Emil Constantinescu – Laudatio Basarab Nicolescu 80
Domnule Președinte al Academiei Române, Ioan Aurel Pop,
Dragă prietene Basarab Nicolescu,
Distinși participanți la Omagiul Internațional adus profesorului Basarab Nicolescu și la cel de-al treilea Congres Mondial de Transdisciplinaritate,
În această zi a lunii martie 2022 suntem alături la Biblioteca Academiei Române și legați online în diferite locuri de pe mapamond pentru a-l omagia pe Basarab Nicolescu – un „Om de știință”.
Nu suntem într-un Turn de fildeș și nu putem face abstracție că trăim cu toții acum evenimente tragice în care atât „omul”, cât și știința” sunt puse la încercare, pentru că dintr-o parte întunecată a firii umane vine amenințarea de a folosi știința pentru a suprima viața oamenilor, și când viitorul Lumii poate să ia calea libertății sau a tiraniei.
Finalitatea transdisciplinarității, așa cum a fost formulată de Basarab Nicolescu, este înțelegerea lumii, căutând cunoașterea între discipline, înăuntrul disciplinelor și dincolo de ele. Dincolo de ele sunt viața și destinul nostru.
Filosofia ne poate orienta pe drumul de la „istoria cunoscută” spre „istoria înțeleasă”. Dar numai viața noastră, prin „istoria trăită” poate să îi dea un sens deplin, dacă o înțelegem.
Suntem sub povara unor grele întrebări: cum am ajuns aici? Cum se poate ieși din acest marasm? În primul secol el Erei noastre, Plutarh a descris, după războaiele dintre greci și romani, „Viețile paralele” a 50 de personalități din Antichitate pentru a concilia istoria grecilor și romanilor în spiritul unui respect reciproc. Am ajuns în impasul actual și pentru că cei care au scris istoria Europei, după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial au ratat șansa de a înțelege istoriile paralele ale celor care au trăit separat mai mult de patru decenii de o parte și alta a Cortinei de Fier. Și că această Cortină nu a căzut în urma unui război câștigat de Vest, ci pentru că într-unul din momentele luminoase ale istoriei, oameni aflați sub o dictatură nemiloasă au fost dispuși să lupte și să moară pentru libertate și democrație.
Am să încerc să găsesc un răspuns la întrebările enunțate, plecând de la povestea vieții lui Basarab și a mea, în care destinele noastre paralele asemănătoare pot reîmprospăta memoria unui timp al suferinței acoperit de uitare.
Deși Basarab este cu doi ani și jumătate mai tânăr ca mine, amândoi ne-am născut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și familiile noastre sunt fegate de soarte aceluiași oraș, Ploiești, un obiectiv strategic, disputat violent în timpul războiului, din cauza sondelor și rafinăriilor de petrol.
În 1942, când Basarab se năștea, familia mea era pe malul Nistrului, unde tatăl meu, inginer agronom, era mobilizat pe loc pentru a conduce lucrările agricole, iar tatăl lui Basarab căzuse prizonier în URSS. În 1944, când mama mea, cu doi copii mici, s-a refugiat din fața Armatei Roșii și am ajuns la Ploiești, casa familiei mele și a străbunicilor mei ajunsese, după bombardamente, o ruină fumegândă, iar Basarab nu mai știa dacă tatăl său este în viață. Noi nu am crescut cu povești. Primele noastre amintiri sunt cele pe care le vedeți astăzi la televizor, din Ucraina. Clădiri distruse, morți și răniți. Am trăit până în 1956 sub ocupația armatei sovietice și sub o dictatură comunistă criminală.
Ambele noastre familii făceau parte din elita intelectuală a Ploieștiului, care a dat României personalități de talia lui I. L. Caragiale, Geo Bogza, Radu Tudoran, Paul Constantinescu, Nichita Stănescu, P. Negulescu, Ioan Grigorescu, printre care și trei președinți ai Academiei, Andrei Rădulescu, Mihai Drăgănescu și Eugen Simion.
Nu am avut o „origine sănătoasă” cum se spunea atunciși ne-am cucerit cu greu un drum în viață. Membri și apropiați ai familiilor noastre au cunoscut închisorile politice comuniste. Am avut însă parte de o bună educație științifică și religioasă, cu șansa unor mentori care au plătit pentru credința lor. Nașul meu de botez, Constantin Tomescu, decanul Facultății de Teologie din Chișinău, a făcut ani grei de temniță, iar preotul Țepordei, care m-a botezat, a fost surghiunit în Siberia. Cel care l-a introdus pe Basarab în tainele religiei a fost preotul Galeriu, care abia ieșise din închisoare. Părintele Galeriu, care a fost alături de mine când am deschis, în 1990, Balconul Facultății de Geologie în Piața Universității și în 1996, când a rostit din același balcon Tatăl Nostru în seara victoriei în alegerile prezidențiale, a fost cel care l-a însoțit pe Basarab la întoarcerea din exil după Revoluție.
Am făcut școala după manuale sovietice și cu limba rusă obligatorie, dar am avut șansa să-l citim pe Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Lermontov și Șolohov. Am participat amândoi la olimpiadele de știință și literatură și am aflat de numele lui din Gazeta Matematică. Am fost amândoi studenți în aceeași perioadă, el la Facultatea de Fizică, eu la cea de Științe Juridice și apoi la cea de Geologie. În 1966 eram amândoi asistenți și doctoranzi ai Universității din București. Eu, la Facultatea de Geologie, el la Facultatea de Fizică. În 1970, el a ales să rămână în Franța, eu am ales să rămân în România. Am avut amândoi legături cu exilul românesc din Franța. În ‘90, când am deschis Balconul din Piața Universității, acolo s-a citit mesajul lui Eugen Ionesco, care s-a declarat simbolic, „golan al Pieții Universității” și mesajele altor membri marcanți. Când, după atacul minerilor asupra Universității București, am inițiat Solidaritatea Universitarp, s-a format și o filieră franceză a acesteia. Ca președinte, m-am bucurat să-i revăd pe mulți atunci când, cu ocazia vizitei mele de stat în Franța, Ambasada României la Paris s-a deschis pentru prima dată pentru ei și i-am decorat pe Monica Lovinescu și Vlad Ierunca.
Am vizitat anul trecut Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, unde există un fond impresionant al corespondenței lui Basarab Nicolescu cu cei din Franța – Mircea Eliade, Emil Cioran, Horia Vintilă, dar și cu Solomon Marcus, Mircea Ciobanu și Ștefan Augustin Doinaș din România și mi-am dat seama cum a cultivat relațiile sale dincolo de granițe, regim politic și temeri.
Basarab Nicolescu are un sens adânc și înalt al prieteniei. Pentru el, relația personală este o cale prin care cunoașterea celuilalt te ajută să te înțelegi mai bine pe tine. Este o depășire a sinelui care, în termenii metafizicii lui Heidegger „nu este un mers spre ceva care s-ar afla într-un anume loc, ci trebuie să trezească și să producă interogarea însăși”.
Basarab s-a înscris în această călătorie din lumea științei spre fundamentul filozofic al căilor prin care noi percepem lumea, și eu văd în demersul său reluarea întrebărilor atât de actuale pe care T.S. Eliot le-a pus în unul din refrenurile de la „The Rock”: „Unde este înțelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaștere? Unde este cunoașterea pe care am pierdut-o în informație?”.
După deplasarea epistemiologică de la mediul de gândire analogic la cel logic s-a intrat în a două jumătate a secolului XX într-un nou spațiu al cunoașterii metalogice: stranietatea logică în care fizica cuantică atinge Transcendența și ne poate înfricoșa.
Traversând pragul dintre secolele XX și XXI, Basarab a auzit un ecou care venea din ceea ce noi numim întunecatul Ev Mediu, când metafizicianul, logicianul și teologul devenit Sfântul Toma D’Aquino a încercat să împace credința creștină cu filosofia rațională a lui Aristotel încercând să realizeze o armonie între ceea ce este crezut și ceea ce este știut.
După eșecul, în societatea contemporană, a soluțiilor bazate pe metoda clasică, încercare-eroare, prin conectarea la o problemă pereche, putem spera că plasarea într-un context eliberat de experiențele blocante din trecut poate duce la un răspuns mai bun decât cele care repetă greșelile pentru care nimeni nu și-a asumat responsabilitatea.
Dacă definim înțelepciunea ca un mod de a ne folosi cunoștințele pentru o înțelegere superioară a lucrurilor, avem nevoie de acea „capacitate de interiorizare” pe care societatea postmodernă a pierdut-o prin dezumanizare și care ne poate ajuta să descoperim relația cauză-efect într-un context neașteptat, cum este cel în care ne-au introdus, în mod brusc și brutal, criza sanitară a pandemiei COVID-19 și criza militară, dar mai ales morală a războiului din Ucraina.
O cale pentru descifrarea naturii interioare a fenomenelor poate fi redescoperirea perspectivei intuitive pe care grecii o numeau „noesis”. O percepere neașteptată a esenței și semnificației lumii înconjurătoare prin reinstalarea sacrului în sfera profanului, poate fi epifania de care are nevoie, timpul pe care îl trăim.
Drumul în viață al lui Basarab Nicolescu îmi amintește de cel al lui Bertrand Russell, care și-a câștigat faima mai întâi ca matematician, apoi ca filosof, obținând în final Premiul Nobel pentru literatură. În ultimul capitol al cărții, „Viitorul Omenirii”, intitulat „Oameni de seamă pe care i-am cunoscut”, Russell mărturisea că: „Oamenii de știință, care întruchipează în chip optim această categorie de intelectuali, creează un fel aparte de impresie bună, care rezultă din combinarea unui mare intelect cu o simplitate de copil”. Când spun „simplitate”, continuă Russell, „nu mă gândesc câtuși de puțin la un minus de rafinament intelectual, ci la aptitudinea de a gândi impersonal, neținând cont de avantajul sau dezavantajul creat de o opinie sau acțiune”.
Datorită acestui mod de gândire, cadoul pe care i-l fac lui Basarab de ziua lui este, așa cum am spus și cu zece ani în urmă, citirea, mereu reînnoită, a scrierilor lui, care m-au ajutat să depășesc limitele cunoașterii.
Întrebarea pe care și-o pun mulți savanți, ajunși la vârsta senectuții este: ce va rămâne după noi? În finalul studiului său, „Adevăr și existență”, scris în 1948, la începutul Războiului Rece și editat postum, în 1989, la sfârșitul acestuia, când lumea se schimba radical, filosoful existențialist Jean-Paul Sartre scria: „Neavând pretenția de a trăi cu nepoții mei, le interzic să mă judece după baremele lor. Dându-le acțiunea mea ca propunere, ca ei să facă ce vor cu ea, eu scap de riscul ca ei să facă din ea altceva decât voiam eu”. Din punctul meu de vedere, dacă nu știm ce se va întâmpla cu testamentul gândirii noastre, nu înseamnă că nu avem datoria de a-l lăsa celor care vor veni după noi și ajuns, la rândul meu, la vârsta senectuții, îmi permit să afirm, că asumarea riscului de a propune generațiilor viitoare o perspectivă venită din experiența proprie are un sens care transcende orgoliul personal. Ea poate fi folositoare într-o lume supusă permanent unor schimbări de multe ori surprinzătoare, care nu pot fi prevăzute, dar pentru care ne putem pregăti spre a le înțelege.
Cred că în pragul a opt decenii de viață fericirea înseamnă să fii împăcat cu lumea, cu tine însuți, și să ai bucuria de a rosti ceea ce Basarab Nicolescu a mărturisit adeseori: „Pentru mine, întoarcerea spre cer nu e o metaforă, ci un fapt concret”.
Traim în vremuri grele, în care avem nevoie de întoarcerea spre noi și spre cer. În societatea traumatizată de după cel de-Al Doilea Război Mondial, psihologia cognitivă a identificat un fenomen social prezent în universul mental al adolescenților de atunci sub forma unui personaj: „Prietenul imaginar”. Supuși stresului cauzat de pandemia COVID-19 și de amenințarea unui nou Război Mondial, mulți oameni confruntați cu absența relațiilor interpersonale pierdute în realitatea fizică exterioară vor avea din nou nevoia unui „Prieten imaginar”. Îl pot găsi, în momentele dificile de acum, și, sper ca, în cât mai mulți din anii ce vor urma, în persoana lui Basarab Nicolescu.
