu care am crescut, înaintând împreună în grade universitare, academice sau în notorietate publică. La început m-a surprins și apoi m-am obișnuit să-i aud spunând, la capătul unor operații sau tratamente dificile, un „Doamne ajută!” care marca limita posibilităților lor și transferul spre ceea se cheamă destin.
Astfel că o apropiere între medicină și religie mi se pare firească. Forța dăinuirii creștinismului timp de două milenii se trage din „neuitarea unei morți” transformate în speranța unei alte vieți. Arta, muzica, literatura, numite inspirat de români „umanioare” au oferit de-a-lungul secolelor un suport trainic dăinuirii prin cultură a sentimentului religios, pentru că nesiguranța geniilor creatoare, născute pentru a dărui, vine din permanenta lor teamă de uitare, pentru că ce este uitarea decât un alt mod de a muri?
Știința nu poate oferi alinarea sufletului speriat de moarte, precum credința, și nici emoția fermecătoare a culturii, dar poate îmbunătăți viața oamenilor, creându-le mai multe șanse, pentru a se bucura de ea. Din păcate, roadele cercetărilor științifice și reflexul lor tehnologic au un caracter ambivalent, benefic și malefic, utilizarea fiecărei descoperiri în plan militar secerând vieți și mutilând existențe.
Medicina ocupă un loc special, între știință și religie. Fiecare doctor, de la medicul de familie la directorul de spital sau de la rezident la academicianul profesor, dincolo de CV-ul profesional, are privilegiul unic de a oferi un „supliment de viață” sau de a curma sau alina suferințele vieții. Nicio altă profesie sau îndeletnicire umană nu o poate face și aceasta îi ridică pe doctori la rangul unei confrerii spirituale distincte și superioare în peisajul social, dar le impune și o înaltă responsabilitate civică.
Știința a apărut din impulsul omului de a-și valorifica existența, prin calitatea gândirii și produsele cunoașterii. Cum am văzut, produsele cunoașterii pot fi transformate în mijloace de distrugere în masă. Descoperirile din domeniul chimiei, nitroglicerina și gazele toxice folosite pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial, au produs milioane de victime. Încă înainte de acest carnagiu, chimistul Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, a dispus prin testament ca averea sa să răsplătească pe cei „care au adus mari servicii umanității”, prin ceea ce au devenit premiile Nobel pentru chimie, fizică, medicină, literatură și pace; primul premiu Nobel pentru pace fiind acordat unuia din fondatorii Crucii Roșii.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, fizicienii Albert Einstein și Robert Oppenheimer, ale căror cercetări fuseseră folosite la producerea bombei atomice, împreună cu Alexander Fleming, descoperitorul penicilinei, dar și cu muzicianul Yehudi Menuhin, au înființat Academia Mondială de Artă și Știință, pentru a promova o responsabilitate civică a mediului academic. Chiar dacă șantajul nuclear a evitat un nou război mondial, Războiul Rece a permis dăinuirea regimurilor criminale comuniste din Est, care au produs teroare și victime comparabile cu cele ale celui de-al doilea Război Mondial. Pentru cei care au trăit sub dictatura comunistă sau pentru cei din generația mea, născuți în timpul războiului mondial, trecutul a lăsat traume adânci.
Cornelia Gășpărel, doctor în filozofie, a apelat, pentru înțelegerea naturii suferinței umane, la triada „memorie-uitare-angoasă”. Omul are nevoie și de memorie și de uitare, să uite atât cât poate ca să supraviețuiască și să memoreze atât cât ar putea să-l desăvârșească.
Pandemia COVID-19 a readus brutal în actualitate angoasa. Angoasa presupune evitarea discuțiilor despre subiecte în care problema s-ar putea pune în termeni de răspundere în sens juridic (a fi sau nu culpabil) sau de responsabilitate (a fi sau nu moral).
Dacă în perioada dictaturii comuniste a existat angoasa răspunderii penale, în prezent crește angoasa impusă de presiunea socială, generată de predominanța intereselor financiare. Evitarea dezbaterilor asupra unor amenințări reale asupra viitorului omenirii este indusă în mod pervers, prin manipulare mediatică și prin rețelele de socializare, sub forma corectitudinii politice a unor proiecte utopice sau a unor noțiuni lipsite de continut, gen „new normal”.
Dacă responsabilitatea morală pentru aplicarea periculoasă a cuceririlor științifice a privit în trecut pe cercetătorii din domeniul chimiei și fizicii, acum a venit rândul celor din domeniul biologiei și medicinei.
Ramificațiile sociale ale ingineriei genomice umane, etica îndoielnică a transplanturilor, efectele inteligenței artificiale, influența lobbyurilor farmaceutice și alte dezvoltări recente din domeniu pe care dumneavoastră le știți mai bine decât mine, ar trebui să constituie semnale de alarmă.
Sunt consternat să constat că în board-urile think-tank-urilor internaționale din care fac parte, sau la conferințele organizate de ele, aceste subiecte fierbinți sunt evitate. În același timp, vedem cum civilizația actuală se îndepărtează de valorile morale care au fundamentat-o, spre un consumerism asociat goanei după profit.
Cenzura și autocenzurarea subiectelor supuse dezbaterii publice nu sunt altceva decat forme disimulate ale fricii. Frica, culpabilitatea, blochează evoluția spirituală, în timp ce responsabilitatea morală o eliberează.
Am fondat Institutul de Studii Avansate dupa modelul Princeton, cu misiunea de a anticipa viitorul, pe baza analizei prezentului și a învățării lecțiilor trecutului. Institutul este centrat pe studii asupra Levantului pentru că aici s-au format rădăcinile civilizației occidentale: democrația greacă, religia iudeo-creștină și sistemul dreptului roman-bizantin.
Pe site-ul Institutului puteți găsi platformele „Lumea post- pandemia COVID-19: o viziune umanistă pentru o dezvoltare durabilă” și „Uniunea Europeană între speranțe și anxietăți. Europa viitorului: uniune politică, economică sau spirituală?”, platforme care doresc să găzduiască gândirea românească asupra viitorului Europei și a lumii în care trăim.
Mă adresez dumneavoastră pentru că medicul, prezent de la naștere până în ultimele clipe ale plecării sufletului, are atât competența, cât și empatia necesare promovării în plan social a comandamentelor morale pe care și le-a asumat prin jurământul lui Hipocrat.
Știm, desigur, că din punctul de vedere epistemologic, etica nu este o știință. Dar, dacă nu există un temei științific al eticii, ar trebui să existe un temei etic al științei. Putem defini datoria etică ca o exigență care nu este depășită de nicio altă exigență.
Oamenii de știință și, în primul rând, cei din domeniul medicinei, sunt cei chemați să vegheze ca progresele științei și tehnologiei să nu paveze, cu rele sau bune intenții, drumul spre dezumanizare, pe care societatea postmodernă pare să se îndrepte în prezent.
Judecata morală este cea care poate asigura ordinea între materie și spirit, referențialul fiind societatea. O societate care gândește și acționează conform conștiinței.
