• Română
  • Engleză
Romanian Presidency of the Council of the EU - Cohesion, a common European value

Ziua Culturii Naționale la Institutul de Studii pentru Cultura și Civilizația Levantului. Masa rotundă „Panait Istrati, scriitor român, scriitor levantin”

Pentru a marca sărbătorirea Zilei Culturii Naționale, Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, în colaborare cu Asociația „Prietenii lui Panait Istrati” și Asociația „Lingua Economica” propune, prin specificul său, o incursiune în seducătorul univers levantin al scriitorului român Panait Istrati, dincolo de exegeza literară consacrată.

Vocația levantină, de „ciulin desrădăcinat”, a acestui „pelerin al inimii”, născut în cosmopolitul port dunărean Brăila în 1884, a fost foarte bine surprinsă de către prietenul său, Nikos Kazantzakis, care l-a menționat în romanul „Zorba Grecul”. Panait Istrati, în vinele căruia curgea sângele kefalonit, și-a părăsit mama la 22 ani, pentru a începe un adevărat vagabondaj în lumea largă. A călătorit în 12 țări, printre care Egipt, Palestina, Siria, Turcia, Grecia, Franța, Italia și Elveția, ducând nu de puține ori o existență precară, la limita subzistenței, bucurându-se cu voluptate de toate bucuriile și amărăciunile unei vieți de om liber. În aceste spații a auzit și istoriile orientale și poveștile Halimei, care i-au servit ulterior drept inspirație pentru operele din ciclul „Adrian Zografi”. „Chira Chiralina”, „Codin”, „Mihail”, „În lumea Mediteranei”, traduse în aproape treizeci de limbi, sunt mărturii ale fascinației față de civilizațiile levantine, imortalizate în pagini pline de umanism.

În acest cadru insolit și exotic de „lume largă” se desfășoară drama și tribulațiile unor personaje pătimașe, aflate adesea la marginea societății: români, greci, turci, egipteni, arabi sau evrei. În ciuda renumelui internațional și a succesului francofon de care s-a bucurat, Panait Istrati și-a revendicat dintotdeauna în scrierile sale rădăcinile naționale: „Oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila; grec, prin tată şi iubita sa patrida.”

 

„Moţu” Pittiş a fost interpretul ideal al lui Panait Istrati în dramatizările radiofonice„Nu este o întâmplare faptul că, timp de peste 20 de ani, „Moţu" Pittiş a fost interpretul ideal al lui Panait Istrati în dramatizările radiofonice. Auzindu-i într-o zi vocea la Radio, Margareta Istrati, soţia scriitorului, a spus: „Seamănă incredibil de bine la glas cu regretatul meu soţ!". De atunci, de-a lungul timpului, această remarcă a pecetluit calitatea de „senator de drept" a lui Florian Pittiş pentru interpretarea rolului Panait Istrati. Fonoteca Radiodifuziunii Române şi Asociaţia Prietenii lui Panait Istrati din România deţin zeci de ore de înregistrări ale acestui tandem cu mare valoare documentară. Ele au fost realizate prin eforturile Programului III Radio, condus de Sofia Şincan şi Eduard Jurist. Materializarea proiectului a avut loc datorită muncii unei scenariste, Camelia Stănescu, şi a unui regizor de excepţie – Cristian Munteanu. Astfel încât acum, când Florian Pittiş a părăsit lumea fizică, vocea sa împrumutată lui Panait va putea fi prezentă, oricând va fi convocată."

Dan Ursuleanu, scriitor și jurnalist, Radio România

 

Geo Tuică, realizator TV: „Panait Istrati – sentimentul fraternității”:

Geo Tuică, realizator TV:

„Panait Istrati – sentimentul fraternității”:

„În 1996, am plecat  să filmăm la Galați, unde era o comunitate elenă. Pe drum, colega mea Stanca Ciobanu îmi întinde niște hârtii și-mi zice: “Citește asta până ajungem acolo”. Le iau și le răsfoiesc: Panait Istrati!

“Ce avem noi cu Panait Istrati, întreb, că noi mergem la Galați?” Am trecut, însă, prin Brăila, unde există o altă comunitate de greci, ne-am oprit în curtea bisericii și acolo am întrebat dacă ne pot ajuta cu ceva pentru realizarea unui film despre Panait Istrati. “Noi mai puțin, nu prea avem cu ce, dar duceți-vă la Teatrul Național Maria Filotti.”

Acolo, la Teatru, întâmplarea a făcut să-mi găsesc un fost coleg de facultate, actor, care juca într-un spectacol chiar rolul lui Panait Istrati. După bucuria revederii, i-am spus ce anume ne aduce acolo și a avut amabilitatea de a ne pune la dispoziție obiecte care au aparținut scriitorului (ochelari, pălărie, costum).

Totodată, am avut noroc cu o familie care locuia pe strada Panait Istrati, la care am găsit tot ce aveam nevoie în legătură cu oameni, clădiri vechi, meserii. Tot ce aveam nevoie pentru atmosfera Brăilei acelor vremuri.

Și acum, vă rog, să stingem luminile și să vedeți ce a ieșit!”

 

Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantiului:Emil Constantinescu, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantiului:

„Înțelegerea Celuilalt”

„Mă bucur că am ocazia să fiu aici. Sper că drumul pe care l-ați făcut astăzi va fi numai primul dumneavoastră drum către institutul nostru, pentru că, așa cum știți, principala caracteristică a Levantului și a Orientului este ospitalitatea.

Despre Panait Istrati voi expune câteva gânduri mai degrabă dezordonate, așa cum a fost viața lui, și sincere, așa cum a fost opera lui. Cred că avem nevoie de această sinceritate, mai ales pentru a explica o parte din tema acestei mese rotunde. Dacă despre Panait Istrati -scriitor levantin vorbește foarte bine opera lui, despre Panait Istrati - scriitor român, prin care se înțelege scriitor național de multe ori, avem nevoie de această sinceritate. Prin scriitor național românii înțeleg de obicei un scriitor care abordează temele națiunii și identității naționale. Avem nevoie de această abordare astăzi, când identitățile naționale sunt supuse unor presiuni. În același timp, însă, cred că trebuie să o facem altfel, fără discursuri patriotarde.

Panait Istrati a trăit în sinceritate și a plătit prețul acestei extreme sincerități. Un scriitor național, care s-a exprimat în cuvinte grele asupra României, prin modul în care a descris, la un moment dat, tarele permanente ale clasei politice dintre cele două războaie mondiale. Dar elanul lui Panait Istrati atinge, până la un punct, și terorismul de stat și regimul autoritar, care nu se întâmplase până în '35, când ne-a părăsit, dar care chiar avea să se întâmple după aceea. Și cred că acesta este marele merit al scriitorilor. Precum păsările, ei simt undele electromagnetice care vin înaintea undelor seismice. Ei simt cutremurele. Acesta este meritul pe care scriitorii, poeții sensibili îl au și iată de ce putem învăța mai multe de la ei decât de la cei care scriu istoria adaptată prezentului în care trăiesc.

Empatia mea pentru Panait Istrati a plecat din câteva asemănări. Prima dintre ele este pasiunea pentru carte. Este o pasiune specială, acea pasiune care te face să nu poți să închei o zi până nu ai citit o carte și prin care să vezi, în ultima plecare, regretul față de cărțile pe care nu le-ai mai putut citi. Panait Istrati avea această „nebunie a cărții”. Cea de-a doua este pasiunea călătoriilor, vine de undeva din interior și o simți foarte năvalnic. Spre deosebire de Panait Istrati, am crescut într-o familie fericită, dar îmi amintesc că eram gata să mă sui într-un tren fără bilet, să merg la Constanța, să încerc să mă strecor pe un vas și să plec undeva, să văd lumea. Comunismul se instaurase și au fost mulți cei care au plătit cu viața încercând pe uscat, pe Dunăre sau pe mare să iasă din această închisoare. Panait Istrati a putut să călătorească, nu cum se întâmplă astăzi - fly ticket, credit card, all inclusive - și călătoriile lui au fost plătite din greu, după cum toți cei de aici știți. Dar asta l-a făcut să cunoască viața, suferința, oamenii, așa cum sunt ei. Opera lui aduce în memorie o lume care nu mai este: lumea Levantului, prelungită până la Nisa și apoi până în Rusia. Această lume trăiește datorită lui Panait Istrati. A știut să vadă, a înțeles și a plătit.

Într-un bilanț al elitelor intelectuale europene dintre cele două războaie mondiale și după cel de-al Doilea Război Mondial, Panait Istrati ocupă un loc aproape singular. Mai ales când elita intelectuală a Franței, a Italiei, a Marei Britanii vedea în utopia comunistă un rai, când Bernard Shaw și alți mari scriitori au considerat că utopia comunistă merita să fie sprijinită cu tot cu crimele ei, Panait Istrati a scris „Spovedania unui învins”.

În sfârșit, când vorbești despre Panait Istrati, nu poți să nu vorbești despre prietenie. Această prietenie din Orient are un sens special și, călătorind la rândul meu în Orient, am observat că până și în cel mai înalt protocol, există această tendință: dacă oaspetele tău își dorește ceva, îi oferi imediat, indiferent de preț. Și am învățat foarte bine ce nu trebuie să spui, ce nu trebuie să admiri, ca să nu te trezești cu această ospitalitate întinsă dincolo de limite. Întâlnim asta și în România. La începutul anilor '90, Villages Roumaines sau Médecins Sans Frontières își exprimau această nedumerire: Noi am venit să le aducem niște alimente unor oameni săraci și ne trezeam în fața unor mese întinse, bogate, nesfârșite... Le-am spus: Da, pentru că nu știți ce s-a întâmplat înaintea vizitei. Ei au strâns din tot ce aveau, au făcut sacrificii, pentru că, acolo, pe masa aceea, nu veneau niște bucate – acolo erau sufletul și bucuria ca ați venit să îi vedeți. Acolo era bucuria că Occidentul se uită spre ei, că pot comunica după decenii de izolare. Am întâlnit același lucru și în Macedonia. Javier Solana, secretarul general NATO, era în stânga mea și îmi spunea: Cu cât țara e mai săracă, cu atât masa e mai bogată. Erau nesfârșite feluri de mâncare. I-am replicat: Ca spaniol poți înțelege mai bine decât nemții sau americanii, această formă prin care își pot exprima prietenia, iubirea, dorința.

Lui Panait Istrati dorința de prietenie nu i-a fost răsplătită de cele mai multe ori. Aceasta a dus și la gesturi extreme. Nu vreau să fac comparații, dar la el totul era sincer. Nu suntem în cazul lui Emil Cioran: a creat o filosofie a sinuciderii pe care nu a aplicat-o niciodată. A folosit-o ca pe o formulă de succes, cu mare rafinament. Un rafinament al limbii pe care Panait Istrati nu l-a avut, motiv pentru care Iorga a încercat să-l desființeze ca scriitor. În schimb, Romain Rolland a înțeles forța acestei sincerități, care devine literatură.

Revenind la prietenie, cu care Panait Istrati nu a fost răsplătit întotdeauna, închei spunând că, poate, noi am putea acum să i-o oferim. A citi o carte înseamnă să desființezi distanțele în spațiu și timp. Poate citind cărțile lui Panait Istrati, putem să-i oferim, peste timp, prietenia pe care nu a cunoscut-o.”

 

Andreea Grecu Ciupală, director general al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului: Andreea Grecu Ciupală, director general al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului:

„Personajele istratiene între alegeri individuale și destin”

„Am să-mi permit să spun câteva cuvinte despre personajele lui Panait Istrati. Cel mai bun început ar fi cel din filmul documentar prezentat de domnul Geo Tuică, unde el mărturisește că l-au interesat oamenii. Așa și este. Opera lui este despre viață, sigur o viață tumultoasă, însuși scriitorul a fost un personaj de poveste. Operele lui nu fac decâr să ne transpună, să ne povestească felul cum el și-a trăit propria viață în mod dramatic, pentru că nu este nimic simplu în opera sa, cum nu este nimic simplu în viața autorului. Este o persoană cu adevărat controversată, dar care și-a asumat până la capăt o carte a curajului, a libertății, și a demonstrat că oamenii nu au uneori spirit de autoconservare. El nu l-a avut. Și nu l-au nici personajele lui pentru că în niciun moment ele nu fac rabat de la cartea pe care o joacă, ele par să nu cunoască jocul de șah, ele par să cunoască numai decepția fără control, reacția fără o oarecare judecată a priori.

Sunt personaje ale momentului, „acum și aici”, trăiesc clipa la modul cel mai dramatic pentru că nu sunt alte variante de ieșire. De aceea spun că personajele sale nu au spirit de autoconservare, instinctul acesta de supraviețuire la ele se manifestă prin reacții pe care noi le-am judeca astăzi după normele de acum, dar și contemporanii lui Istrati le-au judecat după normele de acum, ieșite din comun, ieșite din ceea ce am putea defini ca „omul și felul său de a se raporta la lume”. Cu atât mai puțin, personajele sale nu se raportează la norme, reguli, fie ele minimale, fie ele maximale. Personajele nu par să le cunoască, ele trăiesc după propria normă, norma lor se numește viață, dar o viață în care nu găsești buna măsură pentru că buna măsură nu există. Poate exista emoția, sentimentul paroxistic, dar nu avem o măsură, nicio oca, nici mai mică, nici mai mare. Avem permanent o prea-reacție care depășesc în orice moment personajele sale. Te-ai aștepta într-adevăr ca un Kir Nicola, atunci când își împarte cu dărnicie roadele muncii începute dimineața la trei, să le împartă cu drag în pofida tragismului vieții sale. Dar el face mai mult de atât, el depășește ceea ce am numi noi norme ale ospitalității. El se oferă pe el însuși și episodul cel mai relevant este cel în care îi povestește lui Adrian, un alter-ego al lui Panait Istrati, cum se desfășoară relația lui cu lumea, să spunem, civilizată, cu lumea normelor în care Kir Nicola merge și își vinde produse, de fapt nu le vinde pentru că jumătate îi sunt furate. Iată că primii care încalcă normele sunt cei care ar trebui să vegheze la respectarea lor : armata, considerată atunci, ca și acum, un pol de stabilitate. Jumătate din produsele lucrate de Kir Nicola în timpul nopții, ca un dar adus oamenilor, sunt plătite de tocmai cei care nu au posibilitățile să o facă. Iată cine respectă regulile: cei care ar fi în măsură să spună primii că nu le pot respecta, cei care sunt nevoiți de viață să le încalce. Și de aici apare celălalt univers pe care Panait Istrati ni-l descrie cu atâta dărnicie: universul omului simplu care se raportează la Dumnezeu și se raportează la cei din jur. De aceea, filmul spune că măiestrie: eu vorbesc despre oameni, pe mine m-au interesat oamenii. Despre aceasta este vorba, Panait Istrati a fost interesat de oameni. A fost interesat de povestea utopică a comunismului pentru că el a crezut cu sinceritate că această poveste va conduce la bunăstare, la mai binele societății. Nu a fost așa și a avut și el epifania, așa cum au avut-o și alți scriitori, care au crezut cu toată tăria în universul sovietic și apoi au descoperit că nu este vorba nici pe departe despre asta în realitate. Și ne amintim faimoasa poveste a țărăncii care vindea un ou de gâscă pe peronul unei gări înghețate. Aceasta este Uniunea Sovietică, această femeie simplă care își vinde ceea ce nu are. Acela era de fapt simbolul sovietelor.

Panait Istrati face elogiul omului simplu, cu bune și cu rele. Nu îl idealizează în niciun moment, spune un adevăr dur, un adevăr tăios. Cititorul, în momentul în care ia contact cu opera istratiană, are momente în care se simte șocat de ceea ce citește. Opera lui Istrati conține violență descrisă vizual, fapte care depășesc așa-numita normalitate. Personajele sale nu se raportează la cutume, dimpotrivă. Sunt conduse de patimă și avem nenumărate episoade în care oamenii mor pentru că personajele principale ale scrierilor istratiene decid că acei oameni merită să moară. Ulterior, se dovedește că decizia lor este greșită și avem în “Cosma” un episod absolut meritoriu din acest punct de vedere, al povestirii spuse, amoral din punct de vedere al conținutului propriu-zis al întâmplării. Lumea lui Istrati nu se raportează la moralitate, se raportează la divinitatea din Vechiul Testament, care pedepsește excesele și vedem în opera istratiană toate aceste pedepse întâmplându-se în timp real. Personajele știu, atunci când acționează, că următorul moment este cel al morții și în continuare joacă această carte, uitând de auto-conservare. La ele această carte nu există, această opțiune nu este niciodată luată în calcul. Varianta lor este aceea de a merge până la capăt cu prețul asumat. Apare și sentimentul fatalismului, o fatalitate pe care o înglobează personajul istratian în propriul său univers. La un moment dat simțim teama, penelul istratian reușește să o descrie, dar această frică nu împiedică în niciun fel personajele să-și ducă până la capăt misiunea pe care și-au asumat-o. Pentru ele libertatea este mai importantă decât viața.

Dacă într-o societate am avea mai mulți Istrati, ce am face și cum am face față haosului? Firește că ne punem această întrebare, dar, pe de altă parte, explorând acest univers scriitoricesc ne bucurăm, ne întristăm, ne înspăimântăm și, în același timp, ieșim vrăjiți dintr-o lume pe care Panait Istrati, ca mulți alți fii ai Brăilei a știut să o descrie în cuvinte minunate. Este drept că a avut de partea lui o moștenire, atât naturală cât și socială, o viață bogată, balcanică. Afirmația potrivit căreia nous prenons tout ici à la legère quand nous sommes aux portes de l’Orient nu este tocmai cea mai potrivită. Sigur că surprinde primul strat al realităților de la gurile Dunării, dar celelalte realități, așa cum descrie și Jean Bart în Europolis, sunt pline de tragism. Sunt pline de o moștenire culturală pe care noi ne propunem să o continuăm și cu alte evenimente, dedicate altor scriitori care au vorbit despre Balcani și Levant, precum Ion Barbu sau Mateiu Caragiale.”

 

Prof. univ. emerit Mariana Nicolae, Academia de Studii Economice din București, Asociația „Lingua Economica”:Prof. univ. emerit Mariana Nicolae, Academia de Studii Economice din București, Asociația “Lingua Economica”:

„Panait Istrati pentru nativii digitali. O lume fără limite?”

„Astăzi 15 ianuarie este Ziua Culturii Naționale. La Ateneu se lansează aplicația „Mihai Eminescu, întreaga operă”, un eveniment necesar și mult întârziat. Dar Google România nu a considerat necesar să orneze cu un doodle cultural pagina sa de start. Aici, la Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, celebrăm Ziua Culturii Naționale prin aducerea în discuție a lui Panait Istrati, scriitor controversat și aproape necunoscut azi în România generațiilor de tineri până în 30 de ani. Dar cunoscut și apreciat în continuare în Franța, Turcia, dar și în lumea anglo-saxonă dacă luăm în considerare traducerile recente ale operei istratiene în engleză. Mulțumesc aici oficial domnului președinte Emil Constantinescu pentru deschiderea acordată acestei tematici și colegilor prezenți aici care au făcut posibilă această masă rotundă.

Timpul este mult prea scurt pentru discuții mai ample. Prin urmare voi încerca să rezum o problematică fascinantă și care trezește în continuare argumente multiple în favoarea sau defavoarea scriitorului revendicat atât de cultura franceză, cât și de cea românească, dar care s-a considerat el însuși român și și-a tradus adesea singur opera de ficțiune în limba maternă [1].

Un mic sondaj făcut de mine în noiembrie 2018 printre masteranzii români (aproximativ 50) ai masterului în Comunicare în afaceri internaționale (www.mibcom.ase.ro) din ASE mi-a dezvăluit o realitate tristă, dar oarecum de așteptat. La întrebarea “Ce știți despre Panait Istrati?”, răspunsurile au fost: n-am auzit/nu știu (41); am auzit numele; dar nu știu exact în ce context/mi-este vag cunoscut, dar nu pot da amănunte (4); parcă este scriitor (2). Sondajul a fost făcut față-n față, fără a da posibilitatea celor întrebați să-și consulte telefonul. Precizarea este foarte importantă pentru că trăim în epoca nativilor digitali, adică a celor care s-au născut în epoca digitală și au avut acces la tehnologie spre deosebire de noi, ceilalți, care suntem doar imigranți digitali [2].

De ce fac aceste precizări? Au ele vreo relevanță față de subiectul nostru? Unul din argumentele care se aduce astăzi frecvent în favoarea sau defavoarea celor tineri este că sunt născuți în epoca digitală, adică a internetului și acest lucru îi face să învețe altfel și să facă față presiunilor societății în moduri diferite față de noi care am învățat la maturitate să navigăm pe internet. Pentru prezenta discuție, mă interesează doar faptul că există în prezent o ușurință extraordinară de a avea acces la informații, de a pretinde că știi anumite lucruri pentru simplul motiv că le găsești rapid și le poți reproduce – dacă ai ecranul în față. Sigur că la o discuție mai amplă se vede imediat dacă știi sau nu despre ce vorbești. Dar ce facem fără Google? Parafrazând o foarte populară zicală care definește cultura generală ca ceea ce știm după ce am uitat ce-am învățat, putem spune în epoca digitală că suntem educați dacă știm lucruri fără să le căutăm pe net sau, probabil, dacă știm ce și unde să căutăm.

De ce Panait Istrati? Pentru că este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internațional, dar care, paradoxal, este relativ ignorat în țara de origine.

Sigur că există Casa Memorială Panait Istrati[3] în Brăila, orașul natal al scriitorului, o Bibliotecă Județeană Panait Istrati [4] la Brăila, la fel cum există și un Colegiu Tehnic “Panait Istrati” tot la Brăila. Ba mai mult, există chiar o stradă Panait Istrati în sectorul 1 din București [5], iar la Brăila chiar un bulevard [6].

Și filmele. Panait Istrati s-a bucurat de multiple ecranizări. Aș spune că în generația mea mai multă lume a văzut “Ciulinii Bărăganului” și “Codin”, decât a citit, probabil, cărțile lui Istrati. Dar generația nativilor digitali, vizuali prin excelență, pare să nu fi fost impresionată de ecranizarea din 2014 a lui Dan Pița, “Kyra Kyralina”. Și nici nu par să știe despre filmele clasice pentru iubitorii celei de a șaptea arte.

Sigur, în cercurile de profesioniști el este cunoscut și la momente aniversare sărbătorit. Nu pot să nu subliniez existența asociațiilor de prieteni ai lui Panait Istrati care țin vie memoria scriitorului și cărora le mulțumim pentru participarea generoasă la evenimentele pe care le-am organizat în noiembrie 2018 în cadrul Conferinței internaționale a Departamentului de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri din ASE, “Synergies of Communication”, respectiv Colocviul internațional “From the East to the West: Panait Istrati – writer, journalist and translator”.

Dar dincolo de aceste elemente punctuale, există oare o preocupare permanentă pentru păstrarea scriitorului în memoria publicului general? Există vreo strategie culturală pentru a încuraja valorile culturii române pe care o sărbătorim azi pentru a le face cunoscute internațional? Da, filmele ar putea fi o modalitate extraordinară. Dar cinematografia românească este aproape inexistentă. Ca și educația românească și cercetarea românească. De ce spun asta? Pentru că educația, cercetarea și inovarea, sprijinite de cultură, sunt elemente esențiale ale dezvoltării societății care la noi însă au intrat demult în derizoriu prin atenția pe care le-o acordă decidenții politici și, ca efecte în timp, societatea în ansamblu. Atenție concretizată la o primă vedere în bugetele alocate respectivelor zone. Este de notorietate faptul că bugetul educației în România este unul din cele mai mici din Uniunea Europeană și n-a ajuns niciodată la procentul aprobat prin lege de 6% din PIB. În 2018 el a fost de 2,9% [7], iar al cercetării este de 0,18% față de 1% din PIB [8] cât ar fi permis aceeași lege, plasându-ne astfel pe ultimul loc în UE la ambele capitole. Nu-ți trebuie studii avansate de economie ca să-ți dai seama că fără alocări bugetare semnificative nu poți avea rezultate vizibile. În privința consumului de cultură, un sondaj recent [9] arată că românii cheltuiesc doar 5,8% din veniturile gospodăriei proprii situându-se pe penultimul loc în UE unde în medie se cheltuie 8,5% pentru cultură și recreere. Pe ultimul loc se situează Grecia cu 4,6%. Este adevărat că România înregistrează cea mai mare creștere a acestor cheltuieli în ultimul deceniu de la 4,8% în 2007 până la 5,8% în 2017, fiind întrecută doar de Slovacia şi Lituania.

În aceste condiții este oare de mirare că există dificultăți de promovare ale culturii române? Că există scurt circuite în privința transparenței alocării de fonduri, a strategiilor de promovare la nivel inter/național? Că nu se poate construi o strategie culturală națională viabilă și semnificativă decât pe hârtie?

Vreau să dau un exemplu relevant de construcție culturală națională, în ciuda faptului că azi cuvântul național dă multora frisoane. Admirăm cultura britanică și ne gândim la valorile culturale britanice. Shakespeare, dar și Mr. Bean, respectiv umorul englezesc. Citez din Stanley Wells, “Shakespeare For All Time” [10]: “Transformarea lui Shakespeare într-un scriitor realmente global, ajutată și de utilizarea crescândă a limbii engleze ca limbă internațională și de dorința mondială pentru icoane culturale universal acceptate, a fost parțial rezultatul unei campanii deliberate: (…) un eveniment important, în 1947, reprezentat de un mic colocviu internațional organizat de Consiliul Britanic în Stratford pentru a promova cultura britanică prin Shakespeare. Acest eveniment a condus la înființarea în 1951 a Institutului Shakespeare ca centru de studii post-universitare despre Shakespeare și contemporanii lui, precum și la organizarea unei conferințe internaționale bienale.”

Nu trebuie, sper, să subliniez că aceste evenimente nu s-ar fi putut realiza fără un buget adecvat. Și revin la aplicația despre Mihai Eminescu, pe care o salut din nou, pentru a nota că a fost realizată în doi ani de o echipă interdisciplinară cu cercetători de la Centrul European de Studii în Probleme etnice al Academiei Române, membri ai Asociației Române de Geopolitică, Geoeconomie și Geocultură și un grup de informaticieni. Sprijinul financiar pentru un astfel de proiect a fost oferit de Asociația NeamUnit. Iar Academia Română argumentează, extrem de pertinent după opinia mea, că prin acest proiect și-a propus să sprijine „urgența refacerii punților dintre marii întemeietori ai culturii române moderne și societate” în vederea păstrării și cultivării identității naționale, în condițiile diversității europene. [11]

De ce Panait Istrati? Pentru că, deși este un scriitor fascinant, cu un succes extraordinar la nivel internațional, în România tinerii nu prea au auzit de el. De ce? Nu avem timpul aici să analizăm cauzele, poate pentru că nu este un scriitor canonic, sau poate pentru că este un exemplu atipic de intelectual autodidact, poate pentru că unii l-au considerat bolșevic, alții fascist, dar el însuși s-a revendicat ca atașat de valorile umaniste ale celor umiliți și săraci, poate pentru că nu a fost studiat în școală și nici la facultate.

Sau poate din toate aceste cauze împreună și altele, multe, în plus. Îi mulțumesc aici doamnei profesoare Miorița Got, fost inspector general de limba română în Ministerul Educației, care mi-a confirmat documentat că Panait Istrati a fost marginalizat în perioada comunistă, nu a fost studiat prin programă școlară, ci doar indicat din când în când la lectura particulară, asta în funcție de preferința sau orientarea profesorului. După decembrie '89, Panait Istrati nu a fost inclus printre scriitorii nedreptățiți și ignorați de către regim și reabilitați ulterior. Așadar, el nu este un scriitor canonic, adică studiat ca atare la clasă, dar apare prin opera sa literară citat, la alegere, în programa școlară, pentru a ilustra anumite teme. Ca dovadă, “Programa de limba și literatura română pentru clasa a IX-a”, Ministerul Educației Naționale, 2009, pagina 14, la tema “Aventură, călătorie”. În privința studiului în facultate, unde ne-am aștepta să fi fost studiat fenomenul literar în diversitatea lui, tot Miorița Got îmi confirmă că la Litere în Cluj l-a studiat pe Istrati pentru că, spune domnia sa, universitatea din Cluj a avut întotdeauna o poziție mai inclusivă față de fenomenele culurale studiate decât alte universități române. Personal, împreună cu doamna conferențiar universitar Maria Enache, nu ne amintim să-l fi discutat, darămite studiat pe Istrati în București, la Facultatea de limbă și literatură engleză, cu dublă specializare pentru limba română. Iată zone deschise cercetării și elucidării.

Și tot aici, în contextul unor rezerve contemporane față de Istrati, fie din motive morale fie, mai ales, din motive ideologice, vreau să subliniez poziția politologului Vladimir Tismăneanu față de Istrati. Spune Tismăneanu: “Panait Istrati (1884-1935), alt căutător de adevăruri absolute, un mare naiv, ar spune unii (inclusiv Ilia Ehrenburg, supraviețuitorul de profesie, care chiar l-a privit pe Istrati ca pe un lumpen aventurier), un spirit nobil, ar zice alții, inclusiv noi, autorii acestui eseu.” Și notează un lucru pe care-l consideră fascinant, “Panait Istrati a fost cel care a scris prefața primei cărți de George Orwell apărută în Franța, la Gallimard, in 1935.” [12]

De ce Panait Istrati? Pentru frumusețea poveștilor spuse, delicatețea înțelegerii celuilalt, înțelepciunea de a accepta o diversitate nu doar etnică și culturală, dar și de gen și sexuală avant la lettre, dar interesant de reamintit în lumea de azi atât de sfâșiată de luări de poziții, la noi și aiurea, față de realități existente de-a lungul istoriei umanității, dar pe care uneori alegem să le ignorăm sau chiar să le condamnăm în funcție de momentul în care trăim.

Doresc să închei dându-i întâi cuvântul lui Istrati însuși povestind în „Chira Chiralina” despre o chestiune adânc cronicizată în mentalul românesc. Nu o numesc, am să spun doar că vorbim despre valori diferite, despre înțelegerea celuilalt și chiar a noastră și despre lipsa de cunoaștere a propriei istorii și dezvoltări sociale asupra cărora Istrati aruncă o lumină inedită:

„ … Trandafir îmi zise: Ai mai văzut tu vreodată român așa de prost ca ăsta? … (…) Trandafir se întoarse peste tânăr, îi dădu una peste mâini și iute ca fulgerul îi trase două palme.

- De ce mă bați? strigă pălmuitul…

- Pentru că ești prost. … Nu pot să sufăr bărbații care plâng, răspunse țiganul rotindu-și ochii de cărbuni aprinși parc-ar fi fost dracul. Acuma, uite cei cinci galbeni ai tăi și cară-te, da’ la noapte să te ții la o bătaie de pușcă de capul satului, pe drumu mare: în zori am să-ți aduc ăi doi cai și am să-ți mai trag două palme … Ca să te-nveți minte altădată să nu te atingi de salba nevestii decât ca să-i mai adaugi alți galbeni.” (p. 40) [13]

Și tot în legătură cu „Chira Chiralina”, doresc să aduc în discuție o informație interesantă legată de femeile kira în istoria Imperiului Otoman. Nu știu dacă Panait Istrati a cunoscut aceste elemente de istorie, este foarte probabil ca ele să fi circulat ca povești și să le fi auzit și el. Cert este că eroina romanului, provenea dintr-o mamă kira, adică o doamnă, foarte bogată, care știa multe secrete și avea o filozofie de viață nu foarte comună femeilor din epocă. Redau în continuare câteva fragmente din cartea despre Sultana Kösem [14]:

“Femeile kira erau evreice care puteau să intre și să comunice cu cadânele din harem. Acest nume provine din grecescul „kira” și înseamnă „doamnă”. Ele au fost angajate la harem de către soțiile străine ale sultanilor, începând cu secolul al XIV-lea. În secolul al XV-lea erau cele care aduceau frumusețile vieții din afară: pietre prețioase, produse de cosmetică, mătăsuri deosebite și tot ce putea atrage atenția femeilor. Deoarece nu aveau concurență își vindeau mărfurile la prețuri exorbitante. În această lume închisă, ele nu aduceau doar mărfuri. Veneau și cu știri sau bârfe. Un călător francez din acea vreme, Michele Febvre, scria că femeile kira erau și traducătoare. (…) În secolul al XVI-lea, ele au început să joace un rol important în harem. (…) Femeile kira au devenit foarte bogate datorită drumurilor la palat.” (pp. 46 – 49)

Ce-mi doresc de Ziua Culturii Naționale? O competiție cu fonduri adevărate, anunțată din timp, cu cerințe normale și firești, nu gândite după profilul celor care vor câștiga. Ce visez de Ziua Culturii Naționale? O ediție a „Chirei Chiralina” ca roman grafic sau - de ce nu? -, o aplicație cu Istrati repovestit nativilor digitali. Dacă britanicii pot, noi de ce n-am putea? La ce mai visez de Ziua Culturii Naționale? La o cultură română competitivă, pe care s-o consume cu multă poftă europeni, asiatici, africani și toți cei interesați de un spațiu cultural care poate oferi lecții de înțelegere și colaborare multiculturală și interetnică. Adică toți cei care trăim azi într-o lume fără limite.”

 

Referințe:

[1] http://www.puterea.ro/special/mari-romani-din-diaspora-panait-istrati-1884-1935-scriitor-roman-de-limba-franceza-peregrin-prin-lume-107029.html

[2] https://www.techopedia.com/definition/28094/digital-native

[3]https://adevarul.ro/locale/braila/panait-istrati-1_51b885f2c7b855ff568566e1/index.html

[4] http://www.bjbraila.ro/bjpi3/

[5] http://orasul.biz/strazi-bucuresti-sector-1/strada-panait-istrati/

[6] http://orasul.biz/strazi-braila-br/bulevardul-panait-istrati/

[7] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/cat-investeste-statul-in-educatia-copiilor-867564

[8] http://www.contributors.ro/editorial/despre-finantarea-publica-a-cercetarii/

[9] https://www.agerpres.ro/economic-extern/2019/01/11/grecii-si-romanii-codasii-ue-la-cheltuielile-gospodariilor-pentru-recreatie-si-cultura--239561

[10] Stanley Wells, Shakespeare For All Time, Macmillan, 2002, p. 170

[11] https://academiaromana.ro/mediaAR/com2019/c0108-ZCN-AcademiaRomana.htm

[12] http://www.contributors.ro/cultura/cand-este-miez-de-noapte-in-secol-eternul-eretic-panait-istrati-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

[13] Panait Istrati, Chira Chiralina, Moș Anghel, BPT, 1969

[14] Özlem Kumrular, Sultana Kösem. Putere, ambiție, intrigă, Ed. RAO, 2018, pp. 46 – 49.

 

Prof.univ. Dana Radler, Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri:Prof.univ. Dana Radler, Academia de Studii Economice din București, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Departamentul de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri:

„Narațiunea istratiană ca stare vizuală în spațiul de factură orientală”

„Protagoniștii prezenți în opera istratiană se hrănesc cu substanța vie a persoanelor reale pe care Istrati le-a cunoscut de-a lungul existenței sale: unchii Dumitru și Anghel, tânărul emigrant și prieten Mihail Kazanski, Kir Leonida, patronul locantei unde a slujit ca ucenic, zidarul pictor Samoilă Petrov, căpitanul Mavromati și alții. Alte personaje au fost descrise cu aceeași vigoare, dar există doar în paginile scrierilor sale (precum Chira Chiralina, Floarea Codrilor, Haiducii), inspirate din mentalul colectiv. Ambele categorii se disting prin vitalitate. Propun astăzi un scurt parcurs cu trei exemple, pe care le-am ales după următoarele criterii: vârste și experiențe diferite, două personaje masculine și unul feminin, doi eroi principali și un personaj aparent secundar.

Primul, Stavro/Dragomir, un personaj unicat, conform scrisorii adresate de Istrati lui Romain Rolland la 21 decembrie 1922, fiind „singura figură, dintre toate, care m-a urmărit și înspăimântat mai rău decât umbra lui Branco pe lady Macbeth” (prefața volumului bilingv Chira Chiralina, ediția 2009 (XX).” Fizionomia personajului – „De talie deasupra mijlociei, blond spălăcit, foarte slab și foarte sbârcit, ochii săi albaștri și mari, când deschiși și sinceri, când ascunși și vicleni, înfățișau toată viața lui Stavru.” (Chira Chiralina 1982, p. 19) corespunde aparent etichetei dură de „exemplu de ticăloșie” conferită de mahalaua brăileană (19). Stavru cel real i-a relevat romancierului o psihologie cu ape aprige, marcată de tonuri pline, puternice. Atât personajul ficțional, tragic, cât și autorul se detașează de experiența trăită și auzită, topind vechile suferințe într-un peisaj în care oamenii au dispărut printre lanuri, în curgerea amplă și implacabilă a timpului și spațiului.

Aspectele fizice ale Neranțulei transpar cu acuitate similară, în contururi la fel de puternice, dar relativ sumare ca în Stavru. Gesturile sunt repezi, firile tinerilor sunt iuți, iar vizualul se îmbină cu elementul tactic, oral sau olfactiv. Neranțula devine incapabilă să trăiască iubirea alături de vreunul din cei trei tineri care o adoră, chiar și când îl acceptă pe Epaminonda din nou în preajma ei. Senzualitatea ei, atât de fermecătoare în adolescență, devine propriul obstacol în calea împlinirii unei vieți obișnuite.

Căpitanul Mavromati se înscrie în suita personajelor pe care le-am putea numi secundare: cu o înfățișare aproape „răpciugoasă”. Victoria lui Panait, care ia locul Țoapei după darea acestuia în vileag, este însă urmată de moartea lui Mavromati „în odaia lui, pe o laviță cu zdrențe, singur, fără mângăierea mării”. Dispariția lui, previzibilă după numeroasele suferințe, este privită cu ochiul necruțător al unui povestitor care își povestește viața formată din plecări adeseori „precedate de o victorie și înecate într-o înfrângere” (Trecut și viitor, 1925, 98). La sfârșit, îngândurat de imaginea Dunării care poartă lent sloiuri, bacovian numite „coșciuge albe”, Panait privește dricul cu corpul vechiului camarad ca pe o simbolică și inevitabilă trecere către o altă etapă a vieții proprii, lăsând în urmă copilăria și avântându-se fără teamă în vârtejul vieții mature.

Prin mișcare, gest și vorbe, soarta personajelor istratiene este pusă sub semnul paradoxalului izvorât dintr-o simțire excesivă, așa cum sugestiv declară Panait Istrati, la fel de năvalnic precum eroii săi: „Să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc, și apoi, apoi să plângi nebunește, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi” (Neranțula, 1984, 413).”

 

Camelia Stănescu Ursuleanu, realizator de emisiuni la Radio România (1972 – 2007), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati”: Camelia Stănescu Ursuleanu, realizator de emisiuni la Radio România (1972 – 2007), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati”:

„Levantul, periplu inițiatic la Panait Istrati”

„Astă seară, 12 decembrie 1906, evadez din ţara mea!” Este afirmaţia exaltată a lui Adrian Zografi, dublul literar al lui Panait Istrati. Însufleţit de dorinţa nestăvilită de a ajunge, cât mai curând, în Egiptul cel învăluit în mister la care visa încă de pe când, copil fiind, admira la şcoală, în cărţi de istorie, imagini cu faraoni, temple şi palmieri, Panait Istrati va ajunge să vadă nu doar Egiptul, ci şi alte ţări ale Levantului: Turcia, Grecia, Siria, Liban, Palestina. Cel care se autodefinea drept “vâslaş nebun pe fluviul pasiunii“va tranfera miraculos acest fascinant vis mediteranean împlinit, în câteva din cele mai cunoscute cărţi ale sale: “Pescuitorul de bureţi”, “În Egipt,” “Familia Perlmutter”, “În lumea Mediteranei- Răsărit de soare”, “În lumea Mediteranei-Apus de soare.”

La izvorul acestor scrieri a stat curajul nebunesc al lui Istrati la doar 22 de ani, să se aventureze în lumea largă, fără bani, fără acte, fără bilet de călătorie. În portul Constanţa, a avut norocul să dea peste un fochist care, în schimbul unei sticle de lichior de ananas, l-a ajutat să se strecoare, clandestin, pe vaporul „Dacia”. Direcţia: Alexandria Egiptului. Averea de care tânărul Istrati dispunea? Patru biete lire sterline, bine ascunse în căptuşala unei ghete şi entuziasmul intens al unui dor de viaţă pe măsura superbei lui vârste tinere: „La ce bun pământul e atât de mare şi atrăgător, la ce bun dorurile arzătoare care ne tulbură inima, dacă suntem siliţi să ne învârtim o viaţă întreagă în acelaşi kilometru pătrat de spaţiu terestru?” se întreba, pe bună dreptate, Panait. După şase zile de plutire pe mare, în faţa ochilor lui se iveşte o linie alburie cu sclipiri de aur, Alexandria Egiptului. Tânărul e în culmea fericirii.

Turcia, Grecia, Egipt, Siria, Liban, Palestina

Imediat după debarcare, îl regăsim în mulţimea pestriţă din port. Poartă beretă de marinar pe cap. S-a aşezat pe geamantanul cu care plecase din România. Îşi aprinde o ţigară şi aşteaptă. Prietenul Mihail nu întârzie să apară şi întâlnirea e o revărsare de bucurie şi fraţietate. Din port, cei doi prieteni hotărăsc să meargă direct la gară. Vor lua un tren spre Cairo. În vagoanele înţesate cu o mulţime mizeră, alcătuită hidos din „mulţi orbi, cu orbite golite de ravagiile trahomului”, Istrati are curajul să privească de aproape crâncena suferinţă umană. Şi, pe nesimţite, din simplu observator devine iscoditor. Compară acest tren al groazei cu un lung „convoi de vite omeneşti, zdrenţăroase, murdare, sortite întunericului”. Mai mult decât căutare simbolică a unei milenare cunoaşteri pierdute, mai mult decât coborâre spectaculoasă în trecut, prin mit şi visare, parcurgerea Egiptului în tren devine pentru Istrati începutul unei călătorii iniţiatice. E departe de casă, într-o lume stranie, bogată în contraste dramatice. Are în faţa ochilor personajul principal al stăvechiului Egipt, felahul, multiplicat tragic în nenumărate exemplare, marcate dureros de mizerie. Îl va defini cu aleasă înţelegere drept: „un om sărac de ţi se rupe inima, care ascunde în pieptul său singura chezăşie a adevăratei civilizaţii: bunătatea”. L-a întâlnit nu doar pe străzile aglomerate ale Alexandriei, dar şi la Cairo. L-a cunoascut cu adevărat, acasă la el, în umila lui coliba de lut. Sărac lipit pământului, felahul l-a omenit pe Istrati, ospeţindu-l cu ful, boabe de fasole, adică, fierte în ulei de măsline şi stropite cu lămâie. Percepe de la bun început lumea Egiptului ca fiind fierbinte, imaginativă, pasională, dar mai ales dureros de săracă, mereu învinsă într-o încrâncenată, fără de sfârşit, luptă cu foamea, cu sărăcia, cu suferinţa mută, căreia Panait Istrati îi va dedica multe pagini în cărţile sale, pentru că, nu-i aşa: „Suferinţa e ceva, e cineva. Poate că e ceva mare şi sfânt-cineva care rămâne veşnic răstignit, care nu se pretează la nici o măsluire, care dărâmă biserici moarte, care demască credinţe împovărate cu osânză, dogme sociale umflate de prostie, ţintuită pe cruce cu mască, de Dumnezeu“.

Pentru a-şi câştiga existenţa, cei doi prieteni sunt puşi la grea încercare de soartă. La Cairo, vor avea parte de o viaţă de slugă. Istrati va înţelege pe parcursul periplului său iniţiatic în Levant, că doar eul, doar sinele învingând dificultăţile vieţii, căutând să-şi afle locul şi misiunea în această lume, poate constitui fundamentul oricărei cunoaşteri: „Ah, costisitoarea libertate a doi prieteni, singuri pe lume, regăsindu-se pe uliţele unui oraş cosmopolit, frăţeşte uniţi sub ameninţarea aceleiaşi soarte. Cine o va cânta vreodată?, se întreabă Istrati, care e încredinţat că există „un duşman mai puternic decât toate spaimele din lume şi acesta e neputinţa vagabondului de a stărui în a-şi îmbunătăţi soarta”. Impresiile egiptene ale lui Istrati s-au decantat neîncetat, prin acumularea de noi şi noi experienţe de viaţă. Cărţile lui mustesc de un exotism oriental, cu totul diferit de cel din literatura occidentului, care nu e altceva decât etalare ostentativă a opulenţei şi luxului. Levantismul occidental e doldora de minunăţii ale Orientului: spectaculoase haremuri, cadâne şi eunuci, viziri şi sultani, palate strălucind în soare. Levantismul istratian abundă în bordeluri mizere, oameni săraci şi colibele lor de lut. Şi, Panait Istrati îşi aminteşte: „Nu în Alexandria, ci la Cairo te simţi cu adevărat în Egipt.Mai întâi strada, e mult mai puţin europenizată. Apoi larma uliţelor sale, înţesată de săraci grăbiţi, de cocote vesele, de soldăţime beată, de turişti guralivi, de negustori ambulanţi cu strigătele lor pline de tristeţe. Pe urmă clădirile vechi, şi statuile arabe, mult mai frumoase şi mai numeroase decât în Alexandria.(...) Numai în faţa Piramidelor şi a impunătorului Sfinx am regăsit eu Egiptul faraonilor şi al copilăriei mele. Înfăţişarea lor zdrobitoare în împărăţia nisipurilor, scutită de orice negustoreală modernă, mărturiseşte în goliciunea ei maternă, pasiunea fără margini a acelor regi biblici care au meditat sincer la sufletul lor, glorificându-l pentru veşnicie”.

Descrierile lui Istrati sunt expresive, pline de culoare, având puterea evocatoare a unor secvenţe cinematografice: „Străzi pestriţe de Orient, cafenele cu fumători trăgând din ciubuc, căsuţe dărăpănate, cu rufe întinse pe terasă, prăvălii cu mărunţişuri în culori aprinse, înghesuite într-un spaţiu de doi metri cubi, zaharicale întinse pe plăci de marmură, sute de cărucioare împinse cu mâna sau măgăruşii cu panerele -n spinare, purtând toate neamurile de fructe şi trufandale, cârduri de copii arabi, zdrenţăroşi şi nespălaţi aţinând cu mare tapaj calea trăsurilor, de unde totdeauna cade un bacşiş, cuvânt provenind chiar din limba lor.” La Cairo, trăieşte poveşti demne de „O mie şi una de nopţi”. Când vine ploaia, atât de intens aşteptată, ca un copil, Adrian alias Panait li se alătură fetelor care în stradă salută entuziast, cu cântecele şi dansul lor exaltat, binecuvântatul eveniment. Şi bucuria de a fi, izbucneşte atunci, plenar în sufletului acestui iremediabil îndrăgostit de farmecul profund al pământului: „Îmi iubesc frumoasa viaţă pentru ea însăşi. Sunt fericit că mă aflu în Egipt, că sunt liber, că nu-mi pasă dacă am sau nu, zi de zi ce mânca!” Şi, iată cum, complicatele legi fizico-chimice după care funcţionează un organism uman, sunt pur şi simplu ignorate de Istrati, care se hrăneşte cu nesaţ din sentimente trăite intens.

Ucenic la cultura orientală, Panait crede în adevărurile eterne ale vieţii. Parcursul său spiritual în Levant, a fost determinat iniţial de experienţa paradoxală a trăirii aprofundate a înclinaţiei lui înnăscute spre vagabondaj. Istrati era încredinţat că: „Aventurierul vrea şi poate să se căpătuiască. Vagabondul nu vrea şi nu poate. Dacă i se prezintă ocazia, primul este în stare să-l exploateze pe om, să-l tragă pe sfoară, să comită chiar o infamie. Al doilea e totalmente incapabil de aşa ceva”. Rememorându-şi periplul iniţiatic în Levant, Panait Istrati recunoaşte că au fost, şi el, şi prietenul său, tânărul emigrant rus Mihail, „gonaci ai acestui echipaj, traversând cu fast frumoasele meleaguri ale Egiptului”. Spre deosebire de Mihail, Panait se dovedeşte a fi însă, în această primă călătorie a sa în Egipt, doar un începător în ale vagabondajului. Are, desigur, tot timpul să devină un vagabond de aur, în anii viitori. Decretează, în deplină cunoştinţă de cauză că „prima condiţie a artei vagabondajului este voinţa de a pleca”. De neclintit şi de nestăvilit. Nesupusă rigorilor raţiunii. Viaţă lui bogată în mizerie şi întâmplări, a fost mereu bântuită de acest aprig dor de a pleca. Cu toate că l-a însoţit de multe ori în vagabondajele sale pe Mihail, în 1907 nu e tentat să meargă cu acesta la Muntele Athos. Cei doi prieteni se vor despărţi în portul Pireu. Panait încearcă să ajungă în Franţa. Se îmbarcă fără bilet de călătorie pe un vapor cu ruta Pireu-Marsilia. Este prins şi debarcat forţat la Neapole, unde trăieşte, vreme de o lună, într-o mizerie neagră. Revine în Egipt. Sărăcie lucie şi acolo. E, rând pe rând, zugrav, servitor, distribuitor de afişe şi chiar om-sandvici. Ni-l putem oare imagina pe cel ce avea să devină faimosul scriitor francez de origine română, Panait Istrati,în anul de graţie 1907, lângă un felinar din piaţa Esbekieh, cu o pancardă luminoasă în spate, pe care stă scris Cinema Mignon? Ce-i pasă lui? E tânăr, trăieşte dezlănţuit grabita nelinişte de a vedea cât mai mult, de a înţelege cât mai multe. N-are chef să rămână ţintuit locului, ca un biet paznic de felinar. Pleacă intempestiv la Port Said. Are o tentativă neizbutită de a merge în India.

„Levantinul de origine greco-română, cu temperament de foc”

Revine la Iaffa, Beirut şi Liban. Se rătăceşte în munţii Ghazir. Ajunge, în sfârşit, la Damasc, în Siria, unde norocul pare să-i surâdă. Devine pictor de firme, „un chior în ţara orbilor” cum va aprecia el cu autoironie, şi unde „răsfăţat de arabi, e cât pe-aci să fie prins într-o încurcătură de harem, se îndrăgosteşte de o actriţă de pantominmă, joacă rol de prinţ mut şi călău inofensiv, câştigă doi beşlici pe seară, adică un franc şi cinci centime”. Criticul literar francez Roger Dadoun descifrează în aceste parcurs fabulos, „dorinţa lui Istrati de a se despărţi de umbra sa, pentru a alerga după o altă umbră a lui însuşi, sau după umbra unui alt el-însuşi, inexistent, aşa cum nu există încă nici scriitorul. Dacă Mediterana îi oferă promisiunea de a se găsi sau de a se regăsi, e şi mai sigur că ea îi amplifică şi riscul de a se pierde. Căci Mediterana este pentru Panait Istrati, în mod fundamental o probă în sine, spaţiul în care se caută şi se pune la încercare. Mediterana lui Istrati nu e periplu turistico-literar, e jar de pericole, locul unde se arată în toată goliciunea sa, Ecce Homo”.

Numai că Panait Istrati cunoaşte exact preţul îndrăznelii sale: „Nici o fericire nu se poate asemui cu aceea pe care o smulgi vieţii cu preţul riscurilor şi sforţărilor de neînchipuit.(...) Toate bucuriile sunt înălţătoare. Toate se pot dobândi, dacă bagi mâna să le scormoneşti, în jăratecul destinului tău. Chiar şi dogoarea focului păleşte atunci, în faţa îndrăznelii tale, numai să nu şovăi la gândul că vei fi muşcat de nemilosul păzitor al bunurilor pământeşti. Iată ce nu ne învaţă nicio şcoală, nicio educaţie! Şi, iată de ce pământul e mai bogat în fricoşi, decât în eroi. Aşa se explică traiul acesta searbăd , temeinic asigurat fiecăruia, de la râma omenească, la căutătorul de stele”. Panait se consolează cu gândul că: „Totul e eroism în viaţa unui om care înfruntă lumea cu mâinile goale şi o inimă caldă ce-l apără de ispita unui trai tihnit şi îndobitocitor”. Panait Istrati va recunoaşte cu mâna pe inimă: „Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să-mi satur ochii cu lumina ce se revărsa, cu cerul ce te zăpăcea, cu Mediterana”. Cunoaşterea subiectivă, empirică se împlineşte în idealul de înţelepciune al orientalului: „Omul şi natura nu sunt în Levant regnuri separate. Ele ajung să coexiste armonios”.

Egipteanul Haffif, îi dezvăluie lui Panait multe astfel de taine ale ţării lui de mister, cu pământ împănat cu vestigii. Şi Istrati îl tachinează reproşându-i, mai în glumă, mai în serios că e prea enigmatic, „la fel ca strămoşii lui: Sfinxul şi faraonii din piramide. De neuitat nesfârşitele lor peregrinări „pe drumuri umbrite de palmieri, pe malul Nilului, domesticit de baraje uriaşe, în muzee, unde au întâlnire cu glorii ale istoriei precum Ramses şi Sethi”. Să ni-i imaginăm pe Haffif şi Panait într-una numeroasele cafenele arabe din Cairo, unde pentru 6 centime tocmai au primit narghilele cu ciubuce lungi şi unde obişnuiesc să se piardă în taifasuri fără sfârşit. Au aceeaşi vârstă: 25 de ani. Sunt amândoi zugravi. Îşi iubesc meseria. Şi unul şi celălalt, cunoaşte suferinţa. Şi mai au ceva în comun: resimt o nevoie, de nebiruit, de a se hrăni cu armonioasa frumuseţe a acestui pământ. Cunoscându-l îndeaproape, Istrati a înţeles că poţi ajunge la înţelepciune doar acceptându-ţi cu resemnare suferinţa pe care ţi-a rezervat-o Soarta. Pentru că, e de părere Panait Istrati: „Soarta este inima noastră. suntem mici, mari sau mediocri prin inima noastră căreia ne supunem orbeşte. Soarta, doar ea, ne duce spre rău sau spre bine”.

Nu ne mai miră afirmaţia, aparent paradoxală a autorului „Ciulinilor Bărăganului”, conform căreia, îl admira pe Haffif pentru „capacitatea sa de a fi îndrăgostit de natură, ca toţi cei ce îndură nedreptăţile sociale cu inimă şi judecată”. Istrati va avea nostalgia unor astfel de prietenii de tinereţe, în anii de maturitate, petrecuţi în Franţa, unde va constata cu amărăciune că la Paris, de pildă, „prietenia este un comerţ, aproape la fel de politicos, precum alte genuri de comerţ. În Orient e altfel... acolo, cel puţin la oamenii cu suflet şi judecată, suferinţele se suportă în comun, bucuriile se împărtăşesc în comun. Altfel nu poate fi vorba de prietenie”. Pentru a sintetiza experienţa excepţională pe care Levantul şi, în special, Egiptul, a reprezentat-o pentru biografia spirituală, a lui Panait Istrati, am ales o mărturie revelatoare a sa despre Port Said: „Port Said va rămâne pentru mine marea intersecţie a drumurilor maritime, locul unde inima mea a simţit şi a înregistrat marea pulsaţie a arterelor vieţii universale a planetei noastre. Aici am avut viziunea clară, sentimentul precis al diversităţii destinelor umane, care smulge bărbatul soţiei, fiul mamei, iubitul iubitei, lansându-i brutal în spaţii în care îi atrag afinităţi mai armonioase decât cele pe care au încercat să şi le creeze prin legături familiale. Adesea adevăraţii noştri părinţi şi patria noastră sunt la antipodul locului unde venim pe lume şi unde trăim ca nişte străini. De pe vaporul ce mă ducea spre Beirut, am salutat acest oraş minuscul şi statuia lui Ferdinand de Lessers, a cărui privire aspră , fixată pe canal, pare să le spună oamenilor temători. Hei, mişcaţi-vă! Iată încă un drum care ar putea să vă ducă acolo unde să vă simţiţi acasă!” De ce a considerat Istrati oraşul Port Said ca mare intersecţie a drumurilor maritime ale planetei? Poate pentru că oraşul egiptean situat pe ţărmul Mediteranei era faimos în vremea lui, pentru populaţia de diferite naţionalităţi şi religii, alcătuind o comunitate cu totul remarcabilă prin toleranţă şi cosmopolitism. Nu e de mirare că celebrul scriitor englez Rudyard Kipling, va acorda Port Said-ului aceeaşi specială importanţă: "If you truly wish to find someone you have known and who travels, there are two points on the globe you have but to sit and wait, sooner or later your man will come there: the docks of London and Port Said”

Panait Istrati se simţea în Levant acasă. Îl fascina aici, mai cu seamă, harul neasemuit de a povesti al trăitorilor de pe aceste meleaguri : „Dintre toate neamurile de povestitori, orientalul e acela care se revarsă ca un torent. O lume ca a noastră, bântuită de zbucium, de patimi, de nelinişti, în care la o mie de agitaţi, întâlneşti doar un om, un singur om senin” o astfel de lume cu oameni pietre, are nevoie, după părerea lui Istrati nu de Voltaire, ci de Şeherazada. Şi Istrati ne explică de ce: “Şeherezada, adică povestitorul, e sufletul opresat de ceea ce are de spus. (...) . Ne cucereşte mai ales prin căldura cu care se destăinuieşte. Povestitorul e numai destăinuire, de aceea el captivează. E singurul care captivează prin sublimul sufletului”. Apreciindu-i harul de Povestitor oriental, scriitorul Ernst Benz îl numea pe marele său prieten Panait Istrati- „levantinul de origine greco-română, cu temperament de foc”. Când era copleşit de tristeţe, Istrati obişnuia să-şi încărce mintea şi inima cu înţelepciune orientală. Aşa s-a întâmplat şi în 1935, cu puţină vreme înainte de a se stinge din viaţă, când i-a scris lui Ernst Bendz : „Maleş! spune arabul. Nu-i nimic! adică. Dincolo de fereastra mea, viaţa continuă cu urâţenia, dar şi cu bucuriile ei”. Scriitor de excepţie, Panait Istrati revine în forţă astăzi, în atenţia iubitorilor de literatură. Romanele, povestirile, operele sale autobiografice, care au cunoscut o celebritate qvasi mondială, în primele decenii ale secolului XX, sunt apreciate de o nouă generaţie de cititori, fascinaţi de originalitatea, exotismul, autenticitatea, verva, umanismul, inteligenţa observaţiei, capacitatea de a intui adevăruri universale nemuritoare, talentul covârşitor al acestui etern vagabond, un învins devenit prin proba timpului învingător, care nu încetează să ne încânte cu arta lui neîntrecută de povestitor. Nu ne rămâne decât să-l credem pe cuvânt, când declară, cu sinceritate de netăgăduit: „Eu sunt Şeherazada!”

 

Mugur Popovici, fost consilier diplomatic, reprezentant economic al Ambasadei României la Bruxelles  (1993-1999; 2007-2011) ṣi Roma (2001-2005), Asociația „Prietenii lui Panait IstratiMugur Popovici, fost consilier diplomatic, reprezentant economic al Ambasadei României la Bruxelles (1993-1999; 2007-2011) ṣi Roma (2001-2005), Asociația „Prietenii lui Panait Istrati:

„Panait Istrati ṣi prietenii săi evrei”

„În tumultoasa sa existenţă, Panait Istrati a pendulat ȋntre România, Orientul Mijlociu ṣi Occident. Sunt douăsprezece ţări pe care le-a străbătut sub semnul nomadismului ṣi al unor călătorii iniţiatice, de multe ori fără bilet. Din ţările Levantului a străbatut, ȋntre 1906 ṣi 1912, Egiptul, Libanul, Palestina (oraṣul Jaffa), Siria. A fost prima sa experienţă extra muros.

Ȋntâlnirea la Brăila cu rusul Mihail Kazanski va fi cea care va declanṣa imboldul plecării spre noi tărâmuri, fie ȋmpreună cu acesta, fie de unul singur. O bună parte din cei evocaţi ȋn povestirile sale din lumea Mediteranei provin din România. Cu unii din ei s-a ȋnsoţit ȋmpărţind multele necazuri, efemerele bucurii: Moritz Feldman (Musa), Herman Binder, Sarkiss, Bakâr, Sara ṣi Isaac Perlmutter…

Sigur că Istrati a vibrat la frumuseţea care i-a tăiat respiraţia a Mediteranei, (el, om născut ȋntr-un oraṣ dunărean), dar a găsit Nilul mâlos aidoma Dunării. A vibrat la maiestuozitatea sfinxului ṣi piramidelor, dar ṣi a cedrilor din munţii Libanului, i-a plăcut acel dolce farniente al oamenilor puṣi pe taifasuri, care ȋi vorbeau de propriile probleme familiare, de dorul de casă, de speranţa unui trai mai omenesc. Fiinţe care se luptau cu greutăţile vieţii dar, mai ales, victime ale propriilor iluzii. Va vorbi despre ei - turci, arabi, armeni - despre evreii ȋntâlniţi pretutindeni unde l-au purtat paṣii, chiar ṣi de ṣi cei din România.

Despre drumurile ȋn Palestina nu avem prea multe informații. Ṣtim doar că ȋn 1907 se afla la un moment dat ȋn Jaffa, unde munceṣte ȋn port. Peste ani, ȋn 1929, a avut o conversaţie interesantă, probabil ȋn România, cu Itzhak Ben-Aharon (unul dintre liderii partidului muncii din Palestina ulterior, secretarul general al Confederaţiei Generale a Muncii – Histadrut), ȋn care s-a interesat de situaţia tinerilor evrei aşezaţi în Palestina ca agricultori. Aharon a publicat o relatare a ȋntâlnirii ȋn revista ebraică „Ketuvym” din Tel-Aviv la 13 februarie 1930.

,,Personajele mele evreiesti nu sunt fictive. I-am ȋntâlnit pe toţi. Pe unii ȋn România. Pe alţii ȋn timpul peregrinărilor mele ȋn Egipt, ȋn Turcia, ȋn Grecia’’. Fiind apreciat că i-a evocat cu atâta dragoste ṣi compasiune, fapt pentru care unii occidentali credeau că Istrati era evreu, el răspunde că ȋn ochii săi toate popoarele sunt egale, dar că vorbeṣte astfel despre evrei pentru că verbul său se ȋndreaptă spre cei persecutaţi ṣi frustraţi: ,,Paria micii Românii de ieri, paria marii Românii de azi, ţapul ispăṣitor al României de mâine. Eu am trăit cu poporul evreu căruia oamenii ȋi datorează o parte a progresului său. Cunosc bunătatea evreului ṣi compasiunea sa’’.

În 1935, cu o lună ȋnaintea morţii sale, Istrati avea să scrie ȋntr-un articol: ‘’Se ṣtie că am fost zugrav ṣi în această meserie, odată, evreii formau ȋn România trei sferturi din ramură. Ei bine, nu ȋmi aduc aminte să fi asistat la o ceartă ȋntre evrei și români pe probleme de naţionalitate. Ṣi pentru unii ṣi pentru alţii, munca, greutăţile, injustiţiile patronului român sau evreu ne striveau la fel ṣi ne făceau fraţi ȋn aceeaṣi durere.’’(…),,O, evrei! Pe lângă multele nedreptăţi care vă copleṣesc, am vrut să spun ȋntr-o zi ce umanitate ataṣantă am ȋntâlnit deseori ȋn mizerabilele voastre ghetouri, în cuda faptului că eram un goi, detestat de religia voastră”. Pentru Istrati nu există ,,priorităţi’’ ȋn materie de suferinţă, toţi oamenii sunt egali: “Când văd pe cineva cum cade, mă grabesc să ȋl ajut, fără să ȋl intreb cărui Dumnezeu se roagă’’. ,,Voi sunteţi buni sau răi, niciodată mediocri. Evreul este viaţa ȋn mersul ei’’, spune unul din eroii săi ȋn “Familia Perlmutter”. Ceea ce le reproṣează Istrati acestora este faptul că sunt prea pasivi ȋn faţa nedreptăţilor pe care le ȋndură, ȋndemnându-i la acţiune.

Memorabile rămân ȋntâlnirile sale cu Moritz Feldman (Musa), pe care l-a cunoscut ȋn 1907, zugrav ṣi el, pe care îl compară cu vagabonzii lui Gorki: ,,Printre oamenii pe care i-am cunoscut ṣi iubit ȋn viaţa mea, Musa era unul din rarii tovarăṣi de drum care ṣtiu să ţină capul sus ȋn vicisitudinile vieţii și să rămână un prieten fidel ȋn condiţii neprielnice’’. Povestirea “Musa” a apărut ȋn ‘’Viaţa românească’’ ȋn noiembrie 1925 ṣi relatează aventurile lui Moritz Feldman, plecat să-ṣi găsească fata ajunsă prostituată ȋn Egipt ṣi să o determine să se ȋntoarcă acasă. Un alt personaj plin de culoare, prezent ȋn povestirea “Isaac ȋmpletitorul de sârmă”, apărută în 1927 la editura Joseph Hassler din Strasbourg, este bătrânul Herman Binder,,evreu din Galaţi, care s-a ruinat ţinând o locantă ȋn Alexandria, unde servea feluri românesti ṣi unde arbora steagul românesc de ziua naţională. Istrati a ţinut mult să ȋl revadă ȋn 1930, numai că autorităţile britanice i-au interzis intrarea ȋn Egipt, tocmai acum când călătorea ȋn condiţii de deplină legalitate.

După ce colindă Orientul, Panait Istrati descoperă ȋn iarna lui 1912 lumea Apusului. Militantul socialist Alecu Constantinescu, cel ce apreciase în articolele sale din presa muncitoreascã din România un particular simţ al condeiului, îi va ȋnlesni primul drum. Cele trei luni petrecute ȋn 1913 în capitala Franţei, timp în care cunoaşte Parisul istoric şi artistic, sunt doar un preludiu al viitoarelor întâlniri cu ţara ce-i va da botezul de scriitor. Ȋn primvara aceluiaşi an se întoarce la Brăila. În 1916, ȋn faţa iminentei intrări a României ȋn război, părăseşte ţara pentru Elveţia. Internat ȋn 1918 ȋn sanatoriul Sylvana sur Lausanne, ȋl ȋntâlneṣte pe scriitorul ṣi jurnalistul Josué Jéhouda, director al „Révue juive” din Geneva, care ȋi vorbeṣte de autorul lui „Jean Christophe”. ,,Opera lui Romain Rolland a fost pentru mine o revenire la viaţă când eram mai deznădjduit. Ȋi voi purta amprenta întotdeauna, în ciuda măiestriei semenilor mei care nu mi-au vindecat decât trupul’’. După ṣapte ani de la prima ȋntâlnire, aflat ȋn culmea gloriei, Istrati primeṣte o scrisoare de la Jéhouda. O scurtă corespondenţa se ȋncheagă, urmată de o afectuoasă revedere la Geneva. Se hotărăsc să scrie ȋmpreuna o carte, „Famila Perlmutter”. Este o suită de povestiri ai cărei eroi sunt membrii unei familii din Constanţa ai căror cinci din cei ṣase copii, ȋntr-un climat de antisemitism, emigrează ȋn America sau ȋn Egipt. Naraţiunea lui Sotir reconstruieṣte nu numai aceste existenţe de la ȋnceputul secolului douăzeci, dar ṣi vicisitudinile unei ȋntregi epoci văzută din perspectiva unor perdanţi obstinaţi ṣi mândri.

Despre această colaborare, Jéhouda notează undeva: ‘’Asociindu-mă numelui său, Panait a vrut să mă facă cunoscut publicului francez. Dar colaborarea noastră nu a fost reală. El mi-a dat manuscrisul integral al cărţii, odată cu libertatea de a adăuga sau de a tăia ceea ce voi crede de cuviinţă. Sarcina mea a fost de a ilumina viaţa interioară a personajelor, insuflându-le un suflet evreiesc’’. Produsul final este ȋnsă minat de intervenţiile lui Jéhouda care, printr-o serie de consideraţii de ordin religios, ȋncarcă prea mult textul la lectură. Însuṣi Istrati a simţit acest lucru, salvându-ṣi ulterior capitolul “Isaac”, unde Jéhouda nu a operat intervenţii, publicându-l sub forma unei nuvele de sine stătătoare, sub titlul: “Isaac, ȋmpletitorul de sârmă”, de care am vorbit mai ȋnainte, apreciată ca o lucrare cu certe calităţi artistice. Peste ani, Josué Jéhouda a scris studiul-evocare ‘’Panait Istrati - o prietenie ȋntre un grec ṣi un evreu’’, care sintetizează foarte bine personalitatea prietenului său: ,,Viaţa lui e ȋn intregime dăruita cultului prieteniei. Mărturia mea, după patruzeci de ani, de când ne-am cunoscut, vrea să pună ȋn lumină o personalitate de o intransigenţă excepţională, un om flamând de ideal ṣi dreptate, care biciuia orice fel de opresiune, de oriunde ar fi venit (…) Rămâne pentru noi un om care a apărat totdeauna demnitatea individuală, ȋmpotriva supunerii la spiritul de turmă ṣi al puternicilor ‘’sugrumători ai vieţii’’.”

Isaac Horowitz a fost, fără îndoială, cel mai bun prieten evreu al lui Istrati. Originar din Popricani (Iaṣi) a părăsit România la 16 ani, pentru America, unde devine jurnalist. Vine ȋn ţară ȋn 1931 pentru o serie de reportaje, printre care ṣi unul cu Panait Istrati. Deṣi trebuiau sa petreacă ȋmpreună preţ de-un interviu, vizita s-a prelungit ȋn răstimpul a câtorva luni, concretizată ȋntr-o mare prietenie ṣi o carte scrisă ȋn idiṣ, “Teg und necht mit Panait Istrati”, publicată la New York. Horowitz a fost martorul direct sau indirect al ultimilor ani de viaţă ai lui Istrati, cei mai dramatici, despre care dă seama ȋn aceasta carte, inclusiv despre acuzaţiile că, ȋn această perioadă, ar fi devenit antisemit. Cartea are urmatorul motto din Walt Whitman: “Who touches this book, touches a men” (Cine atinge acesata carte, atinge un om). În locul unei prefeţe, un schimb de scrisori ȋntre cei doi:

„Dragă Panait,

Am notat zilele ṣi nopţile pe care le-am petrecut amândoi ȋn casa ta, care ne-au dat multe bucurii dar ṣi multe dureri. Din aceste note s-a născut cartea mea. In ea vorbesc despre tine ṣi opera ta. Nu este o biografie sau un eseu critic, este mai mult o scrisoare destinată mie ṣi adresată ţie. O scrisoare a unuia care te-a căutat ȋn opera ta ṣi a găsit-o ȋn tine. Inutil să-ţi spun cât de mult m-aṣ simţi recompensat dacă cel puţin o parte din cititori ar putea să te regăsească ȋn carte. Dar nu pot să-mi imaginez o carte, fie ea cea mai bună, care să valoreze o prietenie. De aceea iţi cer asentimentul pentru a o publica. Prefer să o rup decât să fac un rău prieteniei noastre.

Itzhak”

Răspunsul nu va ȋntarzia:

Dragă Itzhak,

E de la sine ȋnţeles că ȋţi dau acordul pentru publicarea cărţii tale. Mă mir chiar că mi-l ceri. Ṣtiu foarte bine că aceste zile ṣi nopti vor rămâne fără seamăn printre zilele ṣi nopţile pe care le-am trăit ȋmpreună. Ṣtiu că te ascultam până ȋn zori fără să mă satur. Deseori mă credeam ȋntr-o poveste cu zâne, atât de mult mi se părea fantastic filmul orelor eroice ale unei vieţi prea pline acolo, dincolo de mări ṣi munţi, unde destinul te-a purtat. Inutil să ȋţi spun că m-aṣ bucura dacă ai reveni pe aceste tărâmuri, pentru a retrăi alte zile ṣi nopţi. Dar cu cine? Poate cu umbra sufletelor nostre. “

Când a apărut cartea, ȋn 1940, Panait Istrati murise de cinci ani. Credem că o tălmăcire a sa ȋn limba română ar face cunoscută o prietenie care a sfidat timpurile ṣi timpul.”

 

Aurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din RomâniaAurel Vainer, președintele Federației Comunităților Evreiești din România:

„Am fost impresionat să ascult referiri la relația, declarațiile și scrierile lui Panait Istrati despre evrei”

„Am cunoscut în această după-amiază, personalități deosebite. Am fost impresionat să ascult referiri la relația, declarațiile și scrierile lui Panait Istrati despre evrei. Nu au cum să nu mă măgulească, ca evreu de astăzi. Sunt convins că prin cunoaștere reciprocă, ne putem recunoaște reciproc. Ce s-a întâmplat aici demonstrează valabilitatea acestei sintagme.

Suntem foarte puțini astăzi. Față de opt sute cincizeci de mii, câți eram înainte de-Al Doilea Război Mondial, în teritoriile de atunci, cu greu putem spune că suntem șapte mii de membri în comunitățile evreiești din România. Dar încercăm să prezervăm istoria noastră. Cu forțele noastre de astăzi, limitate, păstrăm această deschidere spre cultură, spre artă, spre știință, spre tot ceea ce-i important.”

Nu există comentarii.

Adaugă un comentariu