COVID-19, un an mai târziu: O „furtună perfectă” pentru „înțelepciunea convențională”. Și ce?

David Harries
Președintele Grupului Pugwash Canada
Membru al Academiei Mondiale de Artă și Știință

Cadrul

Organizația Mondială a Sănătății a declarat o pandemie globală la 11 martie 2020, semnalând că virusul Sars-CoV 2 fie ajunsese, fie avea curând să ajungă în toate statele lumii. De atunci, atât virusul inițial, cât și un număr în creștere de variante și consecințele acestora au distrus aproape în totalitate „înțelepciunea convențională”, pe care liderii mondiali și fiecare dintre noi ne bazasem, mai mult sau mai puțin, vreme de câteva decenii. Această dezrădăcinare este atât cauza, cât și efectul unei incomensurabile varietăți de răspunsuri în continuă schimbare la adresa pandemiei. Aceste răspunsuri au inclus eforturi frenetice de a o contracara, apărându-ne mai întâi împotriva transmisiei sale și încercând să o izolăm prin intermediul unui melanj de carantine, interdicții orare de circulație și restricții sociale în continuă evoluție; iar acum, să o prevenim în totalitate, fie prin intermediul unuia sau mai multora dintre vaccinurile inventate și aprobate într-un ritm fulgerător, fie al acelora încă în curs de dezvoltare. Din păcate, negarea vocală și influentă a însăși existenței și letalității virusului Sars-CoV 12 continuă să ne obstrucționeze progresul, unde o minoritate semnificativă din populația globului rămâne fundamental sceptică față de vaccinuri, chiar și în vreme ce milioane de indivizi continuă să se îmbolnăvească și să își piardă viața.

Oricum ar fi fost înțeleasă această „înțelepciune convențională”, drept o normă, o preferință, o prezumție, o opinie, un ideal, o probabilitate sau chiar o fantezie, virusul Sars-CoV 2 a dezmințit multe dintre dogmele sale, într-o „furtună perfectă”, formată dintr-o inițială lipsă de pregătire, urmată de o răspândire și letalitate deosebit de neuniforme, iar acum, incertitudine privitor la cât va ține pandemia ostatic progresul, în căutarea zilei în care COVID-19 nu va mai fi decât o problemă controlată. Din păcate, „accelerarea istoriei”, împreună cu o serie de alte provocări concomitente, care se ranforsează reciproc la nivel global, regional și național, pare să continue să devanseze capacitatea colectivă a umanității de a le face față cu brio tuturor.

Atacurile COVID-19 la adresa înțelepciunii convenționale

O listă alcătuită la 11 martie 2020, cu mici adnotări și în nicio ordine anume:

• Crizele globale determină manifestarea unei voințe colective internaționale/multilaterale de a le contracara, din care rezultă atât modurile, cât și mijloacele de a face acest lucru. De fapt, s-a întâmplat exact opusul. Răspunsuri inegale, atât ca temporizare, cât și scara la care au fost luate la primul, al doilea și acum al treilea val al pandemiei, nu au făcut decât să sublinieze absența unor eforturi cu adevărat comune, încă de la început și până astăzi.
• Noi, oamenii, învățăm din crizele trecutului și, în consecință, suntem îndeajuns de prevăzători pentru a ne pregăti pentru următoarea criză. În realitate, situația disponibilității echipamentelor de protecție personală la începutul pandemiei (văzută prin prisma trecutului, la 11 martie 2021) a fost doar primul dintre multe semnale de alarmă că majoritatea guvernelor fie uitaseră, fie nu învățaseră din experiența pandemiilor trecute, chiar și a celor mai recente.
• Donald Trump nu spune niciodată adevărul. Într-un interviu cu Trump, difuzat la 19 iulie 2020, Chris Wallace a reușit să-i smulgă fostului președinte următoarea afirmație: „Este ceea ce este”, referindu-se la cele 200.000 de morți în urma COVID în America la vremea respectivă. În prezent, cu peste 530.000 de decese înregistrate din cauza pandemiei COVID-19, minciuna timpurie și ades repetată a președintelui Trump, potrivit căreia pandemia pur și simplu „va dispărea”, rămâne un monument pervers al înclinației sale pentru minciună.
• Per total, religia este o influență pozitivă. Într-un interviu difuzat la 20 martie 2020, Papa a afirmat că zvonurile despre afacerile bisericii sunt chiar mai dăunătoare decât COVID-19. Exercitarea „drepturilor” și „libertăților” religioase a ucis și infectat milioane de creștini, musulmani, evrei și atei deopotrivă.
• Vârstnicii, persoanele cu dizabilități și bolnavii cronici sunt respectați și tratați în mod acceptabil atât în sistemul public de sănătate, cât și în cel privat. Tragedia continuă a sutelor de mii de decese oribile, însingurate, care ar fi putut fi prevenite chiar și în țările bogate și dezvoltate, este o continuă acuzație la adresa așa-numitei societăți „grijulii” contemporane.
• Într-o criză, frontierele sunt un lucru folositor. Nu și în această criză. Cea mai mare parte a anului 2020, statele suverane au decretat o închidere a granițelor naționale (sperăm) bine intenționată, (în mod cert) incomplet informată și decisă la nivel individual, împotriva tranzitului cetățenilor altor țări. Gradul de porozitate al acestor moratorii a variat în mod substanțial; iar COVID-19 nu respectă suveranitatea.
• Globalizarea a atins deja un nivel de maturitate în care nu mai există îndeajuns de multe potențiale verigi slabe pentru ca integritatea sistemului să mai fie amenințată. COVID-19 a dezlănțuit o serie de realități geopolitice și comerciale deosebit de puternice, inconvenabile și îndelung ignorate, care au aruncat sistemele financiare și economice într-o dezordine haotică și irascibilă. „Fii Rezilient: Trăiește, Cumpără și Muncește Local” este noul „smart”, însă acesta se confruntă cu puternice interese particulare înrădăcinate, care încearcă din răsputeri să mențină vechiul status quo.
• „Indexurile”, în special cele provenite din surse renumite și respectate, au o acuratețe folositoare. La nivel global, singura estimare a numărului de decese de pe urma COVID-19 acceptată „de comun acord” este că adevărata cifră se află la un ordin de magnitudine superior cifrelor „oficiale”. Inițiativa Amenințării Nucleare (NTI) și Indexul Global al Securității Sanitare (GHSI) calificau Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii pe locurile 1 și 2 în materie de „Securitate Sanitară”. Foarte repede, după 11 martie 2020, aceste prime două locuri ocupate de aceste țări au ajuns să fie acordate numărului de morți de pe urma COVID-19 în statele grupului G7.
• „Sănătatea publică” nu este un oximoron. Creșterea inegalității la nivel global, deja o problemă gravă înaintea pandemiei, s-a exacerbat odată cu răspândirea și mutațiile COVID-19 în lume, demonstrând fără putință de tăgadă că există două „publicuri” în ceea ce privește sănătatea. Primul constă în cei mai puțin „îndrituiți”: cei săraci, cu precădere de culoare, cei încarcerați, cei refugiați și cei needucați, între multe alte categorii. Bunăstarea acestora a scăzut vertiginos sub cea a grupurilor a căror avuție - care, în mod pervers, a sporit în perioada pandemiei – și statut le-a putut oferi „libertatea” de a nu fi îngrijorați de cele mai nefaste urmări ale virusului.
• Participanții la summit-uri trebuie să se întâlnească în persoană. Geopolitica nu a luat sfârșit după aproape un an fără vreun summit purtat integral în persoană. Instanța nu s-a pronunțat încă asupra întrebării dacă următorul mare eveniment internațional, care să nu fie organizat, fie în mod hibrid, fie exclusiv în mod virtual, va putea fi organizat în siguranță în acest an, sau va trebui să aștepte până în 2022.
• „Viața este sfântă” constituie o valoare universal umană. Doar pentru unii, și chiar și atunci, doar în anumite circumstanțe. Fostul director al amânatelor Jocuri Olimpice de Vară de la Tokyo din 2020, ulterior obligat să demisioneze din funcție, a declarat public în repetate rânduri că aceste Jocuri „trebuie ținute” în 2021, „indiferent de cost”. În ceea ce-l privește, este evident că pentru Trump o singură viață este, cu adevărat, „sfântă”.
• Sistemul Organizației Națiunilor Unite ar putea oferi o eficiență sporită în acțiunile și inițiativele împotriva pandemiei. Prezentările liderilor naționali, susținute virtual în cadrul Reuniunii Generale a ONU la aniversarea a 75 de ani de existență, au demonstrat o lipsă aproape totală de preocupare, intenție sau eforturi comune din partea statelor membre ONU. Lipsa unei asemenea „focalizări” universale este reflectată de faptul că, în 2020, Secretarul General al ONU a chemat statele membre la acțiune de nu mai puțin de opt ori, doar două din aceste instanțe fiind în legătură cu pandemia. Cel mai recent apel al Secretarului General, pentru implementarea efectivă a unui „armistițiu global privitor la vaccinuri”, depășește capacitatea noastră de înțelegere, datorită uniformității globale existente în prezent cu privire la accesul echilibrat și disponibilitatea (oricărui) vaccin.
• În mare parte, liderii conduc pentru bunăstarea țărilor lor și a cetățenilor acestora. Date fiind performanțele unor lideri precum Trump, Putin, Bolsonaro, Xi, Modi, Orban, liderul Suprem al Iranului, AMRO și toți liderii Libanului, printre alții, leadership-ul „benefic” la nivel global pare în prezent deplorabil și insuficient. Dacă afirmația lui Ralph Nader, potrivit căreia rolul principal al unui lider este să își formeze succesorul/ii, este adevărată, atunci se prea poate ca viitorul să nu se afle în mâini bune.
• „Educația” se afla într-o formă îndeajuns de bună înaintea pandemiei, iar nevoile sale îndeajuns de bine înțelese pentru a face față provocărilor. Știm acum că profesorii, studenții, părinții, frații, administratorii de nivel mediu, prietenii, oamenii de serviciu, personalul de securitate, șoferii de autobuze școlare și comunitare, asistentele medicale din școli, profesorii de sport și cei specializați în educația copiilor cu nevoi speciale, puericultorii și personalul administrativ asociat, lucrătorii de mentenanță, cei însărcinați cu monitorizarea calității aerului, cu identificarea contactelor individuale și cu funcționarea centrelor de testare nu fuseseră luați în considerare în „înțelegerea” exprimată mai sus. Târziu, în luna februarie 2021, în mijlocul celui de-al doilea val de COVID-19, sub amenințarea unui al treilea val cauzat de mutații virale, neuniformitatea intențiilor – ca să nu mai vorbim de inechitatea acțiunilor – privitoare la ce ar trebui făcut pentru învățătură, cum ar trebui acestea făcute și cine ar trebui să fie răspunzător pentru aceasta, ne dezvăluie adevărata natură a „educației” convenționale la nivel general: un artefact al societății secolului XIX, angrenat într-o criză a secolului XXI.
• „Experții” reputați și respectați au un impact măsurabil. Din 11 martie 2021, mult prea mulți dintre prea-puținii experți cu principii, ale căror opinii contraziceau dorințele liderilor lor inexperți, au fost marginalizați, calomniați, aduși la tăcere sau, sub dictaturi, dispăruți. Măcar administrația Biden încearcă să repare „adevărul” declamat în Statele Unite, prin recursul la o politică bazată pe date concrete; însă o „societate ignorantă” nu va fi de vreun ajutor în acest demers.
• Statele „inteligente”, bine guvernate, vor avea succes în mod natural. Singapore, un foarte bogat, foarte bine controlat și cosmopolit micro-stat, a fost una dintre puținele țări a căror reacție timpurie și detaliată la pandemie a fost lăudată la nivel global. Apoi a intervenit realitatea, care a subliniat un adevăr rușinos. Se pare că liderii uitaseră de zecile de mii de „muncitori străini” ale căror eforturi scutiseră populațiile singaporeze de sorginte malaieziană și chineză de orice muncă fizică. Pavilioanele aglomerate ale muncitorilor au stat la baza unei explozii de infectivitate și noi cazuri de coronavirus.
• Democrația înseamnă bună guvernanță. Într-adevăr, se prea poate, însă în termeni relativi, după cum a afirmat însuși Winston Churchill. Însă, după cum arată Organizația Freedom House și alții, ne aflăm în mijlocul unei recesiuni a democrației. Aceasta a fost amplificată de pandemie, care a oferit multor lideri naționali prilejul de a clama necesitatea concentrării a din ce în ce mai multă responsabilitate și autoritate în mâinile lor. Este greu de imaginat o revigorare a democrației pe termen scurt, dat fiind numărul uriaș de probleme concomitente și complementare care se sprijină reciproc cu care ne confruntăm.
• Lucrători esențiali sunt cei mai educați, cei mai realizați și cei mai puternici dintre noi. Mare parte din aceste persoane ar fi murit, fie de foamete, fie de boală, în lipsa eforturilor acelor lucrători pe care pandemia ni i-a relevat ca fiind cu adevărat esențiali: conducătorii de tiruri de marfă, echipele de mentenanță acvatică, operatorii de ghișee, angajații magazinelor, livratorii, specialiștii în suport personal și asistentele medicale în pregătire, printre mulți alții. Din păcate, o mare parte dintre aceștia, în mod pervers, nu a avut de ales decât să continue să muncească, deoarece în cazul lor „munca de la domiciliu” nu constituia o opțiune plauzibilă nici profesional nici, de cele mai multe ori, financiar.
• Un stat bogat, dezvoltat, educat, democratic și cu tehnologie de vârf poate elabora și implementa programe de testare și contact eficiente la nivel național, chiar și în mijlocul unei pandemii. Cu doar câteva excepții locale, acest lucru nu s-a întâmplat și, potrivit tuturor indicațiilor primite pe măsură ce vaccinele încep să fie distribuite, nici nu se va întâmpla.
• Oamenii știu că este cel mai bine să te vaccinezi, atât din motive sociale, cât și personale. Estimările numărului de persoane care nu doresc să fie inoculate împotriva COVID-19 variază substanțial, atât național, cât și profesional, și constituie un flux continuu lipsit de predictibilitate. O astfel de estimare (într-adevăr, inexactă) arată că astăzi în jur de 25 și 40 la sută din populație fie nu dorește vaccinul, fie i se va împotrivi expres. Lansarea aproape certă a pașapoartelor de vaccin în viitorul apropiat ar putea reduce numărul acestor cohorte.
• Infrastructura țărilor bogate, a „lumii dezvoltate” este suficientă pentru nevoile curente. Chiar să fi fost așa, acum nu mai este. COVID-19 a reliefat în mod spectaculos consecințele multor ani de neglijare a mentenanței și reînnoirii infrastructurale necesare. Episodul recent al Texasului plonjat în beznă, gheață și lipsit de apă curentă este doar ultimul cap de afiș pentru costurile reale pe termen lung ale unui complex de superioritate infrastructurală nejustificat.
• Iterarea științifică și aprobarea medicală a vaccinurilor va semnifica începutul aducerii pandemiei sub control. De fapt, „apariția” vaccinurilor nu a făcut altceva decât să dezvăluie faptul că mai urmau și alte „vremuri grele” din punct de vedere politic, economic, logistic și social. Din păcate (noile) variante ale virusului – până nu demult doar „lebede negre” - s-au răspândit exploziv și intruziv, conturând un nou spațiu ocupat de tulpini „de perspectivă” pentru care nu există încă soluții medicale și perpetuând o continuă incertitudine privitor la cum ar trebui și cum ar putea să arate un control al pandemiei.
• COVID-19 a adus numai vești proaste. În definitiv, foarte, foarte proaste, desigur. Însă nu și lipsite de calități izbăvitoare. Prima: sistemul educațional cristalizat în secolul XIX este modernizat în funcție de cerințele de noi căi didactice ale secolului XXI. A doua: telemedicina s-a dovedit a fi un serviciu deosebit de eficace și eficient; într-adevăr, o linie salvatoare pentru mulți dintre cei care aveau cel mai mult nevoie de ajutor. A treia: Poluarea a scăzut simțitor la nivel global. A patra: Flora și fauna din marile centre turistice arhi-vizitate se bucură de o odihnă și o recuperare nesperate. A cincea: Flagelul afecțiunilor psihologice, îndelung aproape ignorată, este acum o problemă general recunoscută și acceptată. A șasea: Liderii mondiali încep să recunoască realitatea că performanța lor sub-exemplară anulează orice potențial argument în favoarea continuării excluderii generațiilor tinere – noua promoție de lideri ai viitorului – a persoanelor cu dizabilități și a populațiilor discriminate din procesele decizionale la nivel înalt.
• „Silozurile” sunt un lucru negativ. În această perioadă deosebit de stresantă a carantinelor, restricțiilor de circulație, îmbolnăvirilor și deceselor, silozurile oferă un adăpost real și perceptibil împreună cu familia, prietenii și colegii în condiții familiare. Se poate să fie o speranță deșartă, însă poate atunci când pandemia se va fi „terminat” vom putea considera „silozurile” nu atât drept citadele ale fragmentării sociale, ci mai degrabă structuri dinăuntrul cărora să putem practica o interoperabilitate colaboratoare.
• „Vaccin” este un substantiv. De fapt, a devenit un adjectiv ubicuu. Diplomație inoculatorie, apartheid imunologic, naționalism imunologic, disfuncție imunologică, diseminarea vaccinurilor, concurența vaccinurilor, dezinformarea vaccinării, confuzia vaccinurilor, logistica imunologică, economia vaccinării, discriminarea imunologică, ajutorul social de inoculare, turismul vaccinic, încrederea imunologică, negarea vaccinurilor, eficacitatea inoculării, vinovăția imunologică, criminalitatea vaccinurilor, metrica imunizării, invidia imunologică, și așa mai departe.
• Legile, regulamentele și standardele existente sunt suficiente pentru a contracara o pandemie. Nu trece aproape nicio zi fără a se adopta, undeva în lume, cel puțin o lege care să afecteze cum, unde și uneori chiar dacă cetățenii pot trăi (în siguranță, împreună cu ceilalți), își pot păstra mobilitatea personală (pentru călătorii, pentru cumpărături, pentru educație) sau pot munci (dacă trebuie neapărat). În aproape fiecare caz, gama variată a excepțiilor, inconsistența aplicării prevederilor și lacunele existente în măsurătorile statistice înseamnă că foarte puțini știu cu adevărat ce legi sunt în vigoare și cui se adresează acestea cu adevărat.
• Guvernele spuneau adevărul când afirmau că se află în dificultăți financiare. Poate în unele țări în curs de dezvoltare, care încă nu au fost eficient prădate de către lideri, se poate vorbi de așa ceva. Însă Statele Unite ale Americii au cheltuit până în prezent peste două mii de miliarde de dolari pe contracararea pandemiei de COVID-19; Canada – în doar opt luni în 2020 – a cheltuit 284 de miliarde de dolari canadieni, iar Marea Britanie, la 1 martie 2021, a admis că a cheltuit 284 de miliarde de dolari americani împotriva virusului, cu alte 55 de milioane „puse deoparte” în acest sens.
• Avem încredere în persoanele în care trebuie avută încredere. Centrul de Cercetare PEW (resursă accesată la 1 martie 2021) a descoperit că procentajul de încredere în Europa de Vest era: 76% din populație avea încredere în forțele armate; 63% în bănci și sistemul financiar; 43% în parlamentele naționale; 41% în agențiile de știri și mass-media. În Statele Unite, cifrele sunt după cum urmează: 80% în armată; 45% în liderii financiari; 40% în știri și mass-media; și 25% în politicienii aleși. În Canada, ultimele date în acest sens provin din 2017, așadar, cu mult înaintea pandemiei, s-a descoperit că 43% aveau încredere în guvern, pe când 80% „știau” că elitele au pierdut contactul cu societatea în ansamblu.
• Militarii în uniformă trebuie să fie o resursă „de ultim resort” într-o pandemie. În repetate rânduri din 11 martie 2020 încoace a fost nevoie ca statele dezvoltate, precum Statele Unite, Marea Britanie și Canada să facă apel la forțele armate pentru a salvgarda logistica, operațiunile și comunicațiile statului. În alte țări, dacă și unde sunt direcționate forțele armate ale unui stat în particular a depins în mod direct de combinația dintre starea relațiilor militar-civile și robustețea structurilor sanitare naționale. La nivel global, acești doi factori naționali sunt deosebit de diferiți.
• COVID-19 nu discriminează. Deși virusul în sine este mai letal pentru vârstnici și cei suferind de boli cronice decât pentru tineri și cei sănătoși, determinanta principală a gradului de discriminare este contextul în care este întâmpinat virusul la sosire. Inegalitatea, inechitatea, slăbiciunea sistemului sanitar public, criminalitatea, proasta guvernanță sau proasta performanță a liderilor, condițiile meteorologice și climatice adverse, precum și dacă domnia legii se aplică cu adevărat au sporit incomensurabil probabilitatea ca și pandemia să discrimineze și să „prefere” anumite areale, fiecare în felul său.
• Ne vom „întoarce la normal”, cândva. Din ce în ce mai multe surse oficiale recunosc că nu va exista o „întoarcere” la vreo normalitate care să ne fie recognoscibilă vreunuia dintre noi. Mai mult, se prea poate să nu putem măcar atinge o „normalitate” cu care să fim mulțumiți în viitorul apropiat sau mediu.
• COVID-19 este o problemă persistentă ce trebuie rezolvată. Nu putem rezolva problemele „persistente”. Fiecare soluție are propriile consecințe. Cu cât impactul și cerințele (adică „persistența”) problemei sunt mai mari, cu atât mai mari vor fi și consecințele, atât bune (după cum implică termenul de „rezolvare”) cât și rele (provocate de legea consecințelor neprevăzute). Dacă putem atinge un mare progres în reducerea severității unei astfel de probleme persistente, putem doar spera că inevitabilele reacții la progresul obținut nu vor include și o nouă problemă persistentă, în cel mai bun caz diferită, în cel mai rău mai gravă.
• „Acasă” nu va mai fi niciodată la fel. Găsindu-ne în carantină, altminteri în necesitatea de a trebui să lucrăm sau să studiem de acasă, sau în situația de a trebui să ne carantinăm sau izolăm în sărăcie sau în pericol, ne-am schimbat puternic înțelegerea conceptului de „acasă”. În timp, aceia aflați „acasă” astăzi vor îmbătrâni și vor muri, succedați fiind de alții ale căror prejudecăți, prezumții și intenții vor fi concepute pe șablonul unor vremuri cu totul diferite pe care le vor trăi și care îi vor forma.

„Și ce” pentru lideri?

• Deja, secolul XXI le cere liderilor expertiza mânuirii unei sincerități, inteligențe, curaj și prevedere fără precedent, extraordinare și susținute. Dacă liderii nu se pot ridica la nivelul așteptărilor timpurilor în care conduc, este cu atât mai puțin probabil ca mare parte din omenire, părți interesate, acționari sau agenți pentru schimbare deopotrivă, să se poată bucura sau măcar să poată contribui la nivelele de securitate individuale ce vor fi necesare pentru a fundamenta și salvgarda o viață, o mobilitate și un trai sigure, demne, fiabile și lipsite de temeri.
• Toți liderii, atât cei de astăzi, cât și succesorii lor, trebuie să recunoască două realități: Prima: Costul ignorării voite a adevărurilor incomode va crește exponențial. A doua: „înțelepciunea convențională”, care stă la baza carierelor lor de lideri și le informează modul de a conduce, are nevoie de o reconfigurare fundamentală. Acest din urmă proiect ar trebui să rezulte în elaborarea unor politici, metode și mijloace acceptabile și acceptate la scară largă care să recunoască: 1) faptul că crizele se petrec din ce în ce mai des, ajungând până la ordinul multiplelor crize concomitente; și 2) faptul că a ne concentra tot timpul,energia și resursele doar asupra uneia dintre două sau mai multe crize concomitente este cel puțin nechibzuit.
• Prezenta atenție continuă acordată subiectului pandemiei de către mass-media globală, mai devreme sau mai târziu, nu va mai fi necesară. Pandemia se va fi stabilizat, în cel mai rău caz, drept o urgență; însă nutrim speranța că va deveni endemică doar ca o banală problemă, datorită avansurilor fulgerătoare ale noilor tehnologii sanitare, noilor descoperiri imunologice și fluidizării logisticii sanitare. Însă, cel puțin până atunci și, probabil, până mai târziu, însăși existența pandemiei determină celelalte crize asociate încălzirii globale să treacă neobservate de atenția intensă și neobosită pe care ar trebui în mod urgent să le-o oferim. Consecințele schimbărilor climatice sunt deja înrădăcinate drept o problemă „persistentă” nu doar veche de câteva decenii, ci și, din păcate și nu implauzibil, una perpetuă. Acesta constituie un factor multiplicativ al tuturor celorlalte probleme „persistente”, precum și un factor generator de noi asemenea probleme, inclusiv însuși COVID-19 și inevitabilii săi succesori, a căror severitate ar putea fi cu mult mai pronunțată.

O serie de sarcini specifice și urgențe pentru liderii mondiali ar fi:

• Să își îmbunătățească factorul de comunicare. Cuvintele au greutate. Trebuie abandonate apelurile pentru o „întoarcere” la normal. Trebuie încurajat „mersul înainte” pe calea progresului cuantificat în configurarea și gestionarea corespunzătoare a amenințărilor și oportunităților pe care ni le rezervă viitorul.
• Să recâștige încrederea. Trebuie să contureze o nouă „înțelepciune convențională” în chipuri și cu mijloace care să poată fi înțelese, de toți cei ce sunt conduși, ca fiind înspre binele tuturor.
• Să se pregătească corespunzător. Trebuie să se pregătească pentru caracteristica definitorie a majorității secolului XXI: inevitabila apariție a două sau mai multe crize diferite, fie concomitente, fie succesive la un interval redus, care să necesite abordări diferite din partea aceleiași baze, deja sleite, de resurse. Nu trebuie ignorată nici valoarea norocului, având în același timp în vedere faptul că norocul le surâde celor buni mai adesea decât celor răi. Un exemplu de asemenea noroc „bun”: sezonul gripal pentru 2020/2021 în emisfera nordică a fost unul deosebit de blând. Un exemplu de noroc „prost”: în februarie 2021, mare parte a Statelor Unite a cunoscut un eveniment climatic extrem, care a provocat o catastrofă socială. La doar o lună după eveniment, cetățenii din unele orașe – Jackson, Mississippi, fiind unul dintre ele – sunt încă nevoiți să își fiarbă singuri apa, atât de fragilă era infrastructura prost întreținută. Apoi, există și norocul „normal” pe care îl avem cu toții: din 11 martie 2020, omenirea nu a avut parte de vreo erupție vulcanică sau vreun seism îndeajuns de grav încât să interfereze în mod simțitor cu eforturile împotriva COVID-19 și altor probleme „persistente”.
• Să elaboreze și să implementeze politici și programe care să fie mai capabile de a spori bunăstarea mondială a oamenilor decât a o obstrucționa. Interoperabilitatea și „Leadingship”-ul sunt două concepte care ar trebui să stea la baza unor astfel de politici. Primul recunoaște diversitatea contextuală a umanității planetei și năzuința universală către autodeterminare. Al doilea, din ce în ce mai des utilizat în sectorul privat, oferă tuturor celor care au o contribuție de adus acea siguranță care îți dă încrederea necesară pentru a ști că poți, într-adevăr, să îți prezinți opinia și că, în cel mai rău caz, vei fi ascultat cu o minte deschisă.
• Să aibă o interacțiune cu succesorii lor de pe același nivel. Trebuie să angreneze în mod formal și să ofere resursele necesare generațiilor tinere la timpul și în modul care să poată asigura că aceștia sunt pe de o parte încurajați să se gândească în detaliu la potențialele probleme cu care s-ar putea confrunta când vor fi lideri și la deciziile pe care vor trebui să le ia, iar pe de altă parte să fie bineveniți în a aduce sugestii generației actuale de lideri despre cum ar putea aceștia acționa mai bine pentru cetățeni.

„Și ce” pentru noi toți?

• Umanitatea în ansamblu trebuie să colaboreze hotărât la acțiuni menite să sprijine bunăstarea umană. Din păcate, această misiune va porni de pe un fundament destul de slab, însă care poate fi ranforsat, dacă vom putea atinge anumite deziderate-cheie. Dintre acestea, trei sunt esențiale:
• Unul: După ce pandemia se va reduce la a constitui doar o simplă problemă, o proporție semnificativă din populațiile majorității națiunilor planetei devine dispusă (încredere) și capabilă (sănătate și bunăstare) să experimenteze o aparentă și predictibilă normalitate a vieților lor. Doi: „povestea” pandemiei este atât de bine documentată, accesibilă și recunoscută încât omenirea în ansamblu este foarte puțin probabil să mai fie vreodată într-atât de nepregătită, de necooperantă și de polemică atunci când ne va amenința următoarea pandemie. Trei: Organizațiile internaționale existente trebuie să-și îmbunătățească simțitor atât performanța individuală, cât și cea colectivă. Dacă acest deziderat nu va fi atins, sau dacă noi organizații cu un răspuns mult mai alert nu vor fi înființate, inevitabilele ineficiențe și slăbiciuni din toate domeniile securității umane vor continua să ofere căi de acces pentru noua pandemie, precum și să descrie parametrii unei competiții geopolitice globale neregulate și auto-organizante care ar putea fi supravegheată sau moderată de un nou „lider”, în acest sens, China fiind prima țară la care ne-am gândi.
• Niciuna dintre cele trei „chei” enunțate mai sus nu va apărea fără un efort de colaborare de o anvergură fără precedent. Scopul acestuia este nu mai puțin decât securitatea umanității, adică momentul în care toate ființele vii vor putea trăi, se vor putea mișca și vor putea prospera pe o planetă protejată și respectată într-un mod cu adevărat sustenabil.