Cea de-a 27-a ediție a Summitului Economic al Eurasiei, organizat de Fundația Marmara Group pentru Studii Strategice și Sociale, partener al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, s-a bucurat de participarea unor nume sonore din rândurile șefilor de stat și de guvern din ultimii 30 de ani, și a fost structurată pe discutarea consecințelor pe termen lung ale războiului și crizei climatice. „Inteligența artificială și viitorului umanității” a fost o altă temă care a ocupat un loc important în agenda Summit-ului.
Invitat la Istanbul, președintele Consiliului Științific al ISACCL a participat la sesiunea specială dedicată celebrării a 100 de ani de la nașterea lui Süleyman Demirel, președintelui Turciei în perioada 1993-2000, și la „Sesiunea Înțelepților”, alături de alți 19 foști șefi de stat.
În discursul său, președintele Emil Constantinescu a invitat participanții să reflecteze, în acest moment de răscruce în istoria lumii, asupra necesității unui demers demistificator, care să înceapă prin reconsiderarea pericolului populismului care, generalizat în plan politic, economic și social, deschide poarta unui nou autoritarism.
Carte dedicată celebrării a 100 de ani de la nașterea lui Süleyman Demirel, lider al păcii și reconcilierii în Balcani
La sesiunea specială dedicată lui Süleyman Demirel în cadrul Summitului Economic al Eurasiei, președintele Emil Constantinescu a prezentat la Istanbul cartea „Suleyman Demirel. Lider al păcii și reconcilierii în Balcani și Eurasia”, prin care îi aduce un omagiu președintelui Turciei din perioada 1993-2000, un lider respectat și, totodată, un prieten al României.
Președintele Demirel a jucat un rol excepțional, în ultimul deceniu al secolului XX, în depășirea conflictelor istorice milenare din Balcani și Asia Centrală. După terminarea mandatului prezidențial, a continuat să exercite o influență benefică pe baza respectului unanim de care s-a bucurat pe plan internațional, a subliniat președintele Constantinescu, care a împărtășit în această carte proiectele în care a lucrat împreună cu președintele Süleyman Demirel, într-o perioadă de efervescență politică, diplomatică și socială a Eurasiei.
Sprijinul politic al Turciei pentru România în campania NATO a fost consistent, dar colaborarea dintre România și Turcia s-a extins pe toate planurile, inclusiv în domeniul învăţământului superior şi mediu. Merită subliniat că, atunci când Parlamentul Turciei a votat tratatul din 1997 de extindere a NATO cu Polonia, Cehia şi Ungaria, acesta a fost ratificat cu condiţia primirii obligatorii în NATO a României, în al doilea val de extindere.
În anii 1997-2000, cooperarea cu Süleyman Demirel a continuat în cadrul trilateralei Turcia-Bulgaria-România, cooperării economice la Marea Neagră, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, Renașterii Drumului Mătăsii și, după terminarea mandatelor prezidențiale, în Clubul Politic Balcanic, Forumul de la Baku și Summitul Economic al Eurasiei.
Mărturii ale acestei colaborări și obiecte dăruite de președintele Süleyman Demirel se regăsesc în expoziția permanentă „Artefacte din Balcani, Caucaz, Orientul Mijlociu și Nordul Africii” a Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului.
La sesiunea dedicată memoriei președintelui Süleyman Demirel, moderată de jurnalistul Murat Yetkin, au mai luat cuvântul dr. Aylin Cesur (fost membru al Parlamentului Turciei), Hikmet Çetin (ministru de Externe al Turciei 1991-1994, președinte al Marii Adunări Naționale a Turciei 1997-1999 și reprezentant superior al NATO în Afganistan 2003-2006), Evgenia Gutul (președinte al Regiunii Autonome Găgăuzia), Mladen Ivanić (președinte al Bosniei și Herțegovinei 2014-2018), Petru Lucinschi (președinte al Republicii Moldova 1997-2001).
Petăr Stoianov, președintele Bulgariei între anii 1997 și 2002, a transmis un mesaj în care a elogiat personalitatea celui de-al nouălea președinte al Turciei.
EMIL CONSTANTINESCU: LUMEA SECOLULUI 21 ÎNTRE DICTATURĂ ȘI AUTORITARISM
Abordarea unei teme cruciale pentru situația mondială actuală - „De la crize la stabilitate: construind o lume incluzivă” -, în Sesiunea Înțelepților din cadrul Summitului Economic al Eurasiei de către 18 personalități care au exercitat funcția de președinți de stat în perioade de transformare democratică și reformare economică este binevenită.
În momentele de cumpănă, când liderii sunt puși în situația de a lua decizii care pot schimba cursul evenimentelor, se creează un feedback permanent între înțelegerea și trăirea istoriei. Întrebarea fundamentală la care această înțelegere a istoriei ar trebui să ne dea un răspuns este: „Ce anume determină conducătorii statelor sau ai națiunilor să opteze între exercitarea unui regim autoritar sau, dimpotrivă, a unui regim democratic, și ce îi determină să aleagă între calea războiului și cea a păcii?”, însoțită de o altă întrebare, la fel de importantă, „de ce popoarele îi urmează și îi sprijină pe conducătorii lor într-una sau într-alta dintre aceste două direcții?”
Amestecarea unor evenimente majore pentru asigurarea păcii și securității mondiale, cu evenimente conjuncturale precum fluctuațiile prețului petrolului, gazelor sau cerealelor, diminuarea confortului populației în unele state bogate, testarea unor noi arme, creșteri sau scăderi valutare, inflație, negocieri asupra zonelor de influență politică și economică, care sunt la ordinea zilei, nu este numai falsă din punct de vedere intelectual, dar și rușinoasă din punct de vedere moral.
Într-un moment de răscruce a istoriei lumii, dezbaterea internațională asupra consecințelor pe termen lung ale războiului ar trebui să se concentreze pe o chestiune cheie de ordin moral: se va conserva ordinea internațională bazată pe respectarea tratatelor care au asigurat, timp de 80 de ani o pace globală sau se va trece la nerespectarea acestora și înlocuirea forței dreptului cu dreptul forței, creând un precedent periculos pentru revenirea tristei istorii a lumii dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, când tratatele de pace erau, de fapt, o pregătire pentru un nou război?
Acceptarea unei păci pe plan regional care să consfințească anexarea de teritorii în urma unor războaie de agresiune și sub șantajul amenințării folosirii armelor nucleare va avea consecințe pe plan mondial, îndemnând tot mai multe țări să nu depună eforturi pentru dezvoltarea economică și socială, ci să utilizeze resursele financiare obținute din vânzarea acestora pentru creșterea potențialului militar și folosirea acestuia în scopuri agresive.
Pericolul populismului și riscul unui nou autoritarism
În ultimele opt decenii, scena politică mondială dominată înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial de regimuri dictatoriale s-a schimbat substanțial în favoarea unor regimuri democratice. Trebuie, însă, să operăm o distincție între democrația bazată pe drepturile omului și „statul de drept” care a mobilizat multe energii ale societății civile. Cei care avem experiența regimului comunist putem înțelege ușurința cu care unele regimuri totalitare acceptă principiul „statului de drept”, înțelegând respectarea propriilor legi. De aceea, retorica statului de drept nu poate fi disociată de sistemul democratic.
În același timp, trebuie să acceptăm ideea că democraţia nu este un ideal moral. Ea este doar un instrument pentru a transpune în conștiința colectivă idealurile eterne ale libertății, adevărului și dreptății. Ofilirea ei începe prin înlocuirea idealurilor cu iluzii şi a iluziilor cu interese. Resuscitarea democrației trebuie să se bazeze pe imortalitatea idealurilor umaniste în fața intereselor financiare, a manipulărilor politice sau a reinstaurării sentimentului de frică. Declinul modelului democraţiilor occidentale s-a produs prin intrarea în capcana euforiei, proprie societăților bunăstării, de a considera democrația imbatabilă. Este nevoie de un demers demistificator care trebuie să înceapă prin reconsiderarea pericolului populismului care, generalizat în plan politic, economic și social, deschide poarta unui nou autoritarism.
Evocăm deseori maxima „adevărul ne va face liberi”, dar fără libertatea de a-l cunoaște, de a-l alege și de a-l exprima, adevărul nu va învinge. Din păcate, libertatea nu poate fi anulată doar prin teroare sau furată prin promisiuni mincinoase. Ea poate fi cedată de bunăvoie pentru a scăpa de răspunderea exercitării ei.
Noi, cei din estul Europei, care am trăit cea mai mare parte a vieții sub dictatura comunistă, știm că aceasta reprezenta un sistem al minciunii întreținute prin teroare. Suntem acum confruntați cu o surprinzătoare abordare „creativă” a minciunii în politica democratică și în economia de piață, care mi se pare mai periculoasă decât minciuna oficială comunistă în care oricum puțini mai credeau, iar în mediile universitare aproape nimeni. Chiar dacă, uneori, profesorii erau obligați s-o difuzeze, știau prea bine că și cei care o ascultau nu o credeau.
Filosoful german Wolfgang Reinhard, care a lansat conceptul Societatea Minciunii a formulat două teze. Prima, privind extinderea fără precedent a minciunii în societatea contemporană, în care „neadevărul se dovedește a fi nu doar uzual și necesar, ba chiar și prietenos pentru om”. Cea de-a doua privind complicitatea la minciună a celor ce mint și a celor mințiți conform căreia minciuna politică a celor ce conduc este doar o parte a minciunii care-i cuprinde pe toți. Reinhard a oferit, însă, și o cale personală de ieșire din Societatea Minciunii care a creat atâtea neașteptate complicități: „Când nimeni nu ne mai poate spune ce este adevărul, putem cel puțin să aflăm ce nu este el.” În această situație ne rămâne a ne prezenta noi înșine cu conștiința curată, ca mărturisitori ai realității.
Lumea de azi se confruntă cu o serie de paradoxuri: subdezvoltarea nu exclude înarmarea, democraţia nu lichidează corupţia, economia de piaţă nu reuşeşte să evite dezastrele ecologice şi şomajul. După cincizeci de ani de la adoptarea ei, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este sistematic sfidată, fie sub pretexte ideologice, fie sub povara endemică a sărăciei.
În condițiile proliferării conflictelor, proiectul guvernanței globale a devenit iluzoriu. Multe din prevederile Agendei 2030, adoptată de ONU, printre care eradicarea sărăciei și a șomajului, s-au dovedit utopice în condițiile în care ultima criză sanitară mondială a adâncit și mai mult, prăpastia dintre bogații și săracii lumii, iar progresele tehnologice în domeniile inteligenței artificiale şi robotizării au sporit doar profiturile și influența unor companii transnaționale dominante.
În cea de-a doua jumătate a secolului 20, politica şi economia au reuşit să organizeze spaţiul, dar nu şi timpul planetei. Neînţelegeri de toate naturile apar astăzi mai ales pentru că diferitele regiuni ale lumii trăiesc înăuntrul unor istorii paralele. Marea provocare a mileniului următor pare a fi legată de întrebarea: ce putem face pentru ca toţi locuitorii planetei să devină cu adevărat contemporani?
Sunt sigur că majoritatea oamenilor refuză din capul locului războiul, terorismul, tortura, poluarea, delictul de opinie, xenofobia, rasismul şi manipularea genetică, exploatarea minorilor, excluziunea socială, foametea, discriminarea profesională pe criterii de sex, religie sau apartenență etnică. Avem datoria de a diagnostica împreună aceste patologii, aşa cum putem vindeca laolaltă rănile pe care ele continuă să le provoace.
Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.
Prevenirea conflictelor şi gestionarea situaţiilor post-conflict cer o viziune comprehensivă şi echilibrată, care să aibă în vedere interesele diferitelor comunităţi etnice şi religioase, îndatoririle statelor şi drepturile fireşti ale cetăţenilor lor, interesele conjuncturale şi de perspectivă ale actorilor regionali. El nu poate fi elaborat fără concursul reprezentanţilor capabili să exprime pluralitatea de voci, întrebări şi aspiraţii a miliardelor de oameni care constituie lumea globalizată a secolului 21. Conceptul unei democratizări globale nu poate fi limitat la extinderea modelului democratic occidental care a jucat un rol esențial la înlocuirea regimurilor autocratice într-o mare parte a lumii după cel de-Al Doilea Război Mondial. Democratizarea globală poate fi obținută printr-un nou tip de diplomaţie: diplomaţia culturală, bazată pe cunoaşterea celuilalt, pentru că neînţelegerea motivaţiilor „celuilalt” a dus în istorie la multe decizii greşite de politică externă care au declanşat conflicte şi războaie.
Din cele mai vechi timpuri şi până azi politica internaţională şi diplomaţia au fost construite pe raporturi de putere şi de forţă. Conceptul „soft power” este departe de a fi funcţional şi diplomaţia culturală e abia la începutul ei. Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu pledez pentru înlocuirea diplomaţiei clasice cu cea culturală. Ar însemna să susţin o utopie periculoasă. Pledez, însă, pentru asocierea lor în cadrul unei culturi politice a securităţii prin negociere şi cooperare.
Cultura Păcii prin Educație
În același timp, o Pace globală poate fi obținută doar prin realizarea unei Culturi a Păcii prin Educație, un proces îndelungat și anevoios.
Pot spune din experiența proprie că un șef de stat este, în majoritatea timpului, concentrat pe probleme de stat, reforme și bugete, rămânând puțin răgaz pentru a se mai gândi direct la oameni. Este un lucru foarte trist, pentru că niciun stat nu există fără oamenii săi. Suntem concentrați să le oferim oamenilor asigurări medicale și sociale, pensii și salarii decente, să nu depășim bugetele alocate. Ne preocupăm de reforme educaționale pentru a oferi cadru potrivit pentru ca oameni de toate vârstele să aibă acces la educație și învățare de-a lungul vieții, încercăm să corelăm programe și competențe. Ne străduim ca oamenii să primească o educație bună. Și chiar primesc. Ajung să devină doctori, profesori, ingineri, învățători, oameni de știință, avocați, judecători, scriitori, soldați și artiști străluciți. Dar oare e de ajuns? N-ar trebui oare să fim preocupați să oferim și o educație a valorilor și principiilor morale, alături de educația cunoștințelor?
Am trăit 50 de ani sub dictatură și 35 de ani în democrație. Această experiență mă face să cred că cel mai mare eșec al oamenilor de stat și, în general, a generației mature, este lipsa de concentrare pe pregătirea celor tineri pentru provocările vieții. Îi pregătim să devină buni profesioniști în zona lor de activitate, dar trebuie să ne concentrăm să-i învățăm pe tineri să respecte legea, instituțiile, dar și mai important ar fi să se respecte reciproc. Diferențele sunt vizibile la tot pasul, dar posibilitatea unei escaladări a acestor diferențe poate fi înlăturată dacă găsim un teren comun de dialog, prin descoperirea similarităților și a punctelor comune de interes, și prin sublinierea faptului că orice conflict este timp irosit.
Putem obține un consens durabil doar în jurul idealurilor eterne ale umanității, libertatea, adevărul și dreptatea, care sunt strâns legate între ele și în lipsa lor democrația rămâne o formă lipsită de conținut.
În adolescență m-a impresionat intransigența morală a dialogului lui Platon din „Crito”, în care este invocat filosoful Socrate, pe nedrept condamnat la moarte, care refuză să se salveze prin exil. Chiar dacă puțini dintre noi, filosofi sau nu, s-ar confrunta în viața lor cu o situație atât de dramatică, merită să ne gândim la o astfel de alegere fundamentală: să ne salvăm propria viață încălcând legea, sau să ne salvăm conștiința (chiar dacă nu viața), respectând legea? Mă puteți întreba ce rost are amintirea unor evenimente petrecute în urmă cu două milenii. Pentru mine are: am început intervenția mea invocând relația dintre înțelegerea și trăirea istoriei.
Speranță pentru viitor: credința în valorile fundamentale ale umanității
Democrația nu poate garanta Pacea în fața agresiunii unor regimuri autoritare. Ea poate face doar ca popoarele să nu afle de la televizor că au intrat fără a fi întrebate într-un război. Dar credința în valorile fundamentale ale umanității este singura noastră speranță pentru viitor. Depinde de fiecare generație și, în cele din urmă, de fiecare persoană să aleagă cum să-și trăiască viața ca om liber sau ca supus al unui regim totalitar.
Speranța mea este că în fiecare generație se vor găsi oameni, chiar dacă puțini, dispuși să lupte și să moară pentru aceste idealuri, așa cum s-a întâmplat cu tinerii alături de care am fost în 1989-1990. Dacă înțelegi trecutul, poți ști cum să trăiești prezentul și ce mesaj poți transmite generațiilor viitoare.
În 1989-1990, dictaturile care acoperiseră timp de 73, respectiv 43 de ani, un spațiu enorm al Eurasiei, s-au prăbușit în numai doi ani datorită unor revoluții pașnice, primele de acest fel în istoria lumii. Excepția a fost țara mea, România, unde dictatorul Ceaușescu a ordonat armatei să tragă în popor, arestând, torturând și omorând mii de oameni. În Piața Universității din București, câteva sute de oameni, printre care fiul meu și studenții mei, au scandat „Vom muri și vom fi liberi”. O parte dintre cei prezenți acolo chiar au pierit când tancurile au ocupat piața. A doua zi, o jumătate de milion de oameni au imobilizat tancurile, și au cucerit libertatea.
Șapte ani mai târziu, când am fost ales prin vot universal președinte, misiunea mea a fost să realizez reconcilierea dintre victime și opresori pe plan național, și o reconciliere cu vecinii noștri din Europa Centrală și Balcani, cu care existaseră conflicte seculare. Această reconciliere s-a dovedit trainică timp de 28 de ani, până în zilele noastre.
Să reclădim, împreună, speranța
Majoritatea foștilor președinți prezenți la această sesiune au condus experiența tranziției pașnice de la dictatură la democrație, promovând reconcilierea între vechii adversari interni și externi.
Într-un moment istoric în care puțini lideri mai văd o ieșire pozitivă din actualul Război Rece care amenință să devină Mondial, avem datoria să prezentăm tinerilor din ziua de astăzi experiența noastră, pentru a reclădi, împreună, speranța.
Mulți se întreabă acum, pe bună dreptate, dacă viitorul nu va reînvia cei doi demoni ai istoriei, ura și frica, neutralizând iubirea și curajul. Noi, cei prezenți astăzi aici, am reușit la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI să construim o profundă schimbare în bine a țărilor noastre și să transformăm o regiune marcată de conflicte milenare adesea sângeroase, unde s-au declanșat cele două războaie mondiale, într-o zonă a păcii și colaborării.
Grupul Înțelepților
La cea de-a 27-a ediție a Summitului Economic al Eurasiei, la „Sesiunea Înțelepților” au luat parte președinții: Abdullah Gül (președintele Turciei 2007-2014); Marinko Čavara (președinte al Bosniei-Herțegovina 2017-2023, președinte al Camerei Naționale a Reprezentanților); Emil Constantinescu (președintele României 1996-2000); Nambar Enkhbayar (președintele Republicii Populare Mongole 2005-2009); Mladen Ivanić (președinte al Bosniei- Herțegovina 2014-2017), Ivo Josipović (președintele Croației 2010-2015): Václav Klaus (președintele Cehei 2003-2013); Petru Lucinschi (președintele Republicii Moldova 1997-2001); Moncef Marzouki (președintele Tunisiei 2011-2014); Stjepan Mesić (președintele Croației 2000-2010); Ilir Metaj (președintele Albaniei 2017-2022); Marie Louise Coleiro Preca (președintele Maltei 2014-2019); Borut Pahor (președintele Sloveniei 2012-2022); Fatmir Sejdiu (președintele Republicii Kosovo 2006-2010); Boris Tadić (președintele Serbiei 2004-2012); Ersin Tatar (președintele Republicii Turce a Ciprului de Nord); Bamir Topi (președintele Albaniei 2007-2012); Danilo Turk (președintele Sloveniei 2007-2012); Filip Vujanović (președintele Republicii Muntenegru 2003-2018); Valdis Zatlers (președintele Letoniei 2007-2011).
Președinții participanți la „Sesiunea Înțelepților” au reliefat dificultatea situației globale actuale, propunând o serie de măsuri și perspective pentru a face o realitate din dezideratul unei mai bune zile de mâine. În discursul său, președintele Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, prof. dr. Emil Constantinescu, a subliniat importanța dimensiunii morale pentru orice fel de reconstrucție și dezvoltare durabilă.
