Emil Constantinescu
La puţin timp după ce profesorul şi academicianul Eugen Simion a plecat dintre noi, am răspuns unei invitaţii din partea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă pentru o întâlnire dedicată evocării vieţii şi operei sale, în sediul fundaţiei al cărei ctitor a fost. În jurul mesei din sala de la primul etaj, devenită neîncăpătoare, se aflau mulţi dintre apropiaţii fostului preşedinte al Academiei Române.
De-a lungul anilor am participat la multe şedinţe comemorative în Aula Academiei Române. Academicieni în ţinuta de gală, inspirată de nemuritorii Academiei Franceze, înalte oficialităţi ale statului, ambasadori, invitaţi de onoare, presă şi televiziune, o atmosferă solemnă menită marcării memoriei unor mari personalităţi ştiinţifice şi culturale în conştiinţa naţiunii. Cadrul intim al vilei din strada Dem. I. Dobrescu sugera mai degrabă atmosfera unei şezători, la care cei apropiaţi îşi împărtăşesc gândurile pentru ei şi nu pentru restul lumii, şi unde, asemenea unui priveghi, am avut senzaţia prezenţei celui dispărut de curând. Când sufletul unei persoane cu care ai colaborat îndeaproape sau ai fost prieten pleacă în ceruri, ia cu el ceva din tine şi lasă în schimb ceva din el asupra ta. Un amestec de lumină şi umbră care te ajută să conturezi mai bine momentele pe care le păstrezi în memorie, ferindu-le de uitare. Peste toate, am simţit regretul că nu am putut petrece atâta timp cât mi-aş fi dorit cu un om ales, de la care puteam dobândi un spor de înţelepciune.
După ce întâlnirea s-a încheiat, în drum spre casă m-am gândit că lui Eugen Simion îi datoram mai mult decât evidenţierea excelenţei sale din domeniul literaturii, oricât de semnificativă ar fi aceasta. Este vorba de refacerea prestigiului Academiei Române ca for de consacrare a elitei intelectuale însărcinate cu realizarea unei viziuni şi strategii pe termen lung a dezvoltării economice, sociale şi culturale, o misiune pe care şi-a asumat-o şi la care a avut o contribuţie remarcabilă.
Am împărtăşit cu Eugen Simion, în circumstanţele unei schimbări istorice - tranziția de la dictatura comunistă la democraţie – un destin comun: alegerea în acelaşi timp, în deplină libertate, a doi profesori de la Universitatea din Bucureşti, cu vârstă şi experienţă asemănătoare, în fruntea unor instituţii fundamentale ale naţiunii, învestite cu responsabilităţi majore: pentru Preşedinţia României – asigurarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale statului şi pentru Academia Română – conservarea identităţii culturale şi spirituale a naţiunii. Deşi acţionează independent, ele au un ţel comun: demnitatea naţională, care se poate afirma doar prin îmbinarea acestor misiuni. Acum, când unul dintre noi doi s-a stins, a rămas datoria mea să relev rolul pe care, cu două decenii în urmă, l-a avut mandatul său de preşedinte al Academiei Române în refacerea autonomiei acestui for de consacrare a valorilor, grav afectată în regimul comunist.
Are judecata mea relevanţă în climatul intern şi internaţional de ignorare sau chiar negare a rolului elitelor academice în societatea modernă? Îndrăznesc să sper că poate fi utilă în contextul autohton, mai ales noilor generaţii, cărora le este inoculată în mod periculos ideea că promovarea şi consacrarea valorilor este consecinţa unor aranjamente politice ale grupărilor de interese financiare sau a unor combinaţii imorale. Această idee poate fi contracarată doar de evidenţa unui model. Criza morală în care ne aflăm, cuplată cu ascensiunea mediocrităţii şi suspiciunea generalizată, mă obligă să afirm ferm că Eugen Simion a fost ales președinte al Academiei Române exclusiv în virtutea excelenței profesionale şi că nu şi-a folosit niciodată funcția pentru obținerea unor avantaje de orice fel, iar pentru cei care ar pune la îndoială obiectivitatea acestor afirmații, precizez că le fac în situația în care nu am făcut parte din aceleași organizații, nu am lucrat împreună, nu am fost prieteni și am avut uneori orientări diferite. Pentru cei care nu sunt convinși că mediul academic este cel care poate oferi societății modelul de competență și moralitate de care are nevoie, menționez că Eugen Simion nu a fost singurul. Toți ceilalți președinți ai Academiei, din 1994 până în prezent, pe numele lor Virgiliu Constantinescu, Eugen Simion, Ionel Haiduc, Ionel Valentin Vlad si Ioan Aurel Pop corespund integral acestor exigențe. Și asta pentru că au înțeles că președinția Academiei, ca și cea a României, nu este o funcție, ci o demnitate, care impune cele mai înalte standarde de competență și moralitate și că trebuie tratată ca o misiune nobilă în slujba națiunii, raportată la valori și nu la interese.
Întorcându-mă în trecut, îmi amintesc că pe Eugen Simion, ca și pe alți distinși intelectuali care mi-au influențat devenirea intelectuală, l-am cunoscut mai întâi prin ce scria. Regimul autoritar, sub care am trăit în a doua jumătate a secolului XX, chiar şi atunci când teroarea s-a mai îmblânzit, a continuat să îi izoleze pe membrii elitei academice, nu numai de restul societății, dar și între ei. Am funcționat aproape treizeci de ani într-o Catedră de la Facultatea de Geologie, legată de un culoar cu Facultatea de Litere, unde preda Eugen Simion. Nu ne-am intersectat niciodată. Nu știam cum arată, dar știam cum gândește.
Chiar și în cele mai negre perioade au rămas deschise niște canale de comunicare intelectuală, care pentru mine au fost spectacolele de teatru și revistele literare. În fiecare săptămână așteptam cu nerăbdare ziua de joi. Dimineața, cumpăram de la chioșcul din Pajura revista „România literară” şi în tramvai, pe drumul spre Universitate, deschideam nerăbdător paginile de critică literară semnate de Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Mircea Iorgulescu, un triumvirat în care fiecare era interesant în felul lui. Împreună au reprezentat pentru cititorii revistei rezistența culturală față de dictatura comunistă, prin recuperarea din trecut a scriitorilor eliminaţi din circuitul cultural, marginalizaţi, nu de puţine ori arestaţi, reprimaţi sau exilaţi în perioada de represiune. Cu gândul la viitor, au încurajat afirmarea generației optzeciste, care gândea diferit față de canoanele propagandei comuniste.
Citind criticile lui Eugen Simion, am revăzut prin ochii lui multe dintre romanele din perioada interbelică, din biblioteca bunicului meu, pe care le citisem pe nerăsuflate, de-a valma, şi printre ele, mai ales proza fantastică a lui Mircea Eliade, proscrisă mult timp de cenzura comunistă. Ce m-a atras la Eugen Simion era modul de abordare al criticii literare. Autorul expresiei bine-cunoscute – „sfidarea retoricii” – care îl definea chiar pe el, îi trata pe scriitori ca pe niște prieteni pe care nu dorești să îi judeci, ci să îi înțelegi. Cum bănuiam la început și apoi aveam să aflu din memoriile sale, construise cu ei frumoase relații personale. De la respectul afectuos pentru Marin Preda, până la prietenia cu Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Grigore Vieru și, mai presus de toate, relația cu fostul său coleg de liceu Nichita Stănescu. Numai printr-o astfel de dublă cunoaștere putea descoperi în poezia lui Nichita o „diafanitate prerafaelită”, care dezvăluie o asimilare sensibilă din partea criticului a unei picturi pline de alegorii și simboluri prezentate într-o lumină strălucitoare. Ea deschide calea spre frumoasa definiție, „ninsoare de lumină”, a versurilor celui care și-a trăit viața ca pe un poem.
Interesantă a fost relația lui Eugen Simion cu matematicianul Solomon Marcus, autorul unui tratat de poetică matematică, relaţie continuată apoi timp de decenii sub cupola Academiei. Ei s-au întâlnit în anii ҆80, undeva la jumătatea drumului dintre știință şi cultură, între descoperire şi creație. Într-un articol publicat în „România literară” sub titlul „Logica paradoxului”, comentând volumul lui Solomon Marcus, „Paradoxul”, Eugen Simion pleacă de la ideea că știința încearcă să străpungă cercul vicios al gândirii îngrădite în propriile limite, dar numai creația valorifică eșecurile gândirii dându-le expresivitate. Cea chemată să valorizeze insolubilele spiritului este literatura. Criticul ajunge la o concluzie pe cât de succintă, pe atât de atrăgătoare: „logica este știința care descoperă nodurile gândirii, poezia descoperă semnele din noduri, oferindu-le o ieșire din paradox”. După 1995, acestei simbolistici a nodurilor si semnelor îi va conferi titlul unui volum care va adânci fecund ideea. Nu întâmplător, Fundația pe care o va lansa un deceniu mai târziu va fi dedicată deopotrivă Științei si Artei.
Au venit şi acele zile din decembrie 1989, deopotrivă tragice şi înălţătoare, care ne-au permis să descoperim nu numai că vocile din depărtare ale „Europei libere” aveau un chip, dar şi că puteam vorbi cu cei care fuseseră aproape de noi, dar pe care îi cunoscusem doar prin scrierile lor. Printre ei, şi cei trei critici de la „România literară” cu care aveam curând să mă întâlnesc în împrejurări diferite ca timp şi loc. Cu Nicolae Manolescu, foarte repede, în triumviratul ales de studenţi şi profesori să conducă Universitatea din Bucureşti, în primele zile după Revoluţie. Deşi ulterior am colaborat îndeaproape în mediul civico-politic fără vreo controversă, întotdeauna a rămas între noi, nu ştiu de ce, o bandă despărţitoare îngustă, dar greu de depăşit.
Pe Mircea Iorgulescu, care între timp se exilase politic în Franţa, l-am întâlnit întâmplător pe o stradă din Paris, în apropierea casei lui Mihnea Berindei. Se calificase ca un reprezentant în exil al unui anticomunism pe care oarecum îl reprezentasem public în Piaţa Universităţii, la începutul anilor ’90. I-am ascultat cu interes povestea, minute bune. La despărţire, am vrut să păstrăm o amintire. Aveam cu mine un aparat foto, dar cum nu era nimeni pe stradă şi telefonul pentru „selfie” nu se inventase, ne-am fotografiat separat unul pe celălalt. Am păstrat poza. Cu regretul unei înstrăinări pe care libera circulaţie post-decembristă a ideilor şi persoanelor, venită poate prea târziu, nu o anulase complet.
Cu Eugen Simion m-am găsit împreună în noul Senat al Universităţii. Simplul fapt al prezenţei acolo avea o semnificaţie aparte. Pentru prima dată şi poate pentru ultima, din frământata istorie a Universităţii, studenţii îşi evaluaseră profesorii din punct de vedere profesional dar mai ales etic, ceea ce dădea fiecăruia dintre noi un „certificat de garanţie” a competenţei şi moralităţii. Libertatea venită brusc crease punţi dar şi falii neaşteptate. „Supremaţia esteticului” la care Eugen Simion ţinea atât de mult, se depărta ca şi linia orizontului, când te apropii de ea, trădată mai ales de cei care te-ai fi așteptat să o propage. Pasiunea redescoperirii ideologiilor interzise sub dictatură a tulburat apele. Ca prorector şi rector am încercat să asigur un management al orgoliilor uneori exacerbate din mediul academic. A fost mai uşor cu cei proveniţi din câmpul ştiinţelor dure, unde rezultatele pot fi rapid cuantificate şi ierarhia cercetătorilor nu are nevoie de confirmarea opiniei populare. Mai greu în domeniul ştiinţelor umaniste, unde se acumulaseră multe frustrări şi resentimente, iar competiţia pentru recunoaşterea valorii în spaţiul public era mai acerbă decât în ştiinţele exacte unde cu cât nivelul este mai înalt, cu atât numărul de adresanți este mai redus.
Nu am citit cărțile de critică, teorie sau istorie literară ale lui Eugen Simion pentru că nu intrau în zona mea de preocupări, dar am urmărit cu un interes deosebit cărțile sale de memorialistică. Pentru cei care în perioada comunistă ar fi vrut să călătorească în afară, dar nu puteau ieși dintr-o țară care era un fel de închisoare mai mare, ele au fost o fereastră deschisă spre Franța și Germania, în a căror atmosferă culturală se formase elita intelectuală a României moderne. Dintre „Sfidarea retorică” și „Timpul trăirii, timpul mărturisirii – Jurnal Parizian”, ultima m-a atras dintr-un motiv foarte personal.
În 1977, am stat la coadă la librăria „Eminescu” să o cumpăr (atunci cărțile erau râvnite) pentru a găsi în ea o lume pe care o visam dar la care nu aveam acces. Am omis în toate declarațiile pentru fișa de la serviciul de cadre al Universității să declar originea franceză a bunicii și străbunicului meu și rudele mele pariziene, pentru că rudele în străinătate însemnau „origine nesănătoasă” și blocarea accesului în învățământul superior. Am evitat să cer o viză de plecare, pentru a nu fi descoperit, și am evitat până în ‘89 orice corespondență sau contact cu ei.
Cartea lui Eugen Simion a avut mare succes în anii ‘70 și mult după aceea. Nu era un jurnal de călătorie, cum crezusem. Specialiștii în diaristică l-au numit „o experiență inițiatică”. Nu era însă vorba de formarea unui adolescent. Când a ajuns la Paris pentru a preda despre cultura și civilizația românească la Sorbona, avea cunoștințe solide care i-au asigurat respectul de sine și l-au ferit de tentațiile Parisului, pe care Cioran avea să-l numească „un loc perfect pentru a te rata”, ceea ce cu mulți pe care i-am cunoscut ulterior s-a și întâmplat. Eugen Simion are prilejul unei întâlniri și cu figuri ilustre ale exilului românesc de la Paris – Eliade, Cioran – cu care angajează un dialog și știu din proprie experiență că acesta nu este posibil dacă nu ai ceva remarcabil de spus, care să-l intereseze pe partener. Înțelegerea altei civilizații te ajută să o înțelegi mai bine pe cea în care trăiești și, de la Paris, Eugen Simion scrie despre România în care „nu inițiativa ne lipsește, ci forța de a finisa” și că „avem o mare fervoare în a proiecta și o mică voință de a duce lucrurile până la capăt”. Se întoarce de la Paris cu dorința de a „duce lucrurile până la capăt”, ceea ce a și reușit.
În ţara multor speranţe eşuate, Eugen Simion este „omul speranţelor împlinite”. Editarea integrală a manuscriselor lui Mihai Eminescu are o dimensiune aparte, pentru că a transpus în realitate visul predecesorilor săi Iorga, Călinescu, Perpessicius, Noica, de valorificare a manuscriselor poetului, ajunse prin donaţia lui Maiorescu în proprietatea Academiei. Cu trecerea anilor, realizarea a devenit tot mai grea, multe fiind deteriorate. Efortului său i s-a adăugat contribuţia academicianul Mircia Dumitrescu, profesor şi excepţional grafician, care a găsit soluţia restaurării şi multiplicării manuscriselor prin combinarea tehnicilor de gravură şi tipar înalt, făcându-le lizibile. Nu a fost uşoară nici obţinerea finanţării, dar în 2009, editarea celor 45 de caiete redate în 38 de volume a fost finalizată.
Finalizarea unor proiecte de anvergură precum „Opere fundamentale ale scriitorilor români”, care acoperă literatura modernă şi cea contemporană a României, creează un orizont de aşteptare în faţa Academiei Române, deoarece, spre deosebire de istoria veche şi medievală, istoria recentă 1989 – 2024 şi parţial perioada comunistă 1946 – 1989, cu excepţia unor contribuţii singulare, nu este încă scrisă.
La plecarea lui Eugen Simion spre cele veşnice, a fost prezentată şi un fel de contabilitate a publicisticii sale. Am încercat să vorbesc despre calitatea operei sale scrise, din punctul de vedere al unui cititor cât de cât avizat, dar ceea ce impresionează este şi cantitatea: 30 de cărţi, 3000 de articole şi studii în reviste de specialitate. Profesiunea sa fiind de critic literar, nici nu îndrăznesc să mă gândesc câte cărţi a trebuit să citească cu acribia necesară, ca să scrie despre ele. Numai o pasiune arzătoare pentru obiectul muncii poate explica o asemenea concentrare de-a lungul întregii vieţi.
Ce m-a impresionat întotdeauna la Eugen Simion a fost concordanţa dintre profunzimea gândirii şi eleganţa exprimării. Acest echilibru între conţinut şi formă, dus la un nivel superior de rafinament artistic este vizibil în extraordinara realizare editorială dedicată clasicilor români: colecţia „Opere fundamentale”, apărută sub egida Academiei Române, pe care Eugen Simion a coordonat-o în dubla sa calitate de preşedinte al Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă şi de director al Institutului de Istorie şi Teorie Literară. Meritului inegalabil al constituirii unei echipe de cercetători devotaţi, care au scris cronologii, note și comentarii, precum şi al colaborării cu excepționalul grafician Mircia Dumitrescu, i se adaugă contribuţia personală la scrierea introducerilor şi, nu în ultimul rând, străduinţa de finanţare a unei intreprinderi costisitoare, prin fonduri bugetare sau din sectorul privat. Am avut şansa să asist în Aula Academiei la prezentarea primelor o sută de volume şi am simțit emoţia sa şi a echipei editoriale la reuşita unui proiect care dezmințea lunga tradiție românească a marilor idei eșuate. Mi-am dat seama că acești oameni lucraseră nu numai din datorie, ci şi dintr-o mare iubire pentru cărți și pentru cei care le-au scris.
Pentru mine a fost ca un cadou rar, mult dorit și așteptat. Mi-am petrecut copilăria şi adolescența într-o cameră cu pereții tapisați de cărți. Era neîncălzită, dar eram mângâiat de căldura învățăturilor lor, care m-au format. Acum scriu în faţa unor rafturi în care se găsesc cărţile colecţiei „Opere fundamentale ale scriitorilor români”. Nu este numai un cadou util, dar și unul frumos, de o eleganță desăvârșită. Alături de ele se găsesc cărţi din „Bibliothèque de la Pléiade” éditions Gallimard, printre care „Montesquieu: Oeuvres Complètes”, primită cu o frumoasă dedicaţie de la fostul preşedinte al Franţei Valéry Giscard d'Estaing, şi Eugene Ionesco – „Thétre complet” primită de la Maurice Druon, secrétaire perpétuel de l’Académie Française, precum şi cărţi din seria „Meridiani” a editurii Mondadori din Milano, printre care cele trei volume Dante de la „Inferno” la „Paradiso”, primite de la fostul preşedinte al Italiei Oscar Luigi Scalfaro. Am primit de la Eugen Simion și colaboratorii săi șansa de a oferi, la rândul meu, opere ale scriitorilor români, la înălțimea aceluiași înalt nivel editorial.
De la treisprezece – paisprezece ani citesc zilnic şi am parcurs probabil câteva mii de cărţi, cărora le datorez înţelegerea lumii în care trăim. La Congresul Mondial al Cărţii din 2018, am ţinut un discurs despre puterea cărţii. Cred că această putere a cărţilor se datorează nu numai conţinutului, dar şi formei pe care le-au dat-o editorii lor. Pentru generaţia mea, frumuseţea coperţii, ilustraţiile, caracterele literelor, aşezarea în pagină, senzaţia atingerii hârtiei lucioase sau mătăsoase au rămas o fascinaţie de neuitat. S-ar putea ca ecranul computerelor sau telefoanele mobile să înlocuiască lectura cărţilor tipărite. Cred însă că şi atunci frumoasele cărţi editate de Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă vor rămâne precum manuscrisele sau incunabulele, un reper al rafinamentului cultural.
Când am ales sintagma „Un vizionar truditor la prestigiul academic al României” pentru a-l descrie pe Eugen Simion, m-am referit la efortul aproape supraomenesc pe care l-a depus pentru a lăsa imaginea unei Românii care prin demnitatea culturii poate deveni din obiectul unei istorii cum a fost, subiectul unei istorii care va fi.
Textul meu poate fi interpretat ca un laudatio postum. Se pune întrebarea dacă un laudatio poate evita exagerările encomiastice. Cred că da, dacă nu se limitează la opinii şi se bazează pe fapte evidente. M-am aplecat cu atenţie asupra operei şi bibliografiei lui Eugen Simion. Despre operă, am încercat să vorbesc din ceea ce am citit. Despre viaţă, evocând evenimentele la care a participat şi pe care le-am trăit la rândul meu. Mi-a fost mai uşor decât în cazul altor persoane, pentru că modul în care un critic literar scrie despre opera altora îl defineşte mai bine chiar pe el. Analizând parcursul profesional şi social al lui Eugen Simion, de la ceea ce promitea a fi până la ceea ce a fost, am descoperit profilul unui umanist care a devenit lider prin viziunea sa asupra viitorului bazată pe înţelegerea trecutului, care şi-a respectat colaboratorii şi care s-a înălţat fără a-i înjosi pe ceilalţi.
Dar oare am aflat cu adevărat omul care a fost? Poate l-ar putea descrie mai bine cei care l-au cunoscut în intimitate. Pe mine, care l-am privit din afară, m-a impresionat mărturisirea tardivă care pare o revoltă mocnită asupra imaginii sale publice de om cu un calm imperturbabil şi dezvăluie furtuna interioară a sufletului său: „Sunt un vârtej de nelinişti, viaţa mea interioară este un coşmar...”
„Am încercat în mai multe rânduri să contest fantasma echilibrului meu imperturbabil, dar n-am reuşit. Când cineva încearcă să-mi facă un portret, începe invariabil cu ideea calmului şi a echilibrului meu interior fără să-şi dea seama ce război duc cu mine pentru a ieşi în lume cu o faţă liniştită.” Am redat citatul pentru că am găsit în el prilejul unic pe care îl au scriitorii de a-şi disimula emoţiile în creaţia literară.
În 2022, anul în care ne-a părăsit, a apărut ultima lui carte, „Recurs la natură”, un studiu de geocritică literară care prin cultura privirii prezintă natura ca obiectiv estetic. Am citit-o cu un interes deplin justificat. Am dedicat peste şaizeci de ani studiului naturii ca realitate fizică, înaintând cu instrumentele ştiinţei de la ceea ce se vede la ceea ce este ascuns sub învelişul biogeografic, de la ceea ce există la ceea ce a existat în miliarde de ani, pentru a înţelege ce s-a întâmplat de la creaţia primordială până în zilele noastre.
Eugen Simion a plecat dintr-un pol opus, cercetând un alt tip de creaţie: al artei şi literaturii dedicate naturii. El vedea peisajul ca o artă a privirii, ca un loc al memoriei, ca o ezitare între reprezentarea naturii şi autoreprezentare, între natura pe care creatorul inspirat o priveşte şi oglinda în care creatorul se priveşte. După care, spune el, citându-l pe pictorul Corneliu Baba, „artistul îi întoarce spatele ca să poată medita la universul pe care îl poartă”. Volumul se încheie cu ideea că „fiecare peisaj este o pagină din cartea pe care Dumnezeu a scris-o la începutul lumii, atunci când, ordonând stihiile, a creat natura primordială”. Iată cum venind pe cărările diferite ale ştiinţei şi ale artei am ajuns în acelaşi punct şi, poate, la aceeaşi concluzie: prin retragerea în natură poţi fi „mai aproape de Dumnezeu şi de esenţa creaţiei primordiale”.
Am încercat să mi-l imaginez pe Eugen Simion scriind această carte, ca pe un vizitator al unui muzeu virtual al literaturii române şi universale în care, după ce a zăbovit îndelung în sălile cu portretele unor personaje literare puternice şi controversate, se retrage în galeria cu peisaje naturale pentru a găsi liniştea împăcării cu lumea şi cu sine însuşi.
Aplecându-mă cu atenție asupra unor momente disparate din viaţa şi opera lui Eugen Simion, am văzut că ele se leagă într-un destin pe care el l-a transformat într-o misiune. Şi am înţeles că patriotismul luminat pe care l-a slujit nu se poate cumpăra si nici împrumuta. El vine dinăuntrul ființei tale și din trecutul îndepărtat al neamului tău, legând natura cu cultura într-o identitate care oferă vieţii un sens înalt.
Nu ştiu câţi dintre noi vom avea la finalul vieţii bucuria tămăduirii prin revenirea în liniştea naturii, dar uneori avem şansa momentelor rare în care oamenii simt nevoia să vorbească cu sinceritate despre trăirile lor. În acea seară de vară, ascultându-i pe cei apropiaţi într-un fel sau altul de Eugen Simion, mi-am dat seama că vorbind despre el celebram – într-o societate fracturată de orgolii şi interese – o comuniune a valorilor după care tânjim de atâta timp.
»»» descărcați broșura aici »»»
Criticul și istoricul literar Eugen Simion (25 mai 1933 – 18 octombrie 2022) a fost profesor la Facultatea de Litere a Universității din București și coordonator al Dicționarului general al literaturii române, membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, președinte al Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române, preşedinte al Academiei Române 1998-2006, membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei, membru al Academiei Regale de Științe din Danemarca, membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice din Franța.
Eugen Simon a făcut parte din Consiliul Consultativ Național al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului.
