Exemplul levantin de conviețuire interreligioasă și experiența istorică acumulată în acest spațiu pot constitui surse de inspirație ale coabitării sociale contemporane
Primul panel al conferinței, în prima sesiune, a fost moderat de domnul academician Răzvan Theodorescu, președintele Secției de Arte, Arhitectură și Audiovizual a Academiei Române, și a inclus opt comunicări care au tratat subiecte variate, precum: urbanitatea levantină; principii esențiale ale coabitării interreligioase și interculturale; perpetuarea artei medicinei de tradiție greco-romană în zona de influență levantină; interesele politico-economice ale marilor imperii și puteri mondiale în Orientul Mijlociu, în trecut și azi; spațiul siriac, mediu de tranziție al filosofiei grecești în cultura semită și al traducerii ulterioare în limba arabă; analiza procesului de tranziție de la păgânism la creștinism în antichitatea egipteană târzie; evaluarea funcțiilor și responsabilităților religioase ale persoanelor feminine de origine regală în spațiul antic sirian; analiza arheologică a siturilor din antica Troia.
Dl. dr. Fatih Saracoglu, secretarul general al Fundației Marmara Group din Istanbul, a oferit o imagine a dinamismului multietnic și multilingvistic din spațiul levantin otoman unde, pe lângă locuitorii turci, armeni sau evrei, exista și o prezență italiană sau spaniolă consistentă. Proeminența orașelor levantine clasice, Izmir, Beirut, Alexandria și cultura conviețuirii și comunicării promovate în ele, observabilă în tipografiile ce produceau cărți de diferite limbi sau în școlile care accentuau însușirea limbilor din sfera occidentală, precum italiana, franceza și spaniola, conferă acestui mediu statutul de paradigmă unică a capacității de coabitare interetnică, interculturală și interreligioasă a umanității.
Dl. prof. dr. Adrian Lemeni, de la Facultatea de Teologie Justinian Patriarhul și director al Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință din cadrul Universității din București, a aprofundat în prezentarea „Identitate și dialog în contextual actualˮ noțiunile de identitate religioasă și dialog interreligios, accentuând valoarea axială a credinței ca factor identitar, ulterior făcând o analiză a influenței consumerismului asupra interrelaționării culturale și religioase contemporane. Exemplul levantin de conviețuire interreligioasă și experiența istorică acumulată în acest spațiu pot constitui surse de inspirație ale coabitării sociale contemporane. În arealul de formare și manifestare primară a celor trei religii monoteiste, cultura dialogului permanent a fost și este întemeiată pe conștientizarea identității religioase; în felul acesta niciodată dialogul nu a eșuat în compromis, iar identitatea nu a fost sinonimă cu izolarea. Dimpotrivă, confuzia dialogului cu simplul schimb de noțiuni sau informații duce la o suprasaturare informațională, incapabilă de a crea o cultură a conviețuirii. Drept urmare, necesitatea păstrării credinței devine o componentă esențială a conviețuirii, al cărei scop nu este doar simpla sustenabilitate economico-socială sau pacea, ci pe de o parte conștientizarea limitelor și capacităților umane, iar pe de altă parte stimularea creativă a acestora în vederea întâlnirii cu celălalt.
Dna. prof. dr. Luiza Spiru, de la Universitatea de Medicină Carol Davilla, a expus în „Repere din istoria medicinei în spațiul Levantuluiˮ elemente privind cristalizarea practicii medicinei în Valahia, Banat și Transilvania, modul de organizare în bresle a practicanților acestei profesii, începuturile efectuării operațiilor chirurgicale primare, precum și dezvoltarea învățământului academic medical modern, în secolul al XIX-lea. Înscrisă în tradiția artei terapeutice greco-romane, dezvoltate în spațiul levantin, practica medicinei dezvoltată în țările române poate fi astăzi reevaluată ca una care a conservat principii fundamentale privind evaluarea structurii umane psiho-fizice, unele dintre ele iremediabil dispărute în societățile moderne.
Dl. prof. dr. Daniel Barbu, de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, în prezentarea „La porțile Levantului: imperiu, stat-națiune și pluralismˮ, a făcut o radiografie a istoriei Orientului Mijlociu din secolele XIX-XX, evaluând implicarea interbelică și postbelică a marilor puteri mondiale în configurarea hărții politice levantine, a tendințelor occidentale de înlocuire a pluralismului religios și etnic tradițional, specific acestei zone, cu state naționale cu caracter etnic și religios monolitic. Tototdată, a subliniat pericolele și consecințele negative ale perpetuării acestor viziuni artificiale în contemporaneitate, prin ignorarea echilibrului fragil și sensibilităților milenare din acest spațiu. Eforturile de recompunere zonală după intervențiile militare brutale din ultima perioadă se fac cu greutate, adesea soluțiile politice ce țin de o mentalitate pur pragmatică continuând să creeze dificultăți și alimentând un potențial conflictual existent aici, datorită eludării unei realității fundamentale a toposului levantin, anume că aici „trecutul este în continuare viu și prezentˮ.
Dl. Cătălin Ștefan Popa, de la Universitatea Georg August din Gotttingen, a vorbit în „Dinamica culturilor filosofico-teologice în spațiul levantin siriac (secolele VI-IX)ˮ despre fenomenul transmiterii filosofiei grecești, în special a operele aristotelice, precum și a altor scrieri puse sub numele marelui filosof grec, în limba siriacă și apoi retraduse din siriacă în arabă. Contextul generat de traducerea acestor lucrări, anume necesitatea utilizări lor drept instrumente de argumentare dialectică pentru promovarea doctrinei necalcedoniene, avea să se repete odată cu apariția islamului. Traducerea filosofiei grecești din siriacă în arabă a dus la apariția teologiei dialectice islamice (kalam), oferind premisele esențiale pentru dezvoltarea culturii și gândirii islamice. Spațiul levantin a devenit, astfel, locul unui fenomen de o valoare imensă pentru istoria civilizațională a umanității, ținând cont că, ulterior, aceste opere filosofice vor fi retraduse din arabă în latină, de către traducătorii evrei din Spania și Andaluzia, și vor pătrunde în Occident, cristalizând gândirea filosofică europeană.
Dl. dr. Silviu Anghel, de la “Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi” din București, a analizat în prezentarea sa „Conflict sau tranziție pașnică? Dezbaterea curentă referitoare la trecerea de la păgânism la creștinism în Egiptul Antic târziuˮ procesul tranziției de la păgânism la creștinism în Egiptul secolului IV, expunând situația existentă în Alexandria. Erodarea păgânismului și ascensiunea creștinismului este și astăzi un fenomen dezbătut, ținând cont de vitalitatea și concurența religioasă existentă în spațiul levantin alexandrin. Afirmarea creștinismului a fost posibilă prin preluarea unor tradiții specifice ale spațiului egiptean, între care, în mod special, se remarcă cultul și riturile funerare.
Dna dr. Isabela Popa, de la Universitatea din București, a prezentat în „Rolul ritualic al reginelor în Siria anticăˮ rolurile și funcțiile religioase particulare îndeplinite de femeile din familiile regale siriene în perioada antică. Distincțiile rangurilor feminine în cadrul familiei regale, implicarea liturgică (asumarea responsabilităților rituale, oraculare și oraționale), afinitatea generală pentru divinitățile de sorginte feminină duc la concluzia unei proeminențe a statutului și valorii femeii în domeniul cultic în nord-vestul Siriei.
Dl. dr. Cătălin Pavel, de la Kennesaw State University din Statele Unite, a expus în „Troia homerică – între micenieni și hitițiˮ stadiul și rezultatele cercetărilor arheologice desfășurate în siturile vechiului oraș Troia, de pe țărmul vestic al Asiei Mici. Au fost expuse și evaluate amplasamentul topografic, diversele obiecte aparținând unor perioade istorice succesive, presupozițiile privind evoluția civilizațională a acestei zone pe baza recursului la datele extrase din epopeile lui Homer, care „deși nu istoric, se pare că a pornit de la o bază istoricăˮ.
La finalul primei sesiuni, domnul academician Răzvan Theodorescu a concluzionat cu privire la diversitatea comunicărilor și aspectelor analizate, afirmând că toate acestea contribuie la schițarea unui profil civilizațional, cultural și religios levantin și surprind totodată identitatea complexă cristalizată în acest spațiu de o unicitate excepțională în istoria umanității.
Valentin Ilie,
Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din București
Raportor
SESIUNEA 1
Răzvan Theodorescu
Vicepreședinte al Academiei Române
„Am privilegiul de a modera această sesiune de după-amiază, care este primul panel al conferinței noastre, dedicat unui subiect extraordinar de important al istoriei lumii. Este vorba despre Levant și rolul acestui spațiu magnific, care reprezintă originea unor civilizații majore, a vechilor imperii, a religiilor monoteiste, a științei islamice. Levantul este subiectul principal al conferinței institutului nou-înființat la București.”
Fatih Saracoglu
Secretar-general al Fundației Marmara Group, Istanbul
„Contribuţiile popoarelor levantine în Turcia”
„Le Lévant, Levantul sau Il Levante înseamnă, literalmente, Pământul de unde se ridică soarele. Din punct de vedere geografic este zona cuprinsă între Egipt și pe țărmul estic al Mediteranei - Israel, Liban, Siria, Turcia și Grecia. Această geografie găzduiește trei orașe importante - Izmir, Alexandria și Beirut. Aș dori să prezint cultura și viața din Izmir, ca o foaie de calendar a istoriei. Dar, mai întâi, vreau să știți că viața levantinilor reprezenta centrul comerțului și al diplomației.
Izmir a fost în aceeași măsură atât otoman, cât și european, legăturile de conviețuire globală și religioasă au fost caracteristice Izmirului. Izmirul, cunoscut de asemenea, sub numele de perla levantină, a găzduit biserici armene în secolul XVII. Cinci limbi erau vorbite în Izmir: turca, latina, franceza, armeana și spaniola. Spaniola era vorbită de evreii sefardici. Sora ei, latina, era vorbită, majoritar, de către cei aflați la un nivel înalt al societății. Autoritățile otomane au fost forțate să învețe și să vorbească latina. Așa cum s-a întâmplat și în Alexandria și în Beirut, a fost înlocuită mai târziu cu italiana. Apoi, din anii 1840, limba franceză a devenit cea mai comună limbă, după limba turcă. În 1863, consulul italian a afirmat că limba italiană aproape că dispăruse, chiar și printre italieni. Locuitorii Izmirului vorbeau franceza cu un accent de parcă ar fi cântat o melodie, iar pronunția literei R era asemănătoare cu rostirea sub apă. În școala evreiască din Izmir, anumiți profesori au fost pregătiți să predea lecții turcești, dar au fost depuse și multe eforturi pentru limba franceză. Șeful rabin a cerut tuturor celor din comunitate să învețe limba franceză. Născut în afara Izmirului, în anul 1900, în Urla, poetul George Seferis a fost învățat atât limba franceză, cât și limba latină. Discuta în franceză cu tatăl său.
Prof. univ. dr. Adrian Lemeni
Directorul Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Filosofie și Știință, Universitatea din București
„Identitate și dialog în contextul actual”
„În contextul actual, marcat de multiple provocări în ceea ce înseamnă realitatea identității în general și cea a identitatii religioase în mod special, este esențiala cultivarea responsabilității asumării şi mărturisirii identităţii spirituale şi culturale, nu într-o manieră agresivă şi rigidă. Identitatea nu este o realitate închisă şi autosuficientă care să conducă la izolaţionism şi negativism. Mărturisirea pozitivă a valorilor specifice unei identităţi culturale şi spirituale într-o perspectivă ziditoare şi cuprinzătoare pune accentul pe o identitate deschisă, dialogică cu alte tradiţii culturale şi religioase, cu un deplin respect al alterităţii. Pentru ca dialogul dintre diferite tradiţii culturale şi religioase să fie fecund şi consistent este nevoie de recuperarea şi promovarea valorilor profunde şi comune ale tradiţiilor spirituale. În contextul contemporan este imperativă formarea şi cultivarea unei conştiinţe a dialogului. Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale, dar într-o perspectivă a asumării reale a aproapelui. În aceste condiţii, identitatea religioasă nu poate fi folosită ca un instrument creator de tensiuni şi separaţii. Mărturisirea identităţii religioase se cere făcută în conformitate cu exigenţele logicii dialogului. Identitatea culturală şi spirituală ar trebui să constituie resursa unei îmbogăţiri reciproce. Contextul lumii contemporane presupune necesitatea existenţei şi dezvoltării dialogului, precum şi a cooperării internaţionale. Societatea actuală prezintă probleme comune pentru religii, care sunt chemate să se angajeze într-un efort solidar pentru a afla răspunsuri unitare la aceste probleme. În această perspectivă, prin care se întăreşte şi se cultivă conştiinţa dialogului este activată şi valorificată vocaţia pentru unitate şi solidaritate. Dialogul interreligios favorizează întâlnirea între diferite tradiţii culturale şi religioase, contribuind la intensificarea relaţiilor dintre comunităţi mai largi, de diferite identităţi naţionale. Cultivarea şi valorificarea identităţii nu înseamnă opţiunea pentru o atitudine şi o gândire de tip izolaţionist, ci presupune asumarea distincţiilor într-o perspectivă cuprinzătoare şi unitară. Structura autentică a identităţii este dialogică. În contextul actual este importantă afirmarea reciprocităţii dintre identitate şi dialog.nDialogul interreligios şi valorificarea dimensiunii religioase a dialogului intercultural pot contribui semnificativ la regăsirea rădăcinilor religioase şi spirituale din nevoia de celălalt, întărind spiritul de cooperare şi depăşindu-se astfel riscul generării unor atitudini fundamentaliste şi integriste. Dialogul intereligios este necesar, astfel încât marile tradiţii spirituale să se cunoască, să se respecte, să genereze o bună convieţuire.”
Prof. univ. dr. Luiza Spiru
Universitatea de Medicină „Carol Davila”, Bucureşti
„Repere din istoria medicinei în spaţiul Levantului”
„Pe teritoriul Valahiei, influența civilizației romane și grecești a fost foarte importantă. În anul 1694,domnitorul Constantin Brancoveanu a fondat Academia Domnească Sfântul Sava din București, cu predare în limba greacă. Mai târziu, domnitorul Alexandru Ipsilanti a modificat planul de studii al Academiei Sfântul Sava, iar cursurile erau predate în limbile franceză, italiană și latină. În 1857, Carol Davilla a fondat prima universitate de medicină și farmacie, înființată inițial sub numele de Școala Națională de Medicină și Farmacie. Medic militar, cu studii în Italia și Franța, emigrat în România în 1853,Carol Davilla a fost organizatorul sistemului medical din Armata Română. Davila nu a fost doar fondatorul școlii medicale, împreună cu Nicolae Kretzulescu, el a fostimplicat și în multe activități și asociații științifice înființate ulterior în România. Adevenit renumit și pentru că a descoperit tratamentul împotriva holerei.În Banat și Transilvania, primele specializări bazate pe dovezi, cu diplome și instruire coordonată, apar la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În 1847 a avut loc prima anestezie cu alcool, iar în 1887 s-a înființat prima echipă de urgență. În retrospectiva lui Ioan Hațegan, apărută în anul 2015, regăsim și câteva premiere medicale pe teritoriul românesc: în 1745 a apărut prima farmacie, în 1757 a apărut primul spital, în 1819, prima administrarepentru vaccinul antiviral din Europa Centrală.”
Prof. univ. dr. Daniel Barbu
Universitatea din Bucureşti
„La porţile Levantului: imperiu, stat-naţiune şi pluralism”
„Atunci când președintele Constantinescu m-a rugat să contribui la această conferință, mi-am dat seama că suntem aproape la o sută de ani după răscoala arabă din toamna anului 1917, care a remodelat complet Levantul. În cadrul evenimentelor care au început să se desfășoare în urmă cu o sută de ani avem câteva indicii care ne ajută să înțelegem procesele politice actuale din Orientul Mijlociu. Observația mea este aceea că în Orientul Mijlociu trecutul este încă prezent și funcționează la viteză maximă pentru a remodela un echilibru stabilit între diferite imperii. Înfruntarea acestora din anii 1917, 1918, 1919 și 1920 a fost importantă pentru întreaga regiune. (...)Punctul meu de vedere este acela că ideea de stat național, imaginea restricționată a unei națiuni unificată prin etnicitate și religie,promovată de puterile europene în anii ’20 și, după cel de-Al Doilea Război Mondial, cu o nouă energie de politica externă americană, afectează întreaga regiune și adăugă noi conflicte celor pe care le vedeți din Irak până în Yemen, la care se adaugă vechiul conflict dintre Israel și Palestina. Întreaga regiune este zguduită de un cutremur politic permanent, fără niciun sfârșit în interior. Nu există o soluție pașnică a acestor probleme deoarece ele pornesc de la idei europene, mai precis vestice, care au tulburat întreaga imagine a Orientului Mijlociu. O circumstanță cu atât mai gravă este aceea că aceste idei au fost promovate într-o manieră concurentă, prin câteva viziuni simultane a ceea ce ar trebui să fie regiunea, conturate în 1917. După o sută de ani de revoluții și războaie, se poate vedea că nu au avut rezultatul scontat.”
Dr. Cătălin Ştefan Popa
Universitatea Georg-August, Göttingen
„Dinamica culturilor filosofico-teologice în spaţiul levantin siriac între secolele VI și IX. Aristotel: din greacă în siriacă și arabă”
„Prima personalitate siriacă implicată în procesul de traducere a filosofiei grecești este Sergius de Rēšāīna (d. 536), care a studiat la Alexandria, s-a îndeletnicit cu scrisul în domeniul logicii și al științelor în limba siriacă și a tradus texte aristotelice. Evident, a existat o preocupare generală cu privire la lucrările filosofice ale lui Aristotel, care au fost traduse sau re-traduse în limba siriacă în cursul secolelor VI și VII. Acest fapt reprezintă reversul medaliei, și anume că, în această perioadă, în lumea vorbitoare de limbă greacă, gândirea filosofică pare să intre în umbră. Cercetătorii au împărțit materialele filosofice în limba siriacă în trei genuri: în primul rând, traduceri ale textelor aristotelice; în al doilea rând, texte care conțin în mod predominant, definiții; si, în al treilea rând, texte care au introdus cititorul în principalele teme și noțiunile filosofice. Traducătorii acestor cărți în limba siriacă, respectiv editorii sau corectorii traducerilor anterioare, sunt teologi și foști studenți la mănăstirea Qenneshre. Atanasius din Balad pare a fi unul dintre cei mai importanți traducători ai secolului al VII-lea. Până la moartea sa în 684, a tradus „Analiticele”, „Analiticele secundare”, „Topica” și „Respingerile sofistice” ale lui Aristotel. Iacob din Edessa și George episcopul triburilor arabe, sunt considerați succesori ai acestui gen de activitate literară: Iacob a revizuit o traducere a „Categoriilor” lui Aristotel, iar George al arabilor, un discipol din prima generație al lui Atanasius, a fost implicat în lucrări similare. George este, de asemenea, considerat și un comentator, pentru că, s-a îndeletnicit și cu realizarea de introduceri și comentarii la tratatele filosofice („Categoriile”, „Despre interpretare” și „Analiticele”). În ce măsură, a fost deci, Aristotel integrat în reflecția teologică creștină? Să răspundem la această întrebare citând un pasaj din comentariul despre „Categorii”, scris de George episcopul arabilor, și păstrat într-un manuscris din secolele VIII/IX. Pentru geniul lui George esențială era problema „finalității“ filosofiei aristotelice: “Care este finalitatea filosofiei aristotelice? Spunem că aceasta constă în cunoașterea unicului principiu, cauza și creatorul tuturor. Căci filozoful demonstrează în tratatul intitulat „Metafizică” (Syr bātar kyānyātā = Gr. Meta ta fizică) că principiul și cauza sunt unul, netrupesc, de unde totul a luat ființă“. George și tradiția siriacă din care acesta face parte, a fost determinat să recurgă la Aristotel, pe de o parte, pentru a ieși învingător în cadrul dezbaterilor cu clericii rivali și, pe de altă parte, pentru a avansa în cunoașterea principiului unic al tuturor lucrurilor. Rămășite ale acestei bogății textuale a Levantului siriac au fost păstrate în manuscrise, cum ar fi Vatican Syriac 158, care conține următoarele fragmente filozofice: „Introducerea în logică” a lui Atanasius din Balad; Isagogia lui Porfir în traducerea lui Atanasius de Balad; „Viața lui Aristotel”; „Arborele lui Porfir”; „Categoriile” în traducerea lui Iacob din Edessa; „Despre interpretare”; și la final, „Analiticele”, 1-7. Este destul de clar că acest proces de traducere a fost „instituțional”. În acest sens, voi menționa aici argumentul echilibrat al lui Jack Tannous: „În arealuri precum Qenneshre și în alte mănăstiri unde care era concentrată forța miafizită, cum ar fi Mar Mattai și Mar Zakai, s-au pus bazele intelectualității vorbitoare de siriacă din cadrul mișcării miafizite de secol VII, ele fiind menținute pe mai departe”. În aceste centre intelectuale, conducerea bisericii a fost instruită pe baza retoricii și a filozofiei grecești, pentru a putea oferi răspunsuri satisfăcătoare întrebărilor venite din partea rivalului confesional. Să trecem acum la faza arabă. În secolul al VII-lea, siriaca și-a împărțit supremația cu araba, „care a devenit curând cultura literară dominantă a majorității comunităților, deși siriaca a continuat să înflorească alături de ea în unele comunități unde rămâne în uz restricționat până astăzi”. Este important de observat aici faptul că fundalul siro-aramaic al Levantului sirian este foarte important datorită faptului că, așa cum susținea Sebastian Brock, „prin aramaică și în special prin siriacă, cultura arabă a devenit conștientă de realizările intelectuale ale civilizației grecești”. În acest context, Aristotel Syriacus devenea, un secol mai târziu, Aristotel Arabicus, când califul Abbasid al-Mahdī îl autoriza pe Timotei I, patriarh siro-răsăritean, ca alături de creștinul Abū-Nūh, să realizeze o traducere arabă a Topicelor lui Aristotel. Așadar, în perioada Abbāsidă, califatul a avut o atitudine favorabilă față de valorile științifice grecești. În contextul reformelor politice întreprinse de califul Al-Manșūr, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, mai multe texte medicale și filozofice au fost traduse din greacă în arabă. Al-Ma'mūn, unul dintre succesorii lui Al-Manșūr, a sprijinit și el această politică de traducere, la începutul secolului al IX-lea. După cum a subliniat Sebastian Brock, ne putem imagina că, atunci când cercetătorii siriaci au început a doua fază a acestei activități semnificative de traducere, la sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea, „ei acumulaseră deja o experiență în activitatea de traducere, care se constituia acum drept fundament solid pe care să construiască mai departe”. Această experiență a fost acumulată prin îndelungata tradiție de traducere a materialelor literare grecești în limba siriacă. Desigur, etapa finală a acestui proces a fost mult mai complexă, deoarece au existat ,,traducători, cum ar fi medicul Ḥunayn ibn Ishāq al-'Ibādī, care a preferat să nu traducă direct din greacă în arabă, ci să facă lucrarea în două etape: mai întâi din limba greacă în siriacă, apoi din siriacă în arabă. Deoarece nu a existat nicio experiență anterioară de traducere directă din greacă în arabă, s-a ajuns la concluzia că este mult mai simplu ca traducerea în arabă să se facă mai degrabă dintr-o limbă semită, și anume din siriacă, decât dintr-o formă directă indo-europeană precum greaca, cu o structură lingvistică foarte diferită.”
Dr. Silviu Anghel
Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, Bucureşti
„Conflict sau tranziţie paşnică? Dezbaterea curentă referitoare la trecerea de la păgânism la creştinism în Egiptul Antic târziu”
„Poate că o modalitate foarte bună de a deschide acest subiect este aceea de a discuta despre moartea Hypatiei, una dintre cele mai cunoscute momente din antichitatea târzie. În anul 415, această cercetătoare, scriitoare și profesoară din Alexandria a fost ucisă de o gloată, a fost târâtă de schingiuitori într-o biserică, fiind mutilată și în cele din urmă ucisă. Este interesant că nu știm aproape nimic despre Hypatia, însă moartea ei violentă a transformat-o într-un simbol. Și am spus "transformare" deoarece Socrates Scholasticus, principala sursă a acestui subiect și singurul contemporan, scrie că a fost ucisă din cauza politicii, și anume o dispută între Chiril al Alexandriei și un prefect local. Abia câteva secole mai târziu, cronica foarte dogmatică a lui Johannes Nikiu scrie că moartea Hypatiei a reprezentat o parte a triumfului creștinismului asupra păgânismului, făcând legătura între moartea sa și distrugerea Templului Serapeum în anul 391 d.Hr. În secolele XVII-XVIII, în urma războaielor religioase devastatoare, mulți intelectuali au făcut din Hypatia învingătorul rațiunii asupra fundamentalismului religios, care reprezenta în ochii lor o cauză a nenorocirilor. Cred că cel mai faimos comentator al morții Hypatiei este Voltaire, care, în dicționarul său filozofic, a fost cel mai mult împotriva uciderii unei femei pentru că a scris cărți și pentru că a fost frumoasă, încheind în mod tipic: ”Atunci când cineva găsește o femeie frumoasă, completat dezbrăcată, nu are scopul de a o masacra”. Dar cât de des a reprezentat violența factorul schimbării religioase în Antichitatea târzie? Pot găsi doar trei exemple de violență religioasă în întregul Egipt Antic târziu. Așadar, episodul morții Hypatiei nu a fost reprezentativ, ci mai degrabă anecdotic, dar încă mai preocupă societatea europeană, devenind, recent, subiect de film. Chiar dacă oamenii de știință se îndepărtează de la această paradigmă, eu spun ”trecerea de la păgânism la creștinism”, deoarece aceasta a fost descrisă în multe feluri, iar toți ceilalți termeni sunt controversați. Pentru creștini se numește de obicei un triumf, îndeplinirea profeției, iar triumful bisericii creștine era un proces ireversibil, inevitabil. Cercetătorii moderni timpurii au fost justițiari indirecți. Dacă vă uitați, spre exemplu, la cea mai influentă lucrare în limba engleză despre această perioadă, ”Declinul și Căderea Imperiului Roman”, scrisă de Gibbon, veți vedea că el vorbește despre dreptul creștinismului într-o manieră foarte strictă. Gibbon a moștenit modelul de confruntare al creștinismului. Și, la urma urmei, aceasta este sursa descrisă, un creștinism militant care s-a infiltrat treptat în fiecare oraș, în fiecare sat și în fiecare șanț, până în momentul în care chiar și cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Roman au fost marcate de creștinism.”
Dr. Isabela Popa
Universitatea din București
„Rolul ritualic al reginelor în Siria antică”
„Aș dori să vă prezint spațiul și vremurile mileniului al II-lea î.Hr. în Mesopotamia, concentrându-mă asupra regiunilor nord-vestice ale regatelor Mari, Iamhad sau Qadna, dar nu voi ignora regiuni precum Asiria și Babilonul, deoarece datele care provin de acele zone sunt importante pentru subiectul în cauză. Trebuie subliniat faptul că activitățile religioase înregistrate de surse datează din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr., mai precis până la căderea regatelor siriene nordice aflate sub dominația lui Hammurabi în Babilon și distrugerea regatului Mari. Marea majoritate a surselor referitoare la tema mea provin din regiunile nord-vestice, în special din cele două regate, Mari și Karana, la granița dintre Mari și Asiria. Permiteți-mi să vă prezint protagonistele prezentării mele: mama regelui - AMA LUGAL, copilul de sex feminin al regelui - DUMU MUNUS LUGAL, soția regelui - DAM LUGAL, concubina regelui - LUKUR LUGAL. După cum se poate vedea, femeile regale au fost identificate în relațiile lor prin intermediul gradului de rudenie cu bărbatul - tată, soț sau fiu. Trebuie subliniat faptul că, pentru cel de-al doilea mileniu, în Mesopotamia nu avem niciun titlu pentru regină, așa că este posibil să nu știm care dintre soțiile regelui este adevărata regină. Femeile care erau rude ale regilor au fost implicate în anumite activități cultice, după cum reiese din surse vizuale. Evaluând sursele disponibile, am putut identifica o mare varietate de activități cultice care implică femei regale. Un număr mic de inscripții menționează alte femei decât reginele care construiesc temple și magazii pentru zei, dar acest lucru reprezintă în mod clar prerogative regale. Așadar, în acest caz, putem considera că regine influente au încercat acest tip de acțiune pentru a-și legitima statutul, dar acest fapt nu a reprezentat o practică comună. Cu toate acestea, sursele menționează alte tipuri de acțiuni cultice care nu sunt specifice regelui. Femeile regale pot prezenta încredere oferind lucruri sau realizând libații. Scrisori din Mari și Karana dezvăluie că doamnele puteau participa la festivaluri, supravegheau ritualuri, făceau jertfe, transmiteau vise și făceau profeții, cercetau oracole și nu în ultimul rând se puteau ruga pentru ele însele sau pentru rudele lor, ori pentru binele regatului.”
Dr. Cătălin Pavel
Kennesaw State University, SUA
„Troia homerică – între micenieni şi hitiţi”
„Ori de câte ori am spus că sunt arheolog, oamenii m-au întrebat unde am săpat și, când le răspundeam „În Troia”, am primit adesea reacția „Oh, iubesc Grecia!” Bineînțeles, Troia nu este în Grecia și nu a fost populată de greci până în secolul VIII î.e.n. Troia a fost, de la începutul Epocii Bronzului, înconjurată de ziduri foarte groase, un model pe care nu l-ați văzut niciodată în Balcani.Troienii nu erau greci, știm că vorbeau luwian, limbă care este înrudită cu limba hitită, iar arhitectura este în stil anatolian.Dar consider că această confuzie este foarte relevantă, deoarece spune multe despre modul în care un oraș oriental face parte din cultura europeană, face parte din ceea ce considerăm educație. Arheologii din Troia l-au citit pe Homer, l-au iubit pe Homer și vor avea deseori pe umerii lor această presiune de a se întreba dacă pot afla ceva din cărțile lui Homer. Nu ne interesează cu adevărat istoricul orașului unde a avut loc Războiul Troian, ci rolul jucat de Troia undeva la întâlnirea dintre Anatolia și Grecia continentală. În epoca târzie a bronzului, în secolul al XIII-lea î.e.n., Troia se afla undeva între lumi. Aici găsim lapislazuli din Afganistan, ou de struț din Egipt și chihlimbar din Scandinavia. Troia este plină de mărfuri care provin din toate locurile acestei prime lumi globalizate.După mii de ani de ocupație continuă, s-au format aici peste 15 metri de straturi de dărâmături, care trebuie săpate pentru a înțelege istoria acestui oraș.Echipa de arheologi din Troia, care lucrează acolo din '88, a instalat în fața satului nostru, steaguri din Turcia, Germania, Statele Unite, Marea Britanie și, datorită mie, România. Acest tip de cooperare ne ține împreună.”
SESIUNEA 2
Scopul dialogului nu este unitatea în credință și percepție, ci înțelegerea reciprocă, respectul și înfrumusețarea
Permiteți-mi să prezint raportul celei de-a doua părți a Panelului 1: „Levantul - leagănul religiilor, culturii, științei și democrației”. Secțiunea conținea trei lucrări. Voi începe cu rezumatul respectând ordinea prezentării.
Dr. Adina Boroneanț de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, Academia Română, București, a prezentat următoarea temă: „Contactele la mare distanță în preistoria Porților de Fier ale Dunării". Dr. Boroneanț a luat în discuție zona Porților de Fier ale Dunării, care a adus cea mai mare aglomerare de situri arheologice din sud-estul Europei, acoperind perioada de la sfârșitul Pleistocenului până la mijlocul Holocenului. Prezentarea sa ne-a oferit o scurtă descriere detaliată cu privire la bunurile, tehnologiile și oamenii care au călătorit din zona levantină în zona Cheilor Porților de Fier în perioada Mesolitului (circa 12.000-6200 î.Hr.) și Neoliticul timpuriu (6200-5700 î.Hr.). Teza prezentării a fost aceea că implicațiile din regiunea Levantului au avut repercusiuni și în zona Porților de Fier. Pe baza cercetării arheologice, Dr. Boroneanț ne-a făcut să conștientizăm faptul că schimburile de bunuri din zona mediteraneană, spre exemplu cochiliile de melci în culori atractive, roci verzi și obiecte exotice, atestă un schimb de practici din regiunea levantină. De asemenea, analizele săpăturilor atestă un număr semnificativ de înmormântări umane care conferă o credibilitate adecvată ipotezei unei mobilități accentuate a persoanelor din zonele de sud spre Porțile de Fier.
Următoarea lucrare a fost prezentată de Dr. Dan Tudor Ionescu de la Biblioteca Metropolitană din București, care pune accentul pe o chestiune extraordinară: de ce nu a adoptat Alexandru cel Mare tiara la ținuta sa regală? O tiara este o coroană ornamentală cu pietre prețioase. Dr. Tudor Ionescu a oferit în prezentarea sa date importante despre Quellenstand und Forschungsstand. Când Alexandru a fost proclamat Regele Asiei, el a venit să adopte un stil de curte reformat care include un nou costum regal fundamental și grandios și un set impresionant de însemne regale. Deși Alexandru a adoptat satrapi persani la curtea sa, el nu și-a asumat tiara, rochia cu mâneci lungi și pantalonii bufanți, elemente ale Medianului sau ale cavaleriei exotice. La întrebările noastre, dr. Tudor Ionescu a concluzionat că respingerea acestor piese regale de către Alexandru demonstrează că perșii nu l-au perceput niciodată ca pe propriul lor rege, ci ca pe un străin cuceritor.
Ultima lucrare din sesiune a fost prezentată de Diana - Alice Boboc - Enache, care a făcut o Hermeneutică a Religiei - factorul politic al Levantului Antic. Vorbitorul a început cu o etimologie a conceptului de Levant și a venit mai degrabă în scopul dialogului religios în acest domeniu. Potrivit lui Boboc-Enache, „Levantul a reprezentat un dialog între Est și Vest și, prin urmare, după ce musulmanii au cucerit cea mai mare parte a Mediteranei în secolul al VII-lea, dialogul a fost purtat între islam și creștinism, o dezbatere acum sună mai tare ca niciodată." Este foarte important să observăm aici o pildă indiană prezentată de Boboc -Enache și care cred că este caracteristică pentru fazele de început ale fiecărui dialog: și anume, un tată desenează numărul 9 în nisip, dar fiul său vede numărul 6. Și asta pentru că ceea ce vedeți depinde de poziția în care vă aflați. Punctul comun al prezentării de mai sus a fost dialogul și am putea concluziona, în conformitate cu lucrarea prezentată de Boboc -Enache, că scopul dialogului nu este unitatea în credință și percepție, ci înțelegerea reciprocă, respectul și înfrumusețarea. Din acest motiv, scopul dialogului nu va fi acela de a dovedi că o parte este corectă, iar cealaltă este greșită, ci mai degrabă de a explora pozițiile respective pentru a le înțelege mai bine. Când se realizează acest lucru, multe prejudecăți, construite pe jumătăți de adevăruri, se vor prăbuși.
Cătălin Ștefan Popa
Raportor
Pr. prof. Nicolae Achimescu
Director al Centrului de Studii și Dialog Religios și Intercultural, Universitatea din București
„Aș vrea să vă spun un sincer bun venit în cadrul sesiunii a doua a Panelului 1, care are spre dezbatere tema „Levantul - leagănul religiilor, culturii, științei și democrației”. Îmi revine deosebita onoare să moderez această a doua sesiune și vă anunț în continuare comunicatorii: doamna dr. Adina Boroneanț de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din cadrul Academiei Române, domnul dr. Dan Tudor Ionescu de la Biblioteca Metropolitană București și doamna Diana - Alice Boboc.”
Dr. Adina Boroneanț
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” – Academia Română
„Conexiuni pe termen lung în preistoria Porților de Fier de pe Dunăre”
„Prezentarea mea ține de arheologie. Am încercat să o fac cât mai puțin specifică, să îi dau un caracter mai universal. Nu este vorba de o istorie a Levantului, ci de repercusiunile pe care ceea ce s-a întâmplat în zona Levantului, așa cum o vedem în noțiunea ei extinsă în zilele noastre, le-a avut până în zona Porților de Fier. Construcția celor două baraje de la Porțile de Fier 1 și 2, o antrepriză de mari dimensiuni, a avut un foarte mare impact asupra arheologiei românești. A fost inovatoare în multe direcții ale arheologiei și a introdus în România o perioadă care nu exista: Mezoliticul. Construirea Barajului de la Porțile de Fier 1, la Gura Văii, a însemnat inundarea a cel puțin 100 de situri arheologice situate pe malul românesc. Ele au fost studiate într-un interval de timp foarte scurt, din 1964 și până în 1971, când au fost acoperite de apă, de un grup format din specialiști ai Academiei Române și ai muzeelor din zonă. A rezultat un atlas complex al Porților de Fier și s-a recuperat tot ceea ce se putea recupera într-un interval de șapte ani. Din punct de vedere al cercetării preistorice timpurii, această activitate a dus la descoperirea unui număr important de situri arheologice atribuite Mezoliticului, perioada intermediară dintre Paleolitic și Neolitic. Este cea mai mare aglomerare de situri de acest tip din sud-estul Europei. Un caz unic, descoperit ca urmare a unui mare demers industrial. Suntem undeva între 12.500 - 6.000 ani î.e.n., iar comunitățile sunt sedentare. 70% din dieta lor este formată din pește, deci altceva decât pescuit și vânătoare aproape nu fac. Au un utilaj din piatră, care este folosit în toate activitățile zilnice, au tipuri de înmormântări specifice și care nu diferă foarte mult în acești 6.000 de ani, au obiecte de preț care deosebesc aceste comunități de ceea ce se întâmplă în jur. Neoliticul apare în intervalul 5 590 – 5900 și este asociat cu începuturile agriculturii, cu apariția ceramicii. La Porțile de Fier acest lucru este un pic schimbat, comunitățile din zonă preferă să trăiască tot din pescuit și vânătoare, mult mai puțin din cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Din cercetările arheologice au rezultat informații care ne permit să vorbim de schimburi la o distanță destul de mare: materii prime, obiecte, cunoștințe tehnologice și chiar oameni. Obiectele de podoabă călătoresc cel mai des și vin de la Marea Egee, de la Marea Mediterană sau din zona Adriaticii. Apoi, călătoresc roci și minerale cum ar fi silex, obsidian, nefrit. Uneori, foarte rar, călătoresc și obiecte exotice care nu își au paralele în alte situri din România. În mod surprinzător, obsidianul folosit aici vine dinspre Ungaria, dinspre Munții Tokaj, ceea ce arată că Porțile de Fier sunt o zonă importantă pentru schimburi și, cu siguranță, o cale de transfer de cunoștințe.”
Dr. Dan Tudor Ionescu
Biblioteca Metropolitană București
„Folosirea Tiarei ca simbol al Regalităţii Ahemenide: de ce Alexandru cel Mare nu a adoptat-o?”
„Ce este o tiară? Tiara este, de fapt, tipul de acoperământ de cap, prin extensie coroana înaltă, pe care o foloseau regii perși ahemenizi. Nu avem nicio imagine exactă a tiarei din epoca ahemenidă, dar avem celebrele reliefuri de la Persepolis, în care toate personajele, fie rege, mare vizir, moștenitorul tronului sau soldații din garda imperială, și anume nemuritorii, poartă un acoperământ înalt pe cap. Pe baza mărturiilor iconografice nu putem să identificăm precis o tiară ahemenidă, dar ulterior, în cadrul regalității parte și a regalității persane sasanide, această tiară a devenit foarte clar distinctă. După bătălia de la Gaugamela din 1 octombrie 331 î.Hr., Alexandru cel Mare va fi proclamat Basileus Tes Asias, Rege al Asiei, de către trupele sale victorioase. Va cuceri apoi Babilonul, Susa, și va ajunge până la urmă la Persepolis și Pasargadae, străvechile capitale ale Persiei. Regele Darius al III-lea a reușit să scape de pe câmpul de luptă, nu din cauza lașității, așa cum a fost învinuit de atâtea ori de către sursele greco-romane, ci pentru că persoana regală ahemenidă era însuși simbolul ordinii cosmice și al rezistenței ulterioare pentru perși. S-a refugiat în Media, la Ecbatana. Alexandru așteaptă vreme de patru luni la Persepolisfără să facă nimic, lucru total atipic pentru modul său de acțiune în forță și decisiv din punct de vedere militar. Perioadade lungă inactivitate a fost explicată în două feluri. Teoria lui Engels spune că trecătorile muntoase erau blocate de zăpadă și gheață și nu se putea deplasa din Persida, provincia Fars din sudul-vestul Iranului. Cea de-a doua teorie, a savantului britanic Green Hammond, spune că el a așteptat să fie recunoscut ca rege al regilor de către aristrocația iraniană și să fie încoronat conform ritualului la Persepolis.(...) După această perioadă de așteptare și după distrugerea Persepolisului, Alexandru a forțat trecătorile, a capturat Ecbatana și ultimul tezaur iranian. L-a urmărit pe Darius în Partia, dincolo de trecătorile muntoase, și l-a găsit abandonat de către soldații săi, care îl uciseseră pentru a nu cădea viu în mâinile macedonenilor. Corpul lui Darius a fost trimis la Persepolis pentru o înmormântare în necropola ahemenidă, cu toate onorurile regale. Alexandru încearcă să fie acceptat de către popoarele supuse ca un succesor, chiar dacă în mod nonformal, al regilor lor. La fel procedase cu mult înainte în Egipt, unde inscripțiile îl arată ca faraon sau ca zeu încarnat, dar nu avem niciun fel de sursă greacă, latină sau de altă natură care să spună, în mod specific, că el a fost încoronat după ritualul faraonic de către preoții egipteni. Asistăm, așadar, la o asumare a moștenirii popoarelor supuse - egipteni, babilonieni, perși, mezi –,dar, pe de altă parte, la o lipsă de asumare a întregului ritual de încoronare ca rege al acestor popoare. (...)Neasumarea tiarei oglindește faptul că Alexandru cel Mare nu a devenit cu adevărat un rege al Persiei, un rege al regilor, ci a rămas pentru perșii din epoca timpului său doar un cuceritor străin, care a încercat să fie acceptat de către aceștia după momentul dur al cuceririi militare. Viața sa scurtă nu i-a permis mai mult.”
Diana – Alice Boboc
Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului
„Religia ca factor politic în Levantul antic”
„Levantul a reprezentat un dialog permanent între Est și Vest, iar după ce musulmanii au cucerit cea mai mare parte a Mării Mediterane, în secolul al VII-lea, dialogul a fost purtat între islam și creștinism. Istoricul englez Edward Gibbon a numit estul Mediteranei "coasta care a răsunat atât de mult de polemica mondială", o dezbatere între creștinism și islam, care acum răsună mai tare ca niciodată. Un exemplu elocvent de orașe eterogene, în care moscheile, bisericile și sinagogile erau construite una lângă alta, fără a se cunoaște dacă majoritatea era reprezentată de creștini sau musulmani, îl reflectă orașele Smyrna, Alexandria și Beirut, care, prin localizarea lor pe coasta Mediteranei, erau practic în inima dialogului levantin, în prima linie între Imperiul Otoman și Europa, între Est și Vest. Dialogul levantin era reprezentat și de numele orașelor, Smyrna și Alexandria primindu-și numele din trecutul lor grecesc, primul oraș fiind fondat de coloniștii greci în anul 688 î.Hr, iar cel de-al doilea, de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr. În schimb, denumirea Beirutului provine de la un cuvânt străvechi fenician, care înseamnă „izvor”. Însă Levantul nu este doar o istorie a trei orașe-cheie, și a modurilor în care ele reflectau dialogurile dintre Est și Vest, dintre orașe și state. Este și o căutare pentru a afla dacă, așa cum au afirmat mulți locuitori, aceste orașe erau cu adevărat cosmopolite, posedând acel elixir de coexistență între musulmani, creștini și evrei, elixir după care tânjește lumea și astăzi. (...)Cum poate religia, în variatele ei forme și manifestări să influențeze lumea politică? Cum se poate adăuga religia la discursul relațiilor internaționale, modificând înțelegerea teoretică a acestora? Aceste întrebări par a fi simple, dar în realitate, nu sunt deloc așa. O religie poate fi analizată în diferite contexte vaste, acestea relaționând totuși între ele. În primul rând, religia se poate afla printre principiile propriei identități. Iar argumentul că problemele de identitate influențează politica este acceptat într-o mare măsură. Religia include un sistem de credințe care influențează comportamentul și puțini vor fi cei care vor nega faptul că religia este sursa credințelor multor oameni. Iar acest concept poate fi aplicat atât conducătorilor, cât și maselor.”
