Educația reprezintă singura cale pentru a asigura respectul pentru diversitate
Al treilea panel al conferinței de față, intitulat „Diplomația culturală. Tradiții și perspective în spațiul Levantului”, a fost compus din două sesiuni, prima moderată de doamna Shoshana Bekerman, director al Coaliției Interparlamentare pentru Etică Globală, și Dan Petre, director general al Institutului Diplomatic Român, iar a doua prezidată de doamna Alexandra Zbuchea, director general interimar al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului.
Acest „panel provocator”, după cum a afirmat domnul Petre în cuvântul său introductiv, a dezbătut rolul diplomației culturale și, în special, așa cum a subliniat doamna Bekerman, importanța acesteia în efortul de a instaura pacea în contextul actualei situații din Levant.
Pentru început, domnul profesor Nicolae Achimescu a tratat dialogul interreligios și intercultural în perioada contemporană, scoțând în evidență relevanța acestuia în încercarea de a apropia nu doar religiile, ci și oamenii. Bunăvoința ascultătorilor devine esențială, mai ales atunci când fundalul cultural diferă. Respectul datorat în cadrul fiecărei interacțiuni implică perceperea celuilalt ca persoană și nu ca simplu nume sau cifră statistică. În consecință, domnul profesor Achimescu pledează mai degrabă pentru o cultură a dialogului decât pentru o teologie a acestuia. De asemenea, el identifică trei etape ale unui dialog interreligios de succes: renunțarea la păreri preconcepute, reperarea valorilor conținute în religia celuilalt și o reală înțelegere a percepțiilor acestuia. Astfel, dialogul este un proces progresiv, care duce la o treptată apropiere și acceptare, în același timp consolidând conștiința propriilor tradiții. Religia poate separa oamenii doar dacă este manipulată în acest sens.
În propria mea prezentare, am analizat două concepte informale ale relațiilor greco-romane antice, precum și teoriile moderne privind diplomația culturală, ridicând întrebarea dacă cele două domenii de cercetare pot îmbogăți reciproc studiile empirice. O examinare a noțiunilor de prietenie și libertate în Antichitatea Clasică dovedește că fiecare societate transpune, în mod subconștient, propriul imaginar cultural asupra vocabularului diplomatic utilizat, fapt care deseori dă naștere la neînțelegeri culturale. Din acest punct de vedere, conceptul universalist de „soft power” al lui Joseph Nye se poate dovedi înșelător – după cum a accentuat și domnul Președinte Constantinescu în cadrul discursului inaugural. În scopul unei diplomații culturale trebuie să trecem de la o simplă traducere la identificarea diferențelor semantico-culturale, luând astfel în considerare o abordare constructivistă.
A treia comunicare, aparținând doamnei dr. Daniela Zaharia, a pus accentul pe dimensiunea istorică a patrimoniului, subliniind traumele culturale care pot fi provocate de distrugerea acestuia pe timp de război. Autoarea a urmărit dezvoltarea intereselor europene în Orientul Mijlociu începând cu secolul XIX, care au dus la crearea statelor moderne arabe în conformitate cu o anumită imagine a Vestului despre această regiune. Discutând transferul bunurilor culturale din Orientul Mijlociu în muzeele din Paris, Londra sau Berlin, doamna dr. Zaharia a subliniat responsabilitatea Vestului în discursul despre diplomație culturală și patrimonială. În baza exemplelor lui Max von Oppenheim și Gertrude Bell, ea a evidențiat folosirea patrimoniului cultural drept armă în cadrul conflictelor intraeuropene din timpul Primului Război Mondial. Cu privire la stringența problemei, autoarea a pledat de asemenea pentru tratarea crimelor împotriva patrimoniului drept crime de război.
În următorul discurs, domnul Maxim Onofrei s-a concentrat asupra schimbărilor care au avut loc în sistemele juridice ale Levantului antic și în special asupra modificărilor din cursul secolului VII î.Hr., care au transformat autoritatea divină și morală a legii într-una socială, ducând la codificarea acesteia în antichitatea clasică. Practica inițială, pe care autorul o definește prin triada jurământ – oracol – încercări, a făcut loc treptat unor forme mai moderne de investigație. În secolul VI î.Hr., justiția acționa în numele zeilor, dar nu direct prin voință divină, așa cum a fost cazul în imaginarul timpurilor mai vechi.
Întorcându-se la practicile contemporane, domnul dr. Mihail Dobre a inițiat a doua sesiune clarificând diferențele dintre variile forme ale diplomației de astăzi. Astfel, viziunea clasică despre diplomație este cea a unei relații între guverne, o relație dictată de interese. Diplomația publică, pe de altă parte, deși se adresează opiniei publice, este de asemenea limitată la inițiativa guvernamentală, astfel desemnând o acțiune unilaterală care o apropie de conceptul de propagandă. Diplomația culturală, în schimb, cuprinde și relații care au loc în sectorul privat. Orientarea ei bilaterală aspiră la înțelegerea reciprocă a culturilor, încercând să „depășească diferențele” dintre ele – după cum a arătat domnul dr. Dobre, bazându-și afirmația pe o definiție a Patriciei Goff. Relevanța acestei abordări a fost subliniată printr-o analiză a conflictului din Cipru și prin contrastarea eforturilor Națiunilor Unite în rezolvarea disputei cu două organizații de proveniență cipriotă: Asociația pentru Dialog și Cercetare Istorică, precum și Dialogul Academic al Ciprului. În încheierea prezentării, domnul dr. Dobre a accentuat importanța diplomației culturale în Levantul contemporan, afirmând că o soluție politică trebuie în primul rând să se bazeze pe depășirea diferențelor dintre comunități.
Următorul subiect, tematizat de domnul profesor Emanoil Băbuș, a fost dimensiunea religioasă a granițelor în Europa. Reliefând rolul religiei în crearea de identități naționale și colective, el a insistat asupra conexiunii dintre biserică, stat și societate civilă. Conform domnului profesor Băbuș, religia întemeiază de asemenea granițe noi și dinamice, pe care autorul le analizează în contextul actualei situații din Uniunea Europeană.
Comunicarea finală, aparținând doamnei Gabriela Dristaru, s-a concentrat asupra evoluțiilor politice, economice și sociale din timpul dominației bizantine și arabe a zonei levantine. Ea a scos în evidență continuitățile modelelor romane în cadrul Imperiului Bizantin, care pot fi constatate în perpetuarea structurilor administrative și militare. Provinciile romane importante din punct de vedere economic – precum Egipt și Siria – și-au păstrat relevanța și sub stăpânirea Constantinopolului. Religia, în schimb, constituie un nou factor de putere în Levant, jucând un rol esențial atât în politica bizantină, cât și în cea arabă din perioada Evului Mediu.
Discuția de încheiere a oscilat între perspectiva istorică și cea contemporană asupra diplomației culturale. Doamna Bekerman a prezentat exemplul Elveției, susținând o consolidare a comunităților individuale. Cu privire la Uniunea Europeană, ea a constatat o „supunere” a entităților naționale, care în cele din urmă ar încuraja tendințele naționaliste din cadrul statelor membre ale UE. Doamna dr. Zaharia a pledat pentru o perspectivă istorică în scopul conștientizării aspectelor culturale ale diplomației. Doamna dr. Zbuchea a consimțit la această idee, exprimându-și speranța că discuția despre diplomația culturală va include de asemenea expertiza istoricilor, sociologilor, precum și a reprezentanților altor studii culturale. În schimb, domnul dr. Dobre a argumentat că ar trebui să utilizăm istoria în mod prudent, pentru a evita manipularea ei în sens propagandistic. Ca și sarcină principală a Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului el a accentuat diversitatea ca bogăție a societății noastre. În consecință, doamna Bekerman a concluzionat că educația (atât a copiilor, cât și a adulților) reprezintă singura cale pentru a asigura respectul pentru diversitate.
Cristian Criste
Raportor
SESIUNEA 1
Dan Petre
Director general al Institutului Diplomatic Român
„Împreună cu doamna Shoshana Bekerman voi modera acest panel de discuții. Voi încerca să fiu moderatorul lipsit de moderație, pentru că eu cred că, într-un anumit sens, provocările acestui panel sunt foarte puternice, iar eu pot vorbi într-un limbaj diplomatic foarte canonic privind întrebarea „de ce avem nevoie de diplomație culturală?”. De fapt, privind către ceea ce se întâmplă astăzi în Orientul Mijlociu, cred că nici măcar diplomația culturală nu își mai are locul, trimițându-i mai degrabă pe colegii noștri care poartă albastru și verde, să rezolve problemele. E o provocare și, din când în când, cel puțin atunci când ai un job plictisitor ca al meu, e nevoie să fii l’Agent Provocateur.”
Shoshana Bekerman
Director al Coaliției Inter-Parlamentare pentru Etici Globale
„Vom discuta despre diplomația culturală, tradiții și perspective în Levant. Cred că ar trebui să ne concentrăm atenția pentru un minut la cultura păcii care ar trebui să fie, are nevoie să fie cu adevărat baza și fundația diplomației culturale. Federico Mayor, directorul general UNESCO și mecena pentru Coaliția Inter-Parlamentară pentru Etici Globale, a introdus termenul de cultură a păcii în Organizația Națiunilor Unite. Voi reda definiția UNESCO pentru acest concept: „cultura păcii și a non-violenței este angajamentul față de edificarea păcii, mediere, rezoluția și prevenirea conflictelor, educație pentru pace, educație pentru non-violență, toleranță, acceptare, respect mutual, reconciliere și dialog intercultural și interconfesional”. În cadrul sesiunii în plen am atins toate aceste puncte, în timp ce grație pasiunii președintelui Emil Constantinescu a fost adus în discuție Levantul ca leagăn al diplomației culturale și al culturii păcii. Privind către provocările actuale, pe care onorabilii noștri diplomați ni le fac cunoscute, toate acestea nici măcar nu ajută în conflictele curente din Levant. Însă așa cum președintele Constantinescu subliniază, poate că vom învăța din lecțiile trecutului astfel încât să facem față provocărilor viitorului. În cadrul UNESCO, angajamentul stă la baza ONU, înființat după cel de-al doilea război mondial pentru crearea și menținerea păcii prin acorduri economice, sociale și politice. După cum știm, nu pare să funcționeze, fundația păcii încă având nevoie de susținere, pe care sperăm să o primească de la acest nou institut. De mai bine de 60 de ani, UNESCO continuă această misiune în conformitate cu constituția sa, care susține că „din moment ce războaiele pornesc în mintea omului, tot acolo trebuie construite și mecanismele de apărare a păcii”. Din nefericire, după cum știm, chiar și UNESCO întâmpină dificultăți în această regiune, însă sperăm ca prezentările pe care le veți susține astăzi ne vor îndruma către direcția potrivită, căci din trecut învățăm pentru a evolua în viitor.”
Prof. univ. dr. Nicolae Achimescu
Directorul Centrului de Studii și Dialog Religios și Intercultural, Universitatea din București
„Rolul dialogului între religii, culturi și popoare în lumea contemporană”
„În lucrarea sa, „Projekt Weltethos”, apărută în anul 1990, profesorul Hans Küng de la Universitatea din Tübingen, Germania, afirma că „nu poate exista pace între națiuni fără pace între religii și nu poate exista pace între religii fără un dialog între religii”. Dialogul reprezintă un veritabil mijloc de apropiere și cunoaștere reală reciprocă a valorilor și a tot ceea ce înseamnă „adevăr” la nivelul popoarelor, culturilor și religiilor. Natura fundamentală a oricărui dialog constă în entuziasmul sincer în a-l asculta cu atenție și bunăvoință pe cel din fața ta, chiar dacă e diferit de tine, simte și gândește cu totul altfel. Într-un dialog autentic si sincer, preocuparea principală a partenerilor nu trebuie să fie aceea de a dobândi neapărat argumente pentru a-l combate pe celălalt. Un dialog real are loc atunci când un partener vorbește într-o asemenea manieră încât celălalt consimte să-l asculte, ca și atunci când unul ascultă în așa fel încât celălalt trebuie să vorbească. Dintr-o perspectivă creștină, într-o astfel de situație, dialogul nu este altceva decât o lucrare a Duhului Sfânt. De aceea, în general, capacitatea cuiva de a intra în dialog și de a dialoga efectiv, benefic și constructiv din punct de vedere spiritual reprezintă o stare sufletească deosebită, o atitudine de iubire și respect față de toți aceia care nu cred, nu gândesc și nu trăiesc ca tine însuți, ci în mod diferit.”
Dr. Cristian Criste
Universitatea Ludwig-Maximilian, München
„Un exemplu antic de diplomaţie culturală? Principiile informale ale diplomaţiei greco-romane”
„Conform lui Milton Cummings, ”conceptul de «diplomație culturală» se referă la schimbul de idei, informații, artă și alte aspecte ale culturii între națiuni și populațiile lor în scopul de a promova înțelegerea reciprocă”. Totuși, și din păcate rareori citat, autorul continuă, afirmând: „Dar «diplomația culturală» poate fi și o stradă cu sens unic mai degrabă decât un schimb reciproc, atunci când o națiune își concentrează eforturile asupra promovării propriei limbi, explicării propriei politici și propriilor puncte de vedere sau își «spune povestea» restului lumii”. La aceasta am putea adăuga un aspect evidențiat de Jessica Gienow-Hecht și Mark Donfried și care face referire la implicarea guvernamentală în procesul diplomației culturale. În viziunea autorilor, doar eforturile diplomatice care sunt percepute ca fiind independente de interesele statului pot pune bazele unui dialog și unei relații de lungă durată. Un ultim punct trebuie de asemenea subliniat. Ca domeniu de cercetare, diplomația culturală își ia începutul în perioada Războiului Rece, ca o consecință a încercărilor Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice de a convinge publicul străin prin mijloace culturale și nu prin forță. Astfel, practica diplomației culturale precede teoria. Întrebarea care se puneeste dacă un asemenea concept, cu siguranță pragmatic, adânc înrădăcinat în politica actuală, poate fi folositor pentru evaluarea proceselor istorice. În acest sens, autorii sus-menționați, Jessica Gienow-Hecht și Mark Donfried, au stabilit două criterii analitice: în primul rând, o evaluare comparativă a motivelor și a metodelor diplomatice în epoci diferite, iar în al doilea rând, identificarea personalului diplomatic și a măsurii în care acțiunile acestuia reflectă interesele politice ale statului.”
Dr. Daniela Zaharia
Universitatea din Bucureşti
„Patrimoniu istoric şi diplomaţie culturală în Orientul Mijlociu. Mize şi provocări”
„Ca europeni, nu suntem nici nevinovați, nici departe de tumulturile și tensiunile din Orientul Mijlociu. Încercarea de a interveni, de a crea o acțiune culturală internațională pentru a ajuta la clădirea păcii, și mai apoi a unei păci durabile, trebuie realizată prudent și ținând cont de propria noastră responsabilitate. Acest lucru ar trebui să ne motiveze, precum și să introducă o anumită prudență în acțiunile noastre. Scopul nostru este de a ajuta Orientul Mijlociu să iasă dintr-o cultură pe care am putea-o numi o cultură hobbesiană a dușmăniei, în care statele în mod frecvent nu recunosc dreptul celuilalt la existență. Noi, ca europeni, cunoaștem foarte bine acest tip de cultură. În general, comunitatea internațională a reușit să iasă din cultura hobbesiană și chiar din cea lockeiană, iar, ca aspirație la o cultură generală a prieteniei, pe care am putea-o numi kantiană, am creat toate instrumentele diplomației multilaterale și ale unei guvernări globale după cel de-al Doilea Război Mondial. Sunt aceste instrumente încă funcționale? Cum ne putem baza pe UNESCO sau pe alte organizații internaționale pentru a promova pacea și pentru a conserva și proteja patrimoniul cultural din Orientul Mijlociu? După cum știți, UNESCO încă rămâne o arenă a tensiunilor politice. Chiar recent, chestiuni legate de patrimoniu au dat naștere unui nou și dureros episod în istoria UNESCO. Totuși, UNESCO a reușit, în jumătatea de secol a existenței sale, să promoveze câteva din cele mai importante concepte legate de interpretarea culturilor și să transforme aceste concepte în ceva mai clar, bine definit: în convenții internaționale și, astfel, în drept internațional. Convenția din 2005, susținând diversitatea expresiilor culturale, este una dintre cele mai importante, dar, deși avem această convenție, nu este întotdeauna evident că o putem transforma într-o acțiune reală de protecție a ideii de diversitate culturală.”
Maxim Onofrei
Universitatea Saint Andrews, Scoţia
„Tranziții juridice în Levantul antic: de la divin la social, de la cutumă la codificare”
„La începutul secolului VII î.Hr. putem asista la o schimbare a perspectivei juridice în cadrul multor civilizații levantine, documentată cel mai minuțios de greci și mesopotamieni. În cursul secolului VII, metodele practicate pentru a atribui vinovăția unei părți au făcut loc treptat unor forme de investigație mai familiare timpurilor moderne. Jurămintele și-au pierdut caracterul dispozitiv, fiind instaurate dispoziții legale pentru a pedepsi jurămintele false; consultarea oracolelor sau supunerea la încercări au devenit doar o ultimă instanță, în cazurile în care investigațiile forensice ale delictelor respective se dovedeau neconcludente. Interogarea martorilor a început, de asemenea, să joace un rol din ce în ce mai proeminent, la fel ca uzanța de a lua în considerare trecutul și eventualele interese personale ale acuzatului și ale acuzatorului. În general, oamenii de știință contemporani sunt încă divizați în ceea ce privește cauzele exacte care au dus la transferarea justiției din sfera divină în cea socială; unii afirmă că aceasta s-ar datora unei creșteri rapide a populației și unei intensificări a urbanizării în această perioadă; alții presupun că o întrepătrundere a religiilor a făcut necesară o administrare mai cuprinzătoare a justiției, care să țină cont de acestea; iar alții văd responsabilitatea în eșecul unei birocrații administrative corupte. Nimeni nu pune însă la îndoială evenimentul în sine, astfel încât în secolul VI justiția acționa în numele zeilor, dar nu era executată de aceștia în mod direct.”
SESIUNEA 2
Dr. Alexandra Zbuchea
Director general interimar ISACCL
„Suntem acum un grup mai restrâns, dar cred că aceasta este o bună oportunitate pentru discuții mai profunde, pentru a investiga subiectul de astăzi din mai multe unghiuri, mai ales având în vedere că prezentările din prima sesiune au abordat subiectul diplomației culturale din perspective diferite, nu doar din cea politică, așa cum ar fi de așteptat într-o discuție despre diplomație, ci în principal din perspectiva studiilor culturale, a istoriei sau a religiei, astfel încât cred că acesta este un cadru propice pentru o dezbatere complexă a subiectului.”
Dr. Mihail Dobre
Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun 2002-2006
„Diplomația culturală și problemele stringente ale lumii levantine în era post-Război Rece”
„Conflictul din Cipru, care este câteodată ignorat, deoarece Cipru este un stat membru al Uniunii Europene, are o tradiție foarte aspră;a izbucnit cu peste cincizeci de ani în urmă, în 1964. Cipru devenise stat independent în 1960 și a cunoscut, la început, o abordare foarte înțeleaptă, deoarece este compus din două comunități, una greacă și una turcă, clar delimitate din punct de vedere numeric. Comunitatea greacă este mult mai numearoasă decât cea turcă. S-a încercat găsirea unei căi de a depăși diferențele în sensul că președintele statului provenea dintre greci, în timp ce cealaltă funcție, cea de vicepreședinte, a fost delegată comunității turce. Această înțelegere nu a funcționat însă decât timp de doi-trei ani. Conflictele au izbucnit curând, astfel încât, în 1964, Națiunile Unite au hotărât să trimită o misiune în acea parte a Europei, misiune care și astăzi este încă activă. UNFICYP se află încă în Cipru, la peste cincizeci de ani de la lansarea misiunii. Lucrurile au devenit mai complicate în 1974, și aceasta din cauza puternicelor influențe exercitate de marile state învecinate, mă refer la Grecia și Turcia. Grecia era condusă de o dictatură, dictatura coloneilor. Epuizată ca formă de guvernământ, dictatura coloneilor a încercat să câștige un puternic sprijin în interiorul Greciei printr-o lovitură în Cipru, iar în 1974 a luat decizia de a-l înlătura pe președintele legitim, în același timp arhiepiscopul Nicosiei, arhiepiscopul Makarios. Imediat după aceasta, armata turcă a descins pe insulă și separarea a fost instaurată. Armata turcă nu a părăsit niciodată insula, iar separarea din cadrul acesteia a devenit vizibilă. Există o zonă-tampon, o linie de contact, prezența UNFICYP este un mod vizibil de a semnala diviziunea dintre Nord și Sud, iar conflictul a devenit foarte acut și foarte evident, deoarece exista de asemenea un anumit tip de organizare, nu doar pentru publicul cipriot din Nicosia, ci și pentru partea turcă. Aceasta a decis crearea un stat propriu Republica Turcă a Ciprului de Nord, în urma unor tendințe de a identifica modul cel mai potrivit de a reglementa prezența ei în nordul Ciprului. Totuși, a fost luată o hotărâre împotriva unei uniri cu Turcia, fapt care a oferit Națiunilor Unite posibilitatea de a interveni și de a negocia.Organizația care a încercat, deci, să găsească o soluție pentru conflict a fost cea a Națiunilor Unite. Mai întâi, au fost luate în calcul diferite căi și planuri, între anii 1974 și 2002. Totuși, UNFICYP a fost menținut pe insulă, iar noul secretar general a decis să numească un consilier pentru a cunoaște mai bine problemele insulei. După încheierea Războiului Rece, sfârșitul conflictelor în Europa a creat condițiile necesare pentru a încerca, de asemenea, soluționarea problemelor din zonele aflate la marginea acesteia. În 1992, noul secretar general al Națiunilor Unite și primul care provenea din Africa, Boutros Boutros-Ghali, a lansat o propunere conținând un proiect de pace. Aceasta avea să devină cunoscută drept „Setul de idei” și reprezenta un mod de identificare a condițiilor în care pacea putea fi implementată pe insulă. A fost propusă, de asemenea, o hartă, deși nu s-a dorit ca aceasta să fie considerată ca atare. Astfel, s-a încercat găsirea unei soluții, deși în practică a fost imposibil de a se apropia de idealurile și interesele ambelor părți. O nouă motivație a fost necesară, iar aceasta a fost creată de perspectiva Ciprului de a deveni stat membru al UE. Luând în considerare acest obiectiv, Națiunile Unite au decis să prezinte o nouă propunere, iar noul secretar general, Kofi Annan, a făcut acest lucru într-un mod extensiv. Acestă propunere trebuia acceptată de ambele părți în cadrul a două referendumuri, cu doar o săptămână înainte de aderarea Ciprului la Uniunea Europeană. Pentru UE a fost foarte dificil de a accepta faptul că, fiind luată decizia de a accepta Ciprul în Uniunea Europeană, referendumul a avut un rezultat pozitiv în partea turcă, dar negativ în cea greacă. Până la urmă, partea greacă, cea care s-a opus referendumului, era cea care avea să intre în Uniune, în timp ce partea turcă rămânea în afara ei. Reacția Uniunii Europene a fost foarte dură, însă nu avem timp pentru a intra în detaliile declarațiilor. Ce trebuie să înțelegem este că negocierile care au eșuat în 2004 sunt încă actuale, iar comunitatea internațională încă luptă pentru găsirea unei soluții. Mijloacele și mecanismele diplomatice sunt aceleași, dar nu se poate constata vreun progres.Ce putem face în aceste condiții? Lucrurile pot decurge în moduri diferite. În Cipru, există o ”Asociație pentru Dialog și Cercetare Istorică”, care este activă la nivel local și printr-un contact nemijlocit. Aspectul pozitiv este orientarea acesteia către viitor. Ea încearcă să educe adulții de mâine, iar activitatea ei a fost considerată valoroasă, legitimă și ca un foarte bun exemplu pentru alte zone de conflict. În anul 2016, ”Asociației pentru Dialog și Cercetare Istorică” i-a fost conferit ”Premiul Max van der Stoel” pentru activitatea ei academică în domeniul istoriei ca instrument de reconciliere în Cipru. Ministrul de Externe al Olandei din acea perioadă, Bert Koenders, a ținut un discurs cu ocazia decernării premiului, afirmând că asociația cipriotă „a adoptat o remarcabilă poziție intercomunală pentru a promova conștiința istorică și astfel înțelegerea pentru situația în care se află comunitățile de pe insulă. Activitățile ei se concentrează pe educație și pe prezentarea unor perspective diferite asupra istoriei”. De fapt, acesta este elementul cheie atunci când avem de a face cu situații conflictuale. O a doua instituție este cea a ”Dialogului Academic al Ciprului”. În acest caz, este vorba despre adulți în raporturile lor cu alți adulți. Aceștia provin din ambele părți, cea greacă, precum și cea turcă, și au luat decizia de a contribui la reconciliere, publicând o declarație intitulată „Un nou început pentru reunificarea Ciprului”, în care au evidențiat necesitatea ca ambii lideri să își aducă aportul la ieșirea din impas. Aceștia trebuie să dezvolte încredere, organizația apelând la cei doi lideri „să ia măsuri menite a da naștere la încredere, măsuri care pot fi luate unilateral sau de comun acord, cu scopul de a completa și susține procesul de pace”. Subiectul procesului de pace, un subiect eminamente politic, a fost în mare măsură susținut de societatea civilă. Aceasta este definiția diplomației culturale ca o cale mai largă de a înțelege cum trebuie procedat într-un asemenea context. Cazul Orientului Mijlociu ar fi fost analizat dintr-un punct de vedere similar, deoarece și în acest caz există inițiative care fac posibilă ideea comunicării între israelieni și palestinieni. Se spune că nu totul trebuie lăsat pe seama aspectelor politice și a componentelor politice ale societății, câteodată fiind nevoie de mai mult de atât. Diplomația culturală este un instrument interesant și util, mai ales în ceea ce privește abordarea zonelor de conflict din lumea levantină. Cazul Ciprului poate fi rezolvat doar prin depășirea diferențelor dintre cele două comunități, doar prin promovarea unor proiecte care asigură capacitatea ambelor de a intra în dialog și de a comunica una cu cealaltă. Aceeași concluzie este valabilă și pentru conflictul israeliano-palestinian, având în vedere că soluționarea oricărui conflict trebuie să fie, în final, politică. Această soluție politică trebuie să fie prezentată populației de către liderii politici. Pentru ca aceștia să fie capabili de a înainta o asemenea inițiativă îndrăzneață, de a oferi o soluție pentru conflict, nu pot lipsi eforturile sincere de a depăși diferențele dintre cele două comunități. Altfel, eșecul este inevitabil.”
Prof. univ. dr. Emanoil Băbuș
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, Bucureşti
„Frontierele în Europa și dimensiunea lor religioasă”
„De-a lungul istoriei europene, religiile au jucat un rol important în formarea statelor națiuni. În alcătuirea identităților colective, factorul religios a intervenit de o manieră foarte diversă. Indiferent de religiozitatea cetățenilor din țări europene precum Irlanda catolică, Scoția prezbiteriană, Marea Britanie anglicană, Grecia, Bulgaria, România ortdoxe, Italia și Spania catolice, Suedia și Danemarca luterane, Germania si Elveția catolico-protestante sau regiuni precum Flandra catolică, Alsacia catolică iudeo-protestantă, influența culturală era determinată în mod evident de tradițiile religioase transmise din generație în generație. Raportul biserică-stat-societate civilă reprezintă un element intrinsec legat de formarea societăților naționale. Fiecare instituție politică este legată într-o oarecare măsură de un fapt religios, nu numai pentru că instituția angajează de cele mai multe ori o dimensiune religioasă, dar și pentru că ordinea politică trebuie să soluționeze problema prezenței religiilor în societatea civilă. (…)Deschiderea frontierelor în urma trecerii de la Europa celor șase la cea de astăzi scoate în evidență diferitele dimensiuni ale experienței religioase de care trebuie ținut cont, și anume dimensiune identitară, care se referă la universul simbolurilor, al practicilor si al riturilor; dimensiunea culturală, care corespunde miturilor, doctrinelor, imaginilor care structurează o viziune particulară a lumii; dimensiunea etică, care angajează valori susceptibile înscrierii în normele comune de comportament și, în sfârșit, dimensiunea emoțională, registrul experiențelor afective în cadrul cărora se constituie sentimentul colectiv al formării colectivității. Dimensiunea diversității religioase europene presupune și cunoașterea celuilalt.”
Gabriela Dristaru
Universitatea din București
„Bizantiniși arabi. Geopolitică, economie și religie”
„Bătălia pentru Levant dintre arabi și bizantini a continuat și după secolul al VII-lea. În secolele VIII-IX, Imperiul Bizantin s-a orientat către o poziție defensivă, însă în timpul dinastiei macedonenilor, bizantinii au reluat ofensiva. În timpul domniei lui Roman I Lecapenos a fost distrus emiratul de Melitene. Nicephor al II-lea Phocas a cucerit Ciprul și o parte din Siria, iar Ioan I Tzimiskes a continuat această politică de recucerire, ocupând Beirut, Tripoli și Cezareea palestiniană. La sfârșitul domniei macedonenilor, Imperiul Bizantin s-a confruntat cu o criză internă și externă, iar Siria, Palestina și largi teritorii din Asia Minor au fost pierdute. Deși venirea la putere a lui Alexios I Comnenul, la sfârșitul secolului al XI-lea a însemnat finalul acestei crize, un nou actor a apărut în Orient: cruciații. Latinii vor reuși să recucerească Siria și Palestina în numele creștinismului, teritorii pe care le vor stăpâni pentru două secole.În cele din urmă, putem trage o concluzie destul de clară asupra perspectivelor bizantine și arabe asupra Levantului. Din poziția de moștenitori ai Imperiului Roman, bizantinii au preluat de la predecesorii lor viziunile politice, militare și economice, aducând însă una nouă, anume cea religioasă, prin intermediul creștinismului. Invazia arabă a avut, de asemenea, cauze politice, militare, economice și religioase. Luptele pentru aceste teritorii au continuat secole. Important este, însă, că evoluția califatelor arabe, luptele dintre bizantini și arabi, apariția cruciaților au influențat importanța și rolul Levantului.”
