Winston P. Nagan, membru al Board of Trustees – Academia Mondială de Artă și Știință, Universitatea din Florida, SUA
Samantha R. Manausa, Junior Fellow, Institutul pentru drepturile omului, pace și dezvoltare, Colegiul de Drept Levin, Universitatea din Florida, SUA
Pandemia COVID-19 a scos la iveală defectele, viciile și vulnerabilitățile fiecărei fațete și fiecărui nivel al societății globale, iar fundalul politic al acestor carențe îl constituie în fiecare caz sistemul politic actual centrat pe state-națiuni. În epoca COVID-19 – o amenințare care nu poate fi circumscrisă vreunor frontiere suverane –, a devenit limpede că sistemul curent de guvernanță globală fondat pe o absolută suveranitate statală și-a depășit utilitatea. În urma celui de-Al Doilea Război Mondial, odată cu formarea Organizației Națiunilor Unite (ONU), Carta acesteia a servit drept primul sistem constituțional care să fundamenteze o guvernanță cu adevărat globală. Cu toate acestea, pe măsură ce sistemul ONU a evoluat, valențele Cartei ONU de instrument juridic constrângător pentru guvernanța globală au fost treptat erodate; astfel încât, chiar dinainte ca lumea să fie lovită de o pandemie mondială, sistemul ONU se dovedise deja incapabil să gestioneze cu eficiență principalele probleme globale ale vremurilor noastre. Suntem acum nevoiți să acționăm pentru a veni în întâmpinarea provocărilor asociate modificării sistemului actual de guvernanță globală, și, în special, a sistemelor ONU, pentru a le conferi acestora capacitatea de a devolua mai multă putere decizională nouă, cetățenilor, electoratului societății civile globale, prin trasarea unor limite suveranității absolute și absolutismului suveran. Acest demers va necesita la fel de multe schimbări culturale în rândul indivizilor, comunităților locale și vastelor grupări din care este constituită societatea civilă mondială pe cât ne va cere să îmbunătățim eficiența și eficacitatea sistemului ONU și să suplimentăm capacitățile juridice ale Cartei acesteia.
Prezenta criză a scos în evidență două carențe majore ale sistemului global actual: existența la nivel global a unor inegalități inechitabile, suplimentate de o economie de o reziliență scăzută și de un risc sporit, pe de o parte; și faptul că planeta noastră continuă să fie bântuită de spectrul încălzirii globale și al schimbărilor climatice, în ciuda eforturilor ONU de a construi o economie mai „verde” și mai sustenabilă, pe de alta. În cadrul problemei mai vaste a inegalității economice, sociale și politice, rapida diseminare a virusului subliniază cu tărie pericolele transferului sistemelor de sănătate în sfera politicului, în loc să recunoaștem că accesul la serviciile acestora trebuie considerat un drept fundamental al umanității. Precum COVID-19 nu ține cont de frontiere suverane, la fel lovește fără discriminare pe cei asigurați și neasigurați deopotrivă, iar aceia al căror acces la serviciile sanitare este restricționat de cele mai multe ori suferă consecințe mai serioase, chiar letale uneori, ale contractării virusului. Este evident că, în vremuri de criză, sistemele de sănătate operate în regim corporatist, precum acela din Statele Unite ale Americii, pot foarte ușor periclita viețile cetățenilor pe care ar trebui să-i deservească.
Răspândirea COVID-19 subliniază de asemenea o consecință puțin luată în considerare a relației civilizației moderne cu regnul natural al planetei Pământ; sacrificările în masă și exploatarea inumană a vieții animale de pe planetă dă naștere unor ecosisteme în cadrul cărora bolile zoologice, precum COVID-19, se pot transmite de la animale la oameni. Din acest motiv, societatea civilă mondială trebuie să urmărească să implementeze practici animale mai sustenabile și mai umanitare. În sectorul industrial, liderii corporațiilor trebuie să facă demersuri serioase pentru crearea unor lanțuri de producție și distribuție fundamentate pe o răspundere sinceră și o responsabilitate socială. Lăcomia nețărmurită care conduce sistemele de sănătate corporatiste este aceeași energie motivațională care duce la poluarea atmosferică la scară industrială și la degradarea mediului înconjurător. Este esențial ca coabitarea omului cu lumea să devină sustenabilă.
Din punct de vedere al leadershipului global, virusul ne obligă să revizuim însăși structura și organizarea ONU. Deși Carta depinde de circumscripția sa globală (noi, cetățenii), delegații naționali la ONU sunt nominalizați și numiți de către statele suverane. Astfel, ar fi util ca ONU să ia în considerarea posibilitatea ca o parte dintre delegații atașați organizației să fie aleși în mod direct de către cetățenii respectivelor state; acest lucru ar putea spori implicarea indivizilor în acțiunile societății civile mondiale globale printr-un constituționalism global. Consiliul de Securitate al ONU are de asemenea nevoie de schimbări fundamentale; modul său actual de funcționare și structura sa actuală contribuie în mod direct la diminuarea capacității decizionale și de acțiune a întregului sistem ONU. Consiliul conferă putere de veto către cinci membri permanenți, lăsând astfel deschisă posibilitatea ca un singur stat suveran să blocheze progresul întregii Organizații a Națiunilor Unite. Așadar, ONU ar putea stipula necesitatea unui consens între mai mulți membri ai Consiliului înainte de a fi alocat dreptul la veto, sau altminteri ar putea crește numărul membrilor permanent ai Consiliului.
La urma urmei, virusul a arătat fără echivoc urgenta nevoie ca proiectul global să pună capăt absolutismului suveran, și să găsească soluții inovatoare, sustenabile, pertinente și umanitare problemelor critice ale timpurilor noastre, reliefate în culori puternice de curenta criza sanitară globală. Acest lucru va necesita un pivot cultural, bazat pe valori reale, înlăuntrul societății civile mondiale; este responsabilitatea fiecărui membru individual al nostru, al cetățenilor, să ne croim singuri drumul către un viitor mai echitabil și mai ecologic; și nu doar atât, ci în același timp să reimaginăm și să reconfigurăm structura și funcțiile sistemului curent de guvernanță globală și constituționalism, îndeosebi prin intermediul aparatelor Națiunilor Unite. În prezent, sistemul actual de guvernanță globală, fundamentată pe conceptul unor state-națiuni absolut suverane, se dovedește a fi „o afecțiune preexistentă” care doar a intensificat morbiditatea virusului, în loc să protejeze societatea civilă globală de acesta.
